Cu acest nou roman, Vreau să aud numai de bine, Tudor Ganea se află la capătul unei serii romanești care a început foarte bine cu Cazemata în 2016, apreciat de critică, premiat, a continuat cu Miere (2017), Porci (2018), 8 (2019), Cântecul păsării de plajă (2021). Scris la persoana I, în aparență autorul pare să semneze pactul autobiografic: personajul principal este arhitect ca și el, constănțean ca și el, scriitor ca și el, de aceeași vârstă cu el. În ceea ce privește experiențele pe care le traversează, corespondența lor cu realitatea doar un foarte apropiat al autorului ar putea cer tifica potrivirile. Ori cum, există aver tismen tul clasic în anticamera romanului care desparte apele ficțiunii de cele ale non-ficțiunii: „Personajele și evenimen-tele din această carte sunt ficționale“. Colecția Ego proză a Editurii Polirom a mizat de la primul desant pe autori români, tineri și asu mându-și literar o serie de egografii. În orice caz, bio grafismul a fost o linie constantă a scriitorilor care s-au impus în această colecție. Tudor Ganea asumă o linie biogra fistă deschizând și către un coti dian reflectat în culori mai degrabă sumbre de către personajul său, Toma Ionescu, un arhitect care evită mult timp să se recomande prin numele propriu, aflat la frumoasa vârstă de 40 de ani, un fel de mezzo del camin, căsătorit cu Mara, un personaj mai degrabă de background, scos rar în scenă, având un fiu, pe Gruia, de câțiva anișori. Anxios și retractil, ex trem de sensibil, demisionar de profesie din diversele slujbe unde a îndeplinit funcția de arhitect, Toma se află în deza cord cu societatea, fără a fi un asocial, ci doar un critic al stării de fapt. La acestea se adaugă impactul psihologic pe care l-a avut descoperirea unui cancer tiroidian, care a recidivat după cinci ani, fapt menit să-i sporească frământarea interioară. Într-un fel, cu acest personaj de o luciditate acidă și autodizolvantă, inteligent, cu o sensibilitate informată estetic, – vorbim încă odată de un scriitor –, Tudor Ganea construiește profilul unui străin, sau mai precis al unei înstrăinări care se dilată camusian, fără răceală însă a personajului lui Camus, deschizând un câmp observațional de o maximă acuitate a realului. Prin rapelul la alte vârste, a copilăriei și adolescenței, sau a unei prime tinereți, autorul recuperează acel nelalocul lui salingerian, dar cu un plus umoral, cu o amărăciune dictată de eșecuri seriale. Neașeazarea non-agresivă a acestui personaj puternic interiorizat este fertilă, productivă, pentru că precizează acel unghi insolit al instabilității care face vizibil ceea ce ține de discretul cu care se înconjoară inefabilul. Dar însigurarea nu e totală, în lanțul amintirilor și apoi cu o întâlnire după mai mult de douăzeci de ani, este prinsă gașca de prieteni din liceu, toți cu poreclele consacrate de un univers adolescentin: Memo, Burci, Stup, Malik (Mihail).
Romancier cu experiență, Tudor Ganea îi introduce treptat în poveste pe măsură ce ea se derulează și invers pe firul amintirii, nu-i fixează pe deplin, lasă loc evoluției lor, chiar dacă aparent în cadre previzibile, mai precis revelează progresiv ceva din ascunsul lor. Cu alte cuvinte, nu-și închide personajele într-o caracterizare evitând tipologizarea lor. Memo este tipul tocilarului, ITistul fără mușchi care devine însă neașteptat campion la jujitsu, Burci este sportivul clasei, cu mare succes la femei, dar a cărui virilitate tatuată advertorial pe mușchii tineri și aplombul sportiv ascund vulnerabilități sexuale, Stup, fata de gașcă, hipiotă, cu sex appeal, nimfomană cu perioade lungi de castitate, marcată de episodul unui avort din adolescență, devine un fel de femme fatale din filmele noir preț de o seară în care își dezvăluie o fațetă necunoscută celorlalți. Toate aceste personaje au câte un schelet în dulap, au ceva de ascuns, iar Toma procedează la explicarea psihanalitică a resorturilor psihologice ale fiecăruia, dar o face ca un romancier care își plasează prietenii ca personaje într-o poveste care este și a lui. În centrul acestei povești se află Mihail, cel care a întemeiat frăția, care a devenit liantul ei, care i-a fermecat pe toți, un personaj-cheie, enigmatic, dispărut la vârsta de 17 ani, ca urmare a unei leucemii galopante, dar neîncetând să existe în fiecare dintre toți acești prieteni, dar cu precădere în doi dintre ei, Stup și Toma.
Experiența de romancier al lui Tudor Ganea îl face să evite parcursul liniar al unui roman-confesiune-biografie, cum sunt multe pe piață, în primul rând, bulversând cronologia, ordinea tipică pentru un bildungsroman, un roman al formării în cheie (auto)biografistă cu un tânăr care parcurge niște etape ale devenirii. Las la o parte că sensul acestei deveniri nu este nici pe deplin ascendent, „formativ“, iar parcursul obstaculat sugerează mai degrabă un eșec, iar personajul pare a fi un looser sau cel puțin unul care are această mentalitate. Însă aceasta este mai degrabă o strategie narativă de rupere a liniarității, pentru că adevărata ruptură de nivel o constituie apariția unui misterios mesaj pe email din partea doamnei Stroescu, mama lui Mihail, care-i invită pe prietenii săi cei mai buni la o comemorare a defunctului. Numai că, odată ajunși la adresa indicată, cei patru întâlnesc un chiriaș care habar nu are de adresă, dna. Stroescu vânzând apartamentul cu ani în urmă. Mica intrigă de policier se complică, pentru că nimeni din cei trei nu-și asumă paternitatea unei glume nereușite, iar scopul celui care conduce din umbră acest joc nu este devoalat nici după finalul romanului. Există însă un secret care urmează să iasă la suprafață și acesta îi privește deopotrivă pe Toma și pe Stup, iar finalul rescrie deodată întregul parcurs, întreaga confesiune a lui Toma, relativizează o parte din spusele sale fără a le decredibiliza neapărat, conferindu-le o altă perspectivă pentru că singurul lucru care nu-l spune decât la final este și cel mai important. Personajul se întregește abia acum sau cel puțin se situează pe un alt plan de coerență, fără a se închide. Rapelurile lecturilor dostoievskiene, nevrozele și un fel de manie a per se cuției, literatura ca evacuare a unor anxietăți, atitudinile masochist-sfidătoare, fragilitatea și alienarea, duc sau cel puțin se înnoadă într-un unic eveniment și implicit într-o traumă. Până și aluzia transparentă la apostolul incredul, Toma, și la arhanghelul al cărui nume îl poartă prietenul lui, Mihail, dobândesc acum o altă semnificație. Tudor Ganea a înțeles rostul unui transcen dent în roman, nu în sens pur reli gios, ci în acela al deschiderii către un nivel superior, unde explicațiile logice sunt relativizate, unde ceea ce credeam că știm, certitudinile instalate sunt bulversate.
singurul reproș pe care i l-aș aduce este transferarea nealte rată a limbajului ado lescentin al găștii cu tot bagajul său argo tic de la o vârstă la alta, dintr-un loc în altul care nivelează social și identitar personajele. Adolescenții discută despre lucruri înalte, cumva metafizice, sub îndrumarea unui Mihail care unește cerul reflecției înalte cu pământul limbajului de gașcă, la mișto, dar numai acesta din urmă este operativ în roman, planul înalt fiind permanent efasat, o abstracțiune ca o identitate de împrumut. La finalul romanului este prezentat un dialog dintre Mihail și Toma în acest limbaj de gașcă, cu toate micile lui stridențe și teribilisme, devenit liantul verbal al găștii, un episod esențial. Interogațiile apar numaidecât: redare?, reconstituire din amintire?, reinventare? Și un mic detaliu, Toma afirmă că doar o persoană știa secretul inavuabil al trădării sale, directorul școlii, dar în scena interogatoriului aflăm că elevul Toma a trebuit să depună mărturie în fața unei întregi comisii de etică.
În orice caz, romanul are și multe alte atuuri, dintre care unul este evidențiat și de alte romane. Din perspectiva unei geografii literare, Tudor Ganea este un maestru în descrierea Constanței, nu o descriere de tip peisagistic sau a peisajului devenit social sau coborât în istorie, ci în înțelegerea profundă a dinamicii sale, a straturilor suprapuse ale palimpsestului urban cu o forță analitică impresionantă. Poate că și profesia de arhitect a avut o contribuție în acest sens, în orice caz, efectul este notabil. Sunt amănunte pe care nu le pot evidenția aici și care subliniază subtilitatea autorului, împrumutată personajului său principal, o înțelegere superioară a socialului, a relațiilor, a psihologiei, ceea ce configurează o scriitură rafinată, complicată, întrețesută pe diverse registre. În orice caz, avem un roman pe deplin reușit al unui romanicer care știe ce să facă cu intriga, cu personajul, cu povestea, cu stilul în ciuda unui antiportret pe care și-l face cu o maximă autoironie în roman, printr-un personaj raisonneur