„…parcul devastat, fatal,
mâncat de cancer și ftizie“
Bacovia
Cancerul a fost și este o temă importantă în literatură, deși nu a captivat atât de mult precum tuberculoza în secolul 19, de exemplu, sau la începutul celui următor, când Dama cu camelii făcea furori, iar batistele de mătase pline de sânge nu aveau nimic respingător. Mărturii despre boală găsim la scriitori sau la personajele lor, de la Thomas Mann la Kafka și Camus, sau la psihiatrul scriitor Irvin D. Yalom (una dintre cărțile sale este un jurnal comun ce urmărește boala și moartea soției sale, diagnosticată cu mielom multiplu – o formă de cancer). Sunt disponibile totuși multe jurnale „de călătorie“ ale unor suferinzi de cancer, din momentul diagnosticului până la final (vindecare sau moarte), dar și multă ficțiune, boala fiind încărcată din plin cu simbolism. În lucrarea sa Boala ca metaforă (Illness as Metaphor) din anii 1970, socioloaga Susan Sontag se referea printre altele și la temuta boală. Ea critica folosirea metaforelor care includ cancerul (de exemplu, cancerul unei orientări politice, lupta contra cancerului care este războiul, o problemă s-a extins „ca un cancer“), pentru că, spunea ea, folosirea acestui termen aruncă automat asupra problemei respective cea mai proastă lumină posibilă, ideea de ceva slab și distrus iremediabil, foarte rău și fără scăpare și care, automat, necesită o acțiune agresivă – extirparea problemei. Tot ea spunea că bolnavii cu siguranță nu se simt bine când aud numele propriei boli fiind folosit astfel, sinonim cu Răul. Și afirma că este sigură că în câțiva ani boala va fi tratabilă și acest sens al metaforelor va dispărea. Din păcate, acest ultim fapt nu s-a întâmplat, chiar dacă progresele în tratamentul cancerului au fost multe, iar numele bolii este în continuare folosit pentru a descrie maleficul, inevitabilul, frica și moartea (Amanda Potts, Elena Semino, Cancer as a Metaphor, 2019).
Cancerul este cunoscut încă din antichitate, dar în alte feluri. Având în vedere că este o boală atât de complexă care afectează orice organ, orice sex, la orice vârstă, abia în secolul 18 s-a conturat ideea că este o singură boală, dar cu diverse manifestări. Există mumii cu forme ale oaselor sugestive pentru tumori, există descrieri în papirusuri vechi de mii de ani care sugerează cancerul de sân, există mărturii din civilizația sumeriană și din India ale unor cancere (răni/ulcere) care se extind și nu se vindecă. Hipocrate a descris formarea de noi vase de sânge din jurul unei tumori și a comparat-o cu un crab – karkinos, iar Galen a folosit termenul onkos (povară, masă) pentru o formațiune tumorală localizată. Paul din Aegina scria în anatomia sa: „cancerul este o umflătură neregulată, dureroasă, închisă la culoare, aspră și care trebuie lăsată în pace (neoperată) pentru că altfel se răspândește în tot corpul“. Până în secolul 17, era acceptată teoria vechilor greci, cea a dezechilibrului celor patru umori. Apoi s-a speculat etiologia infecțioasă, contagioasă sau parazitară, iar începând cu secolul 18 au apărut, una după alta, descoperiri și invenții care au dus la o înțelegere mai bună a bolii.
Dincolo de teorie, felul în care este ea, boala, percepută s-a schimbat de asemenea de-a lungul secolelor, fapt posibil de urmărit în arte (Noelle Gallagher, Cancer and the emotions in 18th-century literature, BMJ, 2023; D. von Engelhardt et al, Cancer in Literature: Between Phenomenology and Symbolism, 2021). Un exemplu de raportare la boală despre care s-a vorbit și s-a scris mai mult este cancerul de sân. Discursul tipic din zilele noastre este acela al stoicismului și al gândirii pozitive, dar și al folosirii unei boli grave pentru a stârni emoții celor din jur și a încuraja astfel donațiile și acțiunile caritabile. Rădăcinile acestui fel de a privi lucrurile se află în secolul 18. Literatura de atunci începea să folosească emoțiile, atât negative, cât și pozitive, conectate cu diagnosticul – apăreau metafore/comparații precum „gelozia ca un cancer’’ sau o dragoste nefericită, neîmpărtășită, un necaz, o problemă gravă – „care rod, macină, distrug asemeni unui cancer“. Cu alte cuvinte un lucru, un sentiment, un fenomen ce se extinde necontrolat. Cancerul de sân a devenit un instrument literar important în definirea statutului de femeie, dar cu interpretări diferite în funcție de perioada istorică. Exista credința că singura garanție pentru vindecare este auto-controlul; sau că boala apare doar la cei (cele) slabi de înger sau care au greșit sau au păcătuit cumva. Dacă atunci se cerea să fii veselă ca să nu te îmbolnăvești, azi se cere să fii veselă și „pozitivă“ ca să reziști bolii și tratamentelor dure (Barbara Ehrenreich). Tot mai multe voci ale psihologilor avertizează că ideea de veselie totală, completă, cultura înfruntării bolii cu zâmbetul pe buze, noțiunea de putere mântuitoare a bolii – toate acestea au și un revers. Tot așa cum ideea că o gândire pozitivă e o garanție a vindecării este extrem de periculoasă, pe lângă faptul că e falsă. Cum spunea o pacientă – nu mă deranjează atât de mult ideea că voi muri din cauza cancerului de sân, cât ideea că trebuie să o fac cu zâmbetul pe buze și înconjurată de panglicuțe roz (este bine cunoscut deja simbolul asociațiilor care luptă pentru strângere de fonduri – celebra fundiță roz). Tot ea adăuga – nicio filosofie din lume nu mă poate convinge că este ceva benefic. O altă modă a fost prin anii 70-80 când un diagnostic precum cel de cancer era un secret îngrozitor. Cei bolnavi sufereau în tăcere, ascunși, de o boală lungă („o lungă și grea suferință“). Revenind la secolele trecute, responsabilitatea îmbolnăvirii era în totalitate a victimei; se credea că boala apare ca urmare a unor gânduri negative, geloziei, răutății, mândriei. Chiar și sentimentele pozitive de tipul unei povești de dragoste (interzise sau nu) erau considerate cauze posibile de cancer. Creșterea tumorii era paralelă cu dezvoltarea unor sentimente nepermise – scriitorii foloseau adesea boala cu intenții moralizatoare, dar și ca să trezească simpatie. Logic – singurul tratament posibil era stoicismul vesel. Recomandare care avea desigur și un scop practic – femeile trebuiau să continue să își îndeplinească îndatoririle din interiorul căminului.
O altă asociere forțată de-a lungul istoriei a fost cea dintre cancer și reprimarea sentimentelor – abstinență sexuală, lipsa emoțiilor și a pasiunilor de orice fel (Susan Sontag). Trebuie menționat și faptul că nu se știau atât de multe lucruri despre boală, iar termenul de cancer era folosit pentru orice fel de ulcer care nu se vindeca, orice suferință persistentă, în special o leziune vizibilă ce putea să fie și de altă natură, nu doar malignă, cum am arătat și mai sus. Astfel încât paralela cu un sentiment intens care duce la o boală insidioasă și trenantă pare mai logică, din perspectiva acelor vremuri. În secolele 16 și 17, se spunea că dacă stai supărat prea mult timp, de exemplu un doliu prelungit sau o ranchiună păstrată cuiva, riști să faci cancer. La fel depresia, despre care oricum se știau puține lucruri și era corelată cu deochiul sau blestemele –, dar însemna o stare de inactivitate și lipsă de energie vitală, era corelată cu apariția cancerului la ambele sexe. Există, într-adevăr, studii care arată rolul stresului cronic în apariția multor boli, inclusiv a neoplasmului. Se știu azi multe legate de acest subiect, dar fără a stabili o cauzalitate directă, ci fiind mai degrabă un factor favorizant.
Literatura medicală cuprindea și ea teorii ce par azi trăsnite. Bryan Cornwell scria: „Sorrow, and other disturbance in the mind, easily converts a schirrhus [cyst] into a cancer“. Sau chirurgul Richard Guy: „the Dull, Melancholy, Peevish, and Passionate, are more difficult to be relieved, than the Lively, Chearful, Easy and Placid“ (conform D von Engelhardt et al). Textele religioase din secolul 18 cuprindeau o serie de recomandări de îndepărtare a gândurilor rele, a invidiei și a răutăților care se împrăștie asemeni unui cancer. „Cut out the cancer, e’er it spread,/ Quash bad thoughts, e’er they run a-head“. Adesea erau descrise ororile bolii în paralel cu puterea de a scăpa de orice slăbiciune morală și de a trăi „frumos, echilibrat și curat“, cu toată boala care progresa și rodea la propriu victima de vie, nefiind alte posibilități terapeutice (vezi povestea Fideliei scrisă în secolul 18 de Hester Chapone). Chiar și cele mai curate dintre sentimente, cele materne, se dovedeau cancerigene în secolul 18. Femeile erau mai expuse bolii pentru că erau prea sensibile, vulnerabile și pasionale. A urmat perioada romantică ce a dus la eufemisme și secrete. Boala nu era descrisă explicit, puține eroine mureau de cancer, mai degrabă de o boală misterioasă, grea și lungă (doamna Hale în romanul Nord și Sud, al Elizabeth-ei Gaskell). Apoi discuțiile au devenit din ce în ce mai deschise, dar cu diferite oscilații, unele tabu-uri și câteva rețineri, vezi anii 70-80, cu ascunderea bolii față de pacient, la dorința familiei (fapt interzis în ziua de azi), dar cu tendința de a plasa responsabilitatea vindecării, din nou, pe pacient. Cu acea, folosită până la exasperare, gândire pozitivă care induce automat și culpabilizarea involuntară a celor care nu se vindecă. Acele noțiuni folosite foarte mult de psihologi, de forumuri, de grupurile de pacienți, și anume călătorie (journey), luptă (war), bătălii (fight, battle), supraviețuire induc ideea de dezvoltare, devenire sau de măreție și eroism. Nu mai rămâne loc de disperare, de supărare, de înjurat soarta sau de blestemat durerile. Femeile cu cancer de sân trebuie să fie vesele și optimiste, să fie modele de eroism, să fie în continuare sprijin pentru cei din jur.
Philip Roth are una dintre cele mai cunoscute (și dure) reprezentări ale cancerului de sân (Animal pe moarte), cu toate ramificațiile sexuale atât de caracteristice lui; dar mă opresc mai degrabă la un citat din jurnalul unui scriitor-medic ajuns pacient: „și iată vin craniile în șir nesfârșit, și se rostogolesc devale, alcătuind movile; unele sunt cât muntele. Încuviințez din cap, cu inteligență și superioritate, ca elevul model pe care nu-l poți prinde cu ocaua mică… «Muntele căpățânilor», îi șoptesc […] și adaug cult: Golgota. Și acum, dacă urlu, am să mă trezesc într-adevăr, căci stau culcat pe șira spinării, bine întins – și nu mai pot suporta“. (Karinthy Frigyes, Călătorie în jurul capului meu, Kriterion, 2002, trad. Gelu Păteanu și Gheorghe Mureșan).
Aurel Sasu a publicat în 2017, cu un an înaintea propriei morți, cartea Cum mor scriitorii români. Inventarul cauzelor morții îi numără și pe cei răpuși de tuberculoză, precum Nicolae Bălcescu, Panait Cerna, Traian Demetrescu, Iulia Hasdeu sau Alecu Russo (toți aceștia foarte tineri), și pe cei morți de cancer, de la Vasile Alecsandri (cancer hepatic) și Ion Barbu (cancer hepatic), la Liviu Rebreanu (cancer pulmonar, dar există mai multe teorii asupra morții sale) și Lucian Blaga (se pare cu neoplasm osos, al coloanei vertebrale, în chinuri mari; vezi Ion Bălu, 1999) sau G. Călinescu (ce murea de ciroză hepatică, cu toate detaliile semiologice ale bolii descrise impresionant de cei apropiați). Nimeni nu este scutit de boală, dar de la scriitori este mult mai probabil să ne rămână descrieri expresive și nuanțate ale simptomelor și ale gândurilor inevitabile la apropierea morții, mai dure și cinice sau mai romantice, în funcție de vremuri. Cartea lui Arlette Bouloumié (coord.) Creație și Maladie. Suferința, boala subordonează și stimulează creația, trad. de Constantin Sfetcu (Editura Artemis, 2006), ne arată, prin exemple bine documentate din secolele 19 și 20, cum mulți creatori s-au luptat cu boli grave și grele pe care le-au confruntat prin cuvântul scris, suferința însăși devenind sursa de inspirație.