La origine o teză de doctorat, cartea lui Mihnea Măruță, Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare, este o lucrare de pionierat, al cărui obiect a devenit atât de familiar, încât (pentru unii dintre noi) se con fundă cu viața: rețelele de socializare. Din perspectiva unei antropologii a sociabilității, nu realizăm cât de mult rețelele de socializare au schimbat comportamentul social și implicit felul în care vedem lumea și ne raportăm la semenii noștri înlocuind relația directă, față către față, cu cea a unei intercesiuni tehnologice a rețelei încărcate cu eurile virtuale în care inserăm nu propriul nostru eu, ci o proiecție permanent ajustabilă pentru a fi agreată, menită să se insereze convenabil, dătător de satisfacție, într-o supă nediferențiată de identități mixate.
Demersul lui Mihnea Măruță este propriu-zis unul filosofic, fenomenologic, de aceea întâlnirea cu reperele ei fundamentale Husserl, Heidegger sau Merleau-Ponty configurează o bază teoretică solidă. Însă această reflecție se descarcă într-o ontologie, pentru că la capătul demonstrației se află o altă formă de existență, o „formă de viață“ în termenii lui Marielle Macé, care tinde către generalizare într-o logică globalistă.
Extrem de profitabil, fenomenologia întâlnește teoriile lui Jean Baudrillard despre simulacru, reconsiderate din acest unghi al asimilării spațiului virtual cu unul al simulacrelor, Baudrillard focalizânduse cu precădere asupra societății de consum, dar și psihanaliza, cu Freud și Jung în prim-plan, necesară pentru a explica cum se comportă acest supraeu al rețelei, cum rețeaua conlucrează cu subconștientul, producând modificări ale conștiinței, ce reflexe constitutive sunt alterate, practic cum ne este afectată ființa profundă. La acestea se adaugă într-o formulă inedită elemente de teorie literară, mai precis conceptul de metalepsă, așa cum îl definește Gérard Genette, transferând relația autor-operă în spațiul virtual ca relație între autorul de reprezentări și reprezentările ca atare asupra cărora acționează această forță impersonală, modelatoare a receptării ca sinteză a altor euri virtuale. Similar unui demers filosofic clasic autorul așază de fiecare dată interogațiile fundamentale la începutul fiecărui capitol care este construit ca un răspuns al acelei interogații. De unde atractivitatea rețelelor de socializare? Un răspuns a fost precizat și de Umberto Eco și el poate fi actualizat aici, rețeaua se constituie ca spațiu agoraic și produce o democratizare și implicit o relativizare a competenței situată acum în regimul public al opiniei, cu alte cuvinte, eliminând exercitarea spiritului critic. La aceasta Mihnea Măruță adaugă două motivații esențiale: posibilitatea de a vehicula reprezentări de sine în memoria unor necunoscuți și de a constitui o arhivă existențială personală depozitată în memoria publică, un acces la o nemurire digitală, totodată și o formă derivată de soteriologie.
La aceasta se adaugă o explicație psihologico-psihanalitică a adicției pe care o creează rețelele într-o dimensiune a seducției, analizată cu acribie de autor. Nevoia de validare în rețea (obținerea de cât mai multe like-uri, distribuiri, răspunsuri afirmative etc.) conduce la un efort, conștient sau inconștient, de permanentă adaptare a eului virtual la ceea ce „place“, acest orizont confirmativ, notorietatea în rețea solicitând o prezență tot mai îndelungată care mută, absoarbe existența propriu-zisă a individului în vortexul prezentului continuu al rețelei.
Cartea se derulează asemenea unei demonstrații matematice, enunțând ipoteze, parcurgând etapele definirii unor concepte, de pildă cel de eu virtual, de trăire-în-rețea, trăire-pentru-rețea, introducerii unor concepte în circuit, adaptate obiectului cercetării.
Ceea ce este minunat în această carte ține însă de felul în care Mihnea Măruță introduce un tip de reflecție care se bazează pe mythos, pe acele povești revelatoare de care se folosea și Socrate în Dialogurile lui Platon pentru a conferi concretețe gândului mult prea abstract, judecății pure, iar exemplele sunt literare sau împrumutate cinematografiei și istoriei artei, de la Invenția lui Morel, romanul lui Adolfo Bioy Casares, și cunoscutul serial House of Cards al lui James Foley, David Fincher și Allen Coulter la picturile lui Caravaggio și Jean Léon Gérôme. Cartea se deschide per – spectival asemenea unui studiu de literatură comparată către toate domeniile artei, iar Mihnea Măruță reușește să facă conexiuni neașteptate între zone diferite ale culturii cu o finețe remarcabilă de la studiile de istoria artei ale lui Victor Ieronim Stoichiță și eseurile lui André Bazin despre cinematografie la cele ale lui Ioan Petru Culianu despre eros și magie sau Scrisorile către Luciliu ale lui Seneca.
Însă în centrul acestei cărți, așa cum și titlul ei o evidențiază, se află conceptul de identitate virtuală cu definiția autorului: „intersecția reprezentărilor pe care conștiințele urmăritorilor săi și le formează urmărind propria reprezentare a lui X în acea rețea.“ Sau altfel spus, identitatea virtuală constituie o ficțiune permanent ajustabilă, fluctuantă, a work in progress și, totodată, un produs de sinteză situat în locul geometric construit de discursul din rețea, diseminarea acelui conținut în rețea și interpretarea acelui discurs de către cei care îl urmăresc în rețea.
Unul dintre cele mai provocatoare capitole țin de definirea acestui nou mod de existență pe care rețelele de socializare îl instituie, o existență liminală, interstițială, în care, cu titlul romanului lui Milan Kundera, viața este în (mereu) altă parte, pretutindeni și nicăieri. Nimeni până acum nu a pătruns atât de adânc în acest metavers dezvăluind resorturile intime ale psihismului abisal al navigatorului. Trăirea în rețea presupune „hrănirea“ ei (termenul de feed este atât de potrivit pentru a descrie dincolo de tehnicalitatea lui o voracitate) cu timp real, pentru că timpul propriei tale vieți este combustibilul cu care alimentezi o „conștiință globală impersonală“. Acest fapt este însă mai puțin nociv decât prelungirea acestei transfuzii de existență prin trăireapentru- rețea, unde aceasta se transformă într-o instituție de mediere și selecție a ceea ce merită din perspectiva postării în rețea, ecranând experiența directă, trăirea autentică. Este un fel de a spune că tot ce vezi, vezi cu ochii rețelei, a ceea ce merită să fie transferat acolo, a ceea ce te poate valida acolo, ceea ce echivalează cu a aduce rețeaua în propria ta existență, în miezul experiențelor tale, în intimitatea trăirilor, emoțiilor tale falsificându-le. Însă cea mai nocivă dintre toate este considerată trăirea-pasivă-în-rețea, cea a imersiunii totale în multiversul rețelei, unde fluxul rețelei preia fluxul conștiinței subtituindu-i-se până la contopire, unde timpul real al rețelei invadează conștiința, într-o călătorie similară acelor trips halucinogene fără sfârșit și pe care, pe bună dreptate, Mihnea Măruță o asociază unei forme de posedare.
u rmărind titlurile capitolelor, constatăm un numitor comun al lor, Sinele: iluzia de sine, simulacrul de sine, seducerea de sine, timpul de sine, filiația de sine etc. Sinele este miza enormă pe care se așază tot acest construct teoretic și nu întâmplător demonstrația se articulează discret ca un crescendo care se încheie cu capitolul intitulat despărțirea de sine, etapa finală a unui proces de dezalcătuire, de dezmembrare, de dezumanizare.
Paradoxal această despărțire de sine nu se face în sensul unei smerenii, a unei modestii, ci printr-o supralicitare, exacerbare a sinelui recompus, combinat, multifațetat, upgradat de tot atâtea virtualități. Caracterul spectral al acestui sine este discutat într-un capitol separat prin asociere cu fantomaticul, iluzia și „mreaja“ pe care rețeaua o aruncă de fiecare dată când intri în ea.
Socotesc acest studiu fundamental și necesar, încât l-aș include în bibliografia esențială, obligatorie a oricărui elev de liceu, a oricărui tânăr aflat în perioada delicată a formării sale. Totodată, aș așeza această carte alături de cele remarcabile ale lui Guy Debord, Societatea spectacolului, Jean Buadrillard, Strategiile fatale, Neil Postman, Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului sau Pascal Burckner, Un vinovat aproape perfect. Cum se construiește un nou tip de rasism, care tratează despre modificările de profunzime, maligne ale civilizației actuale, ale lumilor în care trăim.