Jurnalul lui Jeni Acterian (1916-1958) a apărut pentru prima oară în 1991 la Editura Humanitas, purtând titlul Jurnalul unei ființe greu de mulțumit. El viza perioada cuprinsă între 1932 și 1947. Ediția a II-a a cărții a văzut lumina tiparului în 2008, cu un titlu ușor modificat, Jurnalul unei fete greu de mulțumit. În 2015 a fost publicată „ediția integrală“ a cărții, reluată în 2017 și în 2024. Ea se referă la perioada dintre 1929 și 1953. Numeroasele versiuni demonstrează faptul că este vorba despre o carte de succes, comparabilă cu marile jurnale apărute la noi după 1989 sub semnătura lui Mircea Eliade, Mihail Sebastian și Nicolae Steinhardt. Spre deosebire de ediția princeps, ediția a doua aducea în plus o Addenda, ce reunea o serie de scrisori și Caietul Clubului „Pana trăsnită“. Textul a fost ales de Arșavir Acterian, fratele autoarei, iar ediția a fost îngrijită de Doina Uricariu, care semna și o competentă postfață. Este vorba despre o lucrare de sertar, ce nu a putut să vadă lumina tiparului în anii totalitarismului, iar recuperarea ei reprezintă un important act de cultură. Jeni (Jeny, Jenny) Acterian s-a născut în data de 22 iunie 1916 la Constanța și s-a stins din viață la 29 aprilie 1958 la București. În 1940 a absolvit Facultatea de Filosofie, iar în 1947 Conservatorul de Artă Dramatică, secția regie scenică. Dintr-o notă purtând semnătura lui Arșavir Acterian aflăm că jurnalul intim ținut de Jeni Arnotă (numele de scenă) era destinat distrugerii, autoarea neacceptând ideea ca el să fie făcut vreodată public. După dispariția prematură a diaristei, fratele grijuliu a apreciat că aceste texte au o importantă valoare documentară, drept consecință, ele trebuie să fie tipărite. Arșavir Acterian are meritul de a impune postum o autoare extrem de interesantă, recunoscută pentru cultura și inteligența ei de excepție de către corifeii generației ’30. Aceștia apar ca personaje într-o autoficțiune insolită, situată la proximitatea literaturii.
Ediția integrală publicată în 2024 la Editura Humanitas în condiții grafice de excepție a fost îngrijită de S. Skultéty, căruia i se datorează și traducerile din franceză și engleză ale textului. Acesta semnează și prefața și notele cărții. Deși promite că se ocupă de o perioadă mult mai lungă de timp decât primele două ediții (1929-1953), versiunea integrală nu aduce numeroase lucruri în plus față de textul stabilit odinioară de Arșavir Acterian.
Nu este întâmplător faptul că acesta s-a oprit la însemnările dintre 1932 și 1947. Explicația constă în faptul că notațiile din perioada 1929-1932, respectiv 1947-1953, care vizează elementele de noutate, se dovedesc extrem de laconice.
De exemplu, răstimpul dintre 1929 și 1932 se rezumă la două pagini. De altfel, editorul însuși recunoaște că primul caiet „din moștenirea manuscrisă a lui Jeni Acterian nu constituie începutul propriu-zis al celebrului jurnal, ci este mai curând un prolegomenon ludic“. Același laconism vizează însemnările din 1951, respectiv pe cele din 1953. Cu toate acestea, ele se dovedesc importante, deoarece marchează împlinirea unui vis. Jeny Acterian reușește să scape de travaliul agasant pe care îl desfășura la CAFA, pentru a se dedica teatrului.
Deși notele și amplul studiu introductiv al cărții se dovedesc pertinente prin bogăția informațiilor, nu am înțeles prea bine nota de la pagina 703, în care se menționează că, la 16 ianuarie 1947, Jeny Acterian traduce piesa Aventură spirituală de Mircea Eliade. În textul jurnalului, la data respectivă se menționează că diarista îi citește lui Liviu Ciulei piesa lui Mircea Eliade și este curioasă cum va reacționa reputatul om de teatru. Nici vorbă de traducere, cu atât mai mult cu cât este vorba despre o piesă scrisă în limba română! Cu toate acestea, nu trebuie diminuate meritele lui S. Skultéty, care aduc precizări importante asupra textului, lămurind unele aspecte neclare sau mai puțin cunoscute din epocă. În plus, exegetul atrage atenția asupra structurii tripartite a jurnalului, fiecare secțiune fiind marcată de o serie de evenimente-prag din destinul diaristei. Din păcate, paginile jurnalului nu oferă detalii și despre cea de a patra perioadă din biografia zbuciumată a autoarei, vizând căsătoria nereușită și boala teribilă care a răpus-o înainte de vreme. S. Skultéty vorbește despre însemnările de tinerețe, despre notațiile femeii ajunse la maturitate și despre perioada devenirii artistice. În mod paradoxal, tocmai ultima perioadă, cuprinsă între 1947 și 1953, este cea mai redusă ca număr de pagini.
Jurnalul unei fete greu de mulțumit este un bildungsroman camuflat, scris de o femeie înzestrată cu un condei ascuțit și o minte sclipitoare. În mod paradoxal, Jeni Acterian a reușit să se impună postum cu o singură carte, situată și ea la frontiera literaturii, o carte pe care nu a avut intenția să o pu blice niciodată.
Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, ediție integrală, traducere de S.
Skultéty, Editura Humanitas, București, 2024