Interviul de față pleacă de la un volum cu un foarte bun traseu pe piața de carte de la noi al lui Teodor Baconschi, Averea bunei educații (Editura Univers). O carte care „se adresează celor binecuvântaţi cu copii, arătându-le pistele clasice ale unei bune educaţii“. Ceea ce înseamnă că „veţi găsi în ea suficiente argumente şi sfaturi prac tice pentru a redeveni optimişti, dar şi realişti, adică foarte răbdători, căci buna educaţie nu e o marfă, ci un proces delicat de interacţiune pedagogică, pe fondul căruia noi înşine, ca părinţi, suferim o necesară evoluţie. Buna edu caţie nu este nicio pradă, niciun premiu, ci un spor inteligent adus pro priei umanităţi, într-o lume complicată şi nelipsită de riscuri. Odată obţinută, ea îi pregăteşte pe urmaşii noştri pentru o viaţă autentică, de care se vor putea bucura pe deplin, mai ales în momentele de cumpănă, când trebuie să aleagă o schimbare de parcurs“.
Cristian Pătrășconiu: Nu apari în Forbes sau în alte ierarhii de profil cu o avere a bunei educații, așa e?
Teodor Baconschi: Îmi sugerezi că proverbul „ai carte, ai parte“ nu mai e valabil. E ușor să cazi în capcana aceasta, care te face să idealizezi trecutul (pe de o parte) și să afirmi decadența prezentă (pe de altă parte). Așa că nu voi aluneca pe pista generalizărilor. Din Antichitate ne-au parvenit textele a vreo 200 de autori. Din Evul Mediu au supraviețuit poate de zece ori mai multe nume (pe o rază care depășește lumea latină și greacă, întinzându-se spre Orientul extins). De la Renaștere încoace, numărul învățaților crește în aceeași măsură exponențială. Leibniz era deja îngrozit de „teancul acesta de volume care crește la nesfâșit“. În ultimele două secole, a apărut zilnic cel puțin o carte referitoare (direct sau indirect) la Napoleon Bonaparte. Azi, avem în orice țară dezvoltată cel puțin 100 de specialiști în situația relațiilor internaționale între 1950 și 1960. Ce vreau să spun e că, de la Homer la Revoluția Franceză, foarte puținii bogați întrețineau un număr și mai mic de erudiți, literați, filosofi, muzicieni, bibliotecari și alte câteva figuri de același soi, din sfera umanioarelor. Recitiți adorabila apologie a Parazitului, compusă de Lucian de Samosata… Când am pătruns în era modernă, burghezia revoluționară a democratizat educația (devenită un bun public gratuit și, până la o anume treaptă, obligatoriu). Asta a schimbat complet relația dintre bani și cultură. Elitiștii puri și duri ar fi făcut mai bine să se nască pe vremea lui Marcus Aurelius sau Lorenzo Magnificul. În vremea noastră, banii sunt alocați miriadelor de specialiști, de experți, de persoane care știu totul despre mai nimic. La conținutul francez al Wikipedia au colaborat circa două milioane de intelectuali…
Să ne amintim, să ne reamintim sau să spunem în premieră celor care nu știu: ce ar fi aceasta, de fapt – averea bunei educații? Cum se obține? Să folosim și un cuvânt care e cam detestat sau adesea ocolit pe la noi – „munca“?
Averea bunei educații era râvnită și recomandabilă pe vremea când Europa își făcuse un ideal din omul superior (botezat de francezi l’honnête homme, de italieni, il gentiluomo, de englezi, the gentleman…). Prin ce era acest tip ideal „superior“, ne putem încă aminti. El se dedica științelor și artelor, practica virtuțile (răbdarea, tenacitatea, modestia, spiritul de sacrificiu, loialitatea) și contribuia la sporirea binelui comun. În plus, știa să se poarte în lume (de fapt, la curțile regale), stăpânind deopotrivă arta conversației, arta epistolară, manierele cuvenite la masă, gustul vestimentar și o anumită galanterie. Era un altfel de a spune că meritul personal, îndelung rafinat prin studiu și urmarea bunelor exemple ale trecutului, transformă într-o persoană nobilă pe oricine se supune acestei discipline, care avea un dublu caracter moral-intelectual și monden. E limpede pentru oricine că acest ideal a fost complet îngropat în timpurile democrației (dar și în cele ale dictaturii). Era mulțimilor și a mass-media nu rimează cu ce e rar și dificil, ci cu ce e răspândit și accesibil.
Să nu întrebăm cum s-a făcut „primul milion“ aici, când vorbim despre averea bunei educații?
Cultura aduce bani mulți numai acelor performeri, asemănători cu campionii sportivi, care vând suficient de mult ceea ce produc. Nu am ajuns să vorbim, destins, despre industriile culturale? Evident, asta implică facultatea de a „simți“ ce vor masele, de a practica dezinvolt truismul și de a imita modele (ca întotdeauna) efemere. Pe piața de artă, selecția (aproape aleatorie) e operată de marii galeriști, sub bagheta legitimantă a unor autorități din critica de artă. În literatură și gândire, autorul de bestseller-uri e adesea un ins care aplică desăvârșit stereotipurile cele mai „empatice“ și „simpatice“, așa cum procedează și autorii de scenarii-gata-făcute la Hollywood. Trebuie să te aliniezi la ideologia dominantă, să dai dovezi filantropice (luptând formal pentru cauze generoase și urgente), dar mai ales să produci „conținuturi“ simple, fraze scurte, intrigi cu un dram de ocultism ieftin și ceva suspans detectiv, sub o glazură de mici digresiuni siropoase, sau ușor pornografice. După îndeplinirea acestor manevre – care sunt descrise chiar și în manuale la îndemâna publicului larg – ești răsplătit cu tiraje enorme, dar nu pentru că ai scris o capodoperă imună la trecerea timpului, ci pentru că ai plonjat fără rest în spiritul vremii tale, flatând cu măiestrie clișeele simțului comun și sensibleriile „maselor largi“ de consumatori dornici de „divertisment“, de „relaxare“, de învățături banale, fără efort, și de confirmarea sistematică a întregului lor set de prejudecăți și reprezentări curente.
Din altă perspectivă: o asemenea avere înseamnă evoluție sau revoluție?
Cum spuneam, averea bunei educații a devenit un bun privat. Ea te ajută să cauți adevărul în libertate, aproape fără martori, sau într-un cerc inițiatic de convivi care-ți împărtășesc valorile. Tot ea îți permite satisfacții estetice particulare și te lasă să experimentezi o viață intimă rafinată, la adăpost de invidiile , calomniile și neînțelegerile crase inerente vieții publice. Aș spune că viața și aforismele unui Nicolas Gomez Davila ilustrează cel mai pregnant riscurile și deliciile acestei solitudini salutare. Mi-e teamă că valoarea socială a bunei educații a fost complet evacuată și de asta s-au plâns deja Baudelaire sau pictorii prerafaeliți. Omenirea scrie pe WhatsApp și Messenger, diferența dintre profesioniști și amatori – cel puțin în sfera culturii – e aproape anulată. Curios: asta își propunea și regimul comunist, cu ale sale festivaluri-mamut și cercuri de creație unde, dacă interpretai partitura oficială, erai pe loc declarat artist (sau chiar „artist al poporului“). Putem spune că programul cultural ideologic bolșevic și emergența Pop Art – cu „rafturile“ warholiene de Campbell Soup – au fost mai mult decât contemporane…
Giranții, garanții unei asemenea averi, dragă Doru? Dar adversarii ei, dușmanii ei?
Ca să-ți dovedesc ce promiteam la începutul discuției, și anume că evit generalizările, voi spune că „averea bunei educații“ e în continuare prizată în cele mai bune universități ale lumii, care dețin bugete considerabile, menite să răsplătească un număr important de profesori eminenți, spre beneficiul unui număr restrâns de studenți privilegiați. Nu e vorba aici de faptul că magnații IT, de tipul Bill Gates, se împart între filantropie, finanțarea cercetării fundamentale și recomandări de lectură săptămânale, cât de realitatea pesistenței camuflate a unor elite formate din oameni într-adevăr bine educați. În fond, lumea secolului 21 e prea sofisticată și complexă pentru ca gestionarea ei să fie lăsată doar pe mâna idiocrației atotprezente. Numai că oamenii superior educați se ascund de mase sau apar în fața lor cu o mască politic corectă, în T-shirt-uri ieftine și bascheți Converse, simulând amorul față de oamenii obișnuiți care, tot mai îndestulați de capitalismul târziu, le cumpără mărfurile și le ascultă guvernele. Aș adăuga faptul că elitele ascunse (a căror prezență discretă alimentează, de altfel, conspiraționismul anti-globalist) sunt compuse mai ales din cetățenii ereditar privilegiați din țările de veche cultură și civilizație. Sigur că, într-o lume globalizată, ei sunt condamnați să se urce pe yacht-uri și în jet-uri private și cu parteneri de afaceri extrași din lumea post-sovietică sau din felurite petro-monarhii care, acum 100 de ani, pescuiau perle în Golful Persic sau mânau capre în Asia Centrală. Există însă, categoric – și m-am tot intersectat cu ea în exercițiul meu diplomatic –, o lume de oameni rafinați, care și-au citit cuminte clasicii în boarding schools britanice sau elvețiene, poligloți, capabili să guste marea artă, melomani avizați și devoratori de cărți bune. Dar chiar și această lume a pierdut ceva din noblețea ei de caracter și din spiritul ei de slujire a bunului comun pentru că, pe de o parte, se ascunde, pe de altă parte, face comerț cu țările emergente, pline de parveniți grosolani și cinici. Dacă pui o picătură de oțet într-un pahar de vin excelent, îl compromiți. Iar dacă pui un strop de Château Petrus într-un vas cu oțet, nu-l poți gusta nici măcar la un picnic…
Se pierde, se poate pierde o asemenea avere? Se poate juca ea la ruletă?
Am îngrozitorul idealism de a crede că un om realmente bine educat nu are cum să-și piardă această avere, pentru că ea nu e un „bagaj“ sau un ornament, ci parte din chimia lui existențială și bază a construcției de sine la care se supune constant. Și mai cred, la fel de naiv, că un om cu adevărat bine educat are „frică de Dumnezeu“ și o doză îndestulătoare de bun simț care-l împiedică să se dedea la ticăloșii majore. Poți juca la ruletă doar sume de bani, dar un ins care și-a însușit la Oxbridge (sau ceva similar) o cultură, inclusiv morală, de optimă calitate nu va da faliment într-un cazino din Monaco. Și, dacă va da faliment din alte pricini – care-l depășesc stihinic –, va rămâne într-un regim de seninătate stoică, împăcat cu soarta și capabil să-și conserve demnitatea, indiferent de contextul său epocal. Dacă vreți un exemplu dur, gândiți-vă la elita interbelică, în mare parte băgată la pușcărie de regimul comunist: majoritatea reprezentanților ei înfundați în gulag, sub regim de exterminare, n-au turnat, și-au continuat cu mari sacrificii viața intelectuală aleasă, au fost solidari cu semenii lor din alte clase sociale și, dacă au avut credință creștină, au reușit chiar să-și ierte călăii.
În raport cu spiritul timpului, nu pare că e demodat să vrei să râvnești la o asemenea avere?
Nu este demodat, dar e riscant. De aceea, cum spuneam, oamenii sculptați sub dalta de aur a culturii înalte se simt îndemnați să practice o nedorită ipocrizie. O ipocrizie asumată și de cei care, inculți sau agramați, afirmă că n-au nevoie de „carte“, pentru că le ajunge „școala vieții“. Sau de doamna de la PSD care, zilele trecute, spunea că dl Ciolacu își permite, alături de Winston Churchill, un parcurs școlar „mediocru“: marile spirite se întâlnesc…
Să ne temem sau să nu ne temem: să fim demodați, să fim cu cei vechi, melancolici, conservatori (ca stare de spirit, nu ca ideologie – dacă poate fi vorba despre așa ceva)? Conservatori în sensul în care, bunăoară, formula Grigore Moisil: „Sunt colecţionar. Îmi plac gândurile vechi, uzate, cu zimţi roşi ca o monedă antică. Îmi plac sentimentele vechi, parfumate şi tari ca un vin de rasă. Îmi plac vorbele vechi, sonore ca o vioară ofilită“…
Un intelectual autentic e volens nolens conser – vator: transmite patrimoniul umanității și caută să-l dezvolte, înmulțindu-și talanții. Tot el va fi mai curând non-conformist, va vâsli împotriva curentului și mai ales va crede că nu există progres colectiv (Holocaustul și Gulagul au apărut pe fondul unui climax tehnologic, în preajma bombei atomice și a primelor zboruri în spațiul cosmic): există numai progres moral individual și el nu se obține pe gratis, ci printr-o cizelare laborioasă a sinelui, care necesită îmbăierea continuă în compania celor mai de seamă înaintași. Eu unul rămân fidel butadei rostite de principele Salina, eroul lui Lampedusa: „ca să se schimbe ceva, trebuie să nu se schimbe nimic“.
Dar care e, de fapt, spiritul timpului de acum? Nu ne grăbim, oare, dacă spunem că e unul al superficialității, al unor viteze nefiresc-umane, al rețelelor dubioase, al societății spectacolului?
Aici, întrebând, ți-ai dat, dragă Cristi, cel mai precis răspuns. Suntem conduși prea repede spre un viitor incert pentru a mai zăbovi asupra marilor întrebări și viteza cu care se accelerează durata ne convine pervers, pentru că paliază oblic frica de moarte. Timpul hiper-precipitat are un efect hipnotic, precum în clipele premergătoare coliziunii dintre două mașini.
De ce umanioarele par că sunt la (un) crepuscul?
Stau și mă întreb dacă sunt sau nu la crepuscul. Se scrie enorm – și nu doar prostii sau referate plagiate, ci și cărți de reală erudiție, sinteze uluitoare, expresii superbe ale spiritului colaborativ și exemple de inteligență care devine tot mai penetrantă și cuprinzătoare. Bibliotecile, accesibile cândva numai învățaților și fericiților „sclavi“ doctorali, ți se oferă de acasă, gata digitalizate. Admirând această mică armată de oameni studioși și creatori de cunoaștere aprofundată, nu poți scăpa totuși de sentimentul că ea reprezintă o elită de ariergardă, adică o populație de supraviețuitori oarecum izolați. Marea cultură are încă sacerdoți, dar moștenitorii filosofici ai nihilismului par incapabili de vreun viraj: din nimic în nimic, au ajuns să ne spună că omul e un nimic dispensabil, un pericol pentru planetă. Cum să mai practici (fie și umanismul ateu) când ți se predică nevoia unei ere postumane? Nu-mi dau seama dacă deriva luciferică a modernității târzii, tot mai răzgâiată, cinică și iresponsabilă, va supralicita doar retoric nevoia ca specia umană să dispară pe mâna ei, sau dacă acest joc de limbaj nu va provoca o catastrofă geopolitică finală, așa cum se temeau părinții noștri, în perioada cea mai tensionată a Războiului Rece. Pentru mine, un „nostalgic“ iremediabil al vremurilor premoderne, cetatea omenească nu poate rezista surpării interne fără armătura metafizică a unei onto-teologii. Traduceți-i această idee unui fanatic Tik-Tok și voi trece imediat la o notă mai optimistă…
Sau, de fapt, gândim așa ori tindem să gândim așa, pentru că avem în fundal – mai degrabă ca proiecție, decât ca fapt în sine – nostalgia unei „vârste de aur“, a unui timp rotund, a unui interval când era altfel?
Mereu a fost altfel și avem obligația de a ne trăi timpul ce ni s-a dat, oricâtă melancolie ne-ar trezi intuția a ce s-a pierdut pe parcurs. Putem găsi tone de argumente potrivit cărora omul de acum 500 sau cinci mii de ani ducea o viață mai scurtă, mai proastă și mai plină de suferințe și că „religia“ lui (oricare va fi fost ea) nu-i aducea decât o consolare iluzorie, ca răsplată a unei existențe chinuite. Îmi vine însă în minte spusa lui Seneca și anume că nu contează durata unei vieți, ci în ce măsură faci din ea ceva bun, un ansamblu corent și un parcurs cu sens definit. Mi-e teamă că tot ce-am obținut prin știința și tehnologia de după Revoluția industrială ne-a dat vieți mai lungi, dar și pline de aroganță sinucigașă, de disproporție și exces, de disperare și minciună, de singurătate labirintică și de plictis. Cu cât am devenit mai inteligenți și mai știutori, la modul colectiv, cu atât viețile noastre personale au devenit mai complicate și mai sărace. De ce acest paradox? Habar n-am!
Apropo de spiritul timpului: mai periculoasă – la acest moment! – Inteligența Artificială sau prostia naturală?
Sunt două teze pe piață. Una susține că Inteligența Artificială ne va spori puterile, productivitatea, longevitatea, fericirea și nevoia de a lenevi creator. Și alta, radical pesimistă, care anticipează Singularitatea, adică momentul când IA preia comanda și își neglijează instrucțiunile menite să protejeze viața umană. Între progresul efectiv, utopia unei vieți slujite de roboți și distopia uneia distruse de ei, pare destul de greu, cel puțin acum, să facem o medie convenabilă. Până acum, inteligența naturală s-a acomodat cu prostia naturală, mult mai largă: cele două ipostaze polare ale umanității s-au echilibrat în fel și chip, pentru a garanta perpetuarea speciei și a civilizației „așa cum o știm“. Sentimentul meu apăsat anxios e că IA nu reprezintă doar un prag de progres liniar (precum trenul, avionul, radioul, televiziunea, internetul etc.), ci un punct major de cotitură, când joaca de-a Dumnezeu riscă să ne distrugă de-a dreptul (ori pe etape greu sesizabile în dinamica lor aparent previzibilă).
Cum se face că, în același timp și sub același raport, se vorbește obsedant despre progres & progresism și, deopotrivă, despre criză, despre crize în crize, despre crize peste crize?
E un fapt evident și totuși tulburător, căci misterios: istoria a devenit uniform accelerată în ultimele cinci secole, care au produs și adus omenirii mai mult decât în tot restul istoriei lui homo sapiens. Avem explicații la nivelul istoriei noastre intelectuale și tehnice, însă iată că accelerația respectivă atinge deja o viteză pe care, asemenea astronauților băgați într-o rotativă anti-gravitațională, nu o mai putem controla: ne pierdem cunoștința… Potențialul detonat de această avalanșă de transformări tehno-politice și implicit psihologice ne face să ne scriem cronica sub semnul crizei permanente (care, logic și filosofic vorbind) e un non-sens absolut.
Suntem prea conectați cu ce nu (ne) trebuie, prea puțin conectați sau din ce în ce mai puțin conectați cu ceea ce avem cu adevărat nevoie?
Dependența de social media e vădit crono – fagă și alienantă: nu cred că suntem croiți – la nivel cerebral – pentru socializarea cu zeci de mii de anonimi: „tribul“ tradițional al fiecăruia nu depășea o sută de persoane. Nu suntem nici făcuți să trăim într-o bulă virtuală, tot mai singuri în vacarmul unei mulțimi care pare agregată, dar e de fapt o sursă a dezagregării, a discordiei și a gândirii scindate. Pe de altă parte, oricâte avertismente am primi pe tema riscului unei „demențe digitale“, avem deja inerția acestui soi de prizonierat și, uneori, voluptatea lui. Cum spunea un filosof francez: „alcoolicul e cineva care se lasă foarte des de băut“. Cam pe aici suntem: criticăm de zor social media, dar renunțăm la Facebook doar ca să ne refugiem pe X și ne afișăm în rețea nemulțumi rile tot mai mari față de ea…
Cum să vedem, cum să simțim că, de fapt, curge și un alt timp – de o cu totul altă calitate, chiar de calitate – pe sub acest „spirit al timpului“?
Oricât am ironiza banalizarea sintagmei, există și ne dorim un „timp de calitate“. El nu poate fi obținut decât printre cărți (Kindle sau „paperback“, nu contează), sau între „ai noștri“ (familie, prieteni, parteneri de proiecte la care lucrăm cu pasiune și tot așa). Digitalizarea economiei, a serviciilor și a operațiunilor de administrație a eliberat mult timp pe care puțini știu să-l folosească deștept. Nu s-a mai văzut în istorie o asemenea risipă de timp liber: felul în care e utilizat el de majoritate distruge cel puțin iluzia că, odată eliberați din chingile „muncii forțate“, am deveni o pleiadă dansantă de genii grațioase.
Cu alte cuvinte, dacă vrei cu cuvintele lui Alexandru Paleologu: care sunt lucrurile cu adevărat importante? Mereu aceleași? Și, b mic: sunt ele, de fapt, „lucruri“?
După mine, sunt mereu aceleași, cel puțin pentru omul „istoric“. Să alegi binele, să eviți pe cât posibil răul, să te construiești, de la puțin la fin și de la mult la esențial, să-ți actualizezi talentele și să-ți pui întrebările fundamentale, să cunoști neîncetat, să-ți îngădui credința că totul are un sens și că acela ți se va dezvălui până la urmă (adică doar la timpul potrivit pentru tine). Cu alte vorbe, să mizezi mai mult pe nevăzut decât pe mărginirea lumii empirice. Și să nu fii laș.
„Să-ți cultivi propria grădină!“ – este aceasta o opțiune (mereu) purtătoare de viitor?
În cazul meu, mai de curând, chiar asta fac, amuzându-mă cu amintirea lui Candide. Am descoperit viața la țară, minus comicul lui Bouvard și Pécuchet (pentru că nu practic agricultura). Pe Valea Vâlsanului mă împac atât cu natura (ignorată păgubos, după o viață de citadin înrăit), cât și cu propriul trecut, din care decantez, necomplezent, doar ceea ce merită să fie salvat.
Și să te temi de viitor sau măcar să ai o anumită suspiciune față de ceea ce vine?
Mă faci să recurg din nou la stoici: trecutul nu mai există și viitorul nu există încă, așa că de ce n-am pricepe, oricât de târziu, că trebuie să-i mulțumim Creatorului nostru pentru fiecare zi din această viață, așa cum sperăm să-I fim alături în cealaltă? Tema amor fati nu mi se pare deloc incompatibilă cu Pater noster…
Dar „Dumnezeu nu a murit“, așa cum am fost prompt anunțați cu un secol și mai bine în urmă?
Nu a murit în scrierile lui Nietzsche, ci acum două milenii, pe Golgota, la marginea Ierusali – mului. Și tot acolo a înviat, cu acel trup transfigurat, din care ne putem împărtăși în Biserica Sa. Micul avantaj al creștinilor care rămân fideli Domnului Iisus Hristos e acela că, pentru ei, adevărul nu este ceva, ci e Cineva. Cineva care ne iubește și ne iartă, care ne va elibera de moarte și ne va bucura fără capăt, numai să vrem, pentru că, așa de căpoși cum suntem, se prea poate să ne dorim altceva.
