Istoria culturii noastre se redimensionează și se adâncește în mod firesc pe măsură ce cercetările dedicate acestui câmp devin tot mai persuasive, mai stăruitoare. Din generația tânără de universitari români, Emanuel Conțac vine cu o temeinică formație într-ale studiilor biblice, dar și cu un nesaț al explorărilor începuturilor Reformei religioase la români. Noul Testament de la Alba Iulia (1648) și Reforma. Studiu istorico-filologic propune, în această ediție secundă (prima data din 2017), nu doar ajustarea toponimică din titlu – căci Alba Iulia era menționată drept Bălgrad și în sec. al XVII-lea – ci și excelente și binevenite elucidări referitoare la travaliul pe care l-a presupus apariția importantei tălmăciri publicate în anul păcii vestfalice.
A doua etapă majoră a răspândirii Reformei s-a petrecut în Transilvania sec. al XVII-lea, mai ales în timpul principelui György Rákóczy (1630 – 1648) și a înaltului prelat Simion Ștefan, instalat în scaunul metropolitan de la Alba Iulia în 1643. Într-un capitol major al cărții sale, autorul formulează zece întrebări referitoare la apariția Noului Testament în reședința principatului transilvan la 1648 și încearcă să le răspundă cu cât mai mare acuratețe.
Rezultă din toate acestea clarificări importante: principele i-a cerut lui Simion Ștefan să caute preoți cărturari și înțelepți capabili de o asemenea traducere, el oferind meșterii tipografi străini. Dar cel care a insistat pentru realizarea proiectului a fost superintendentul calvin István Geleji Katona, chiar dacă interes față de traducere a manifestat și soția principelui, Zsuzsanna Lorántffy. Nu se cunosc cu certitudine traducătorii. O primă traducere a făcut-o Silvestru, care a murit în 1646. De aceea textul a fost verificat de cărturarii de sub coordonarea lui Simion Ștefan. Printre cei identificați fără certitudine s-ar număra Meletie Macedoneanul și Daniil Andrean Panoneanul. Cu privire la erudiția lui Simion Ștefan însuși există serioase dubii că el știa limbile clasice. Știa însă, pesemne, slavona și a avut și preocupări de copist. Noul Testament s-a tălmăcit după izvoare grecesc, latinesc și slavon. De fapt însă, spune Em. Conțac, a fost folosită – mult – și versiunea latină a lui Theodor Beza, s-a preluat terminologie din Biblia tradusă de Károlyi Gáspár (1590), iar sursa slavonă a fost Biblia publicată la Ostrog (1581). În predoslovii se regăsesc elemente de teologie reformată. Noul Testament realizat sub coordonarea lui Simion Ștefan a păstrat o alură ortodoxă, ceea ce face posibil ca el să fi fost utilizat în cadrul slujbei ortodoxe. Hârtia a fost produsă de moara din Lancrăm, înființată de același principe încă în 1637 și tipărirea cărții a presupus costuri superioare sumei colectate de la preoțime. Dintre meșterii care au imprimato se cunosc după nume sârbul Ștefan din Ohrida, ucenic al lui Meletie Macedoneanul, Gheorghe Rusu din Săbiia (poate Sibiel) și logofătul Dumitru, curator bisericesc. Traducerea s-a tipărit din taxele plătite de preoții români. Cartea s-a vândut greu, patru decenii după apariția ei exemplare figurând încă pe stoc. În Biblia de la București (1688), cele patru evanghelii au fost preluate cu mici modificări, dar Faptele Apostolilor și epistolele au fost traduse integral din nou după originalul grec.
Cum se vede, bilanțul clarificărilor este bogat și nuanțat, privind atât inițiativa, traducerea, prefațarea ei, condițiile tipăririi, cât și sursele adunate și folosite de echipa mitropolitului albaiulian, a cărui competență personală este, și ea, adusă în discuție. Se conturează astfel un tablou realist, mai bine contextualizat și mai bine cunoscut, aducător de surprize deloc neglijabile. Pe de o parte, se dezvăluie acum mica bibliotecă teologică adusă în atelierul traducătorilor, munca în echipă (o noutate!), strădaniile efective ale principelui de a încuraja, sprijini și sponsoriza, măcar parțial, proiectul la care ținea mult, orizonturile filologice ale celor implicați și informația lor care datora nu doar izvoarelor biblice tradiționale, ci și faimoasei traduceri genoveze a lui Beza, unui erudit maghiar, Károlyi Gáspár, și Bibliei apărute la Ostrog. Suntem, deodată, departe de imaginea clerului rudimentar, ancilar și neinstruit, care părea să persiste pe seama preoțimii ortodoxe române din Transilvania. Se datorează această evidență stimulării intelectuale pe care a provocat-o Reforma prin fermitatea unor inițiative care aveau în mod explicit interesul „pentru întremarea sufletească a numeroaselor comune românești sărmane“, cum scrie Geleji Katona într-o scrisoare din 5 august 1643? Sau această circumstanță istorică a impulsionat organizarea unor intenții și eforturi preexistente? Studiile lui Emanuel Conțac sunt pasionante și deplin inteligibile, chiar și pentru nespecialiști. Ele trebuie privite însă ca un preambul la desfășurări viitoare, fiindcă, spune autorul: „sunt departe de a fi epuizat studiul chestiunilor care mă intrigă în legătură cu Noul Testament de la Alba Iulia…“.