Noul Război Mondial al vechilor orgolii (în care vom cădea cu toții prizonieri). Fișe de istorie și geopolitică despre păci și războaie, dictatură și democrație, Rusia și Iran, fosta Iugoslavie sau viitorul apropiat se numește cartea de articole (publicate în reviste culturale Dilema veche, Lettre Internationale, Historia, pe blogul personal etc.) și conferințe ale istoricului Adrian Cioroianu, parte a unei activități prodigioase de reflecție asupra istoriei naționale în context internațional, carte organizată în trei părți: „Istorie și istorii“, „Reflecții geopolitice“, „Fructul cunoașterii, semințele îndoielii“. Nu ai cum să nu remarci subtitlul generos al cărții mai ales că de aceeași regie beneficiază fiecare capitol unde subtitlul se prezintă sub forma unui comentariu aparent didascalic, deseori ludic-ironic, precum capitolele unor romane și nu-i poți refuza istoricului o stilistică șarmantă de om cultivat la mai multe școli de gândire, dar și la cea a literaturii. Dar Adrian Cioroianu nu divaghează, știind altfel să cultive anecdotica savuroasă și fraza memorabilă care poate suna și astfel: „Principala diferență dintre execuția lui Mussolini și cea a lui Nicolae Ceaușescu este că Elena C. este altfel coafată decât Clara Petacci.“ Lăsând loc pentru mica digresiune delectabilă, capitolele sale surprind esențialul în brevitatea lor compartimentată și etichetată judicios prin intertitluri, oferind o sinteză prelucrată într-un regim aproape dialogal. De altfel, Adrian Cioroianu alături de Lucian Boia au deschis domeniul specializat al istoriei unui public cultivat mai larg, ceea ce a făcut și Cătălin Pavel pentru arheologie, fără a coborî demersul științific în vulgarizare sau popularizare. Tematica acestei cărți este una culturală chiar dacă accentul cade pe istorie poate pentru că așa cum o înțelege Adrian Cioroianu ea nu poate fi despărțită de cultură, de literatură, de problemele limbii române, și nici de viața cotidiană. Astfel că în cheie suprarealistă cortegiul funerar care-l urmează pe scriitorul Guillaume Apollinaire se întâlnește cu istoria sub forma prozaică a unei mulțimi care strigă „La moarte Guillaume!“ cu referire la împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, iar Adrian Păunescu și Cenaclul Flacăra fac obiectul unei reflecții nuanțate cu privire la rolul jucat de bardul exponențial al României ceaușiste.
În același timp, Adrian Cioroianu adoptă rolul unui mythbuster în ce privește o serie de prejudecăți care circulă cu privire la o serie de personalități istorice, evenimente istorice majore sau episoade controversate de care Istoria nu duce lipsă, clișee învestite cu puterea de seducție cu parfum conspiraționist a legendei. Iar legendele constituie acest tip de narațiune explicativă care alimentează complexele identitare. Intenția istoricului este mai mult decât una a unei clarificări, ea atinge o zonă care aparține și istoriei mentalităților și psihologiei poporului român. Luându-l exemplu pe Nicolae Ceaușescu, căruia i-a consacrat teza sa de doctorat, lămuririle sunt structurate în 10 puncte, un mic decalog de tipul true or false, de unde aflăm și o serie de detalii care sunt scoase din zona marginalității pentru a recompune un context mai amplu, mai nuanțat. Aflăm printre altele că Ceaușescu nu a debutat ca hoț de geamantane, că a fost un autentic revoluționar, că nu există dovezi că ar fi împușcat un om în timpul procesului de colectivizare forțată, că nu a fost ales drept succesor al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru modestia sa intelectuală, ci ca urmare a unui troc politic, unde Ion Gheorghe Maurer a fost un fel de machiavelic ucenic vrăjitor, că a avut într-adevăr curajul condamnării intervenției trupelor Pactului de la Varșovia pe 21 august 1968 la invadarea Cehoslovaciei, dar nu a refuzat participarea la invazie, ci nu a știut de ea, nefiind informat de către Leonid Brejnev etc. N. Ceaușescu a fost creația epocii sale geopolitice, conchide istoricul în ce-l privește pe controversatul dictator. În partea a doua a cărții, dintr-o perspectivă geopolitică, el reia o parte din temele primei părți și situează într-un context mai amplu deciziile luate de liderii politici (Ceaușescu, Gorbaciov ș.a.), dar și de state în ansamblul lor, spre exemplu acele decizii care au condus la declanșarea Primului Război Mondial sau la politica economică falimentară ceaușistă. Adrian Cioroianu nu cade pradă tentației de a judeca contrafactual-retrospectiv corectitudinea unor decizii, cât rațiunea lor contextuală, genealogia discretă a acțiunilor politice care generează un eveniment istoric major, felul în care decidenții politici (șefi de stat, cancelari, miniștri, militari exponențiali etc.) au proiectat puterea și dezideratele politice trecute nu doar prin propria rațiune, ci și prin propriile afecte. Dincolo de faptul că ajută agregării identitare sub forma mândriei naționale cu negativul ei, orgoliul este afectul poate cel mai apropiat de putere, decurge din el, iar autorul cărții sugerează în titlu și probează în exercițiile sale analitice existența unei filiații a „vechilor orgolii“, un plasament deceptiv și, totodată, prospectiv al lor, mobilizând energii în politica locală, ca și în cea mondială.
Adrian Cioroianu luminează altfel câteva figuri istorice, sine ira et studio și cu o detașare care exclude orice accent ideologic, orice reziduu de idiosincrasie, dar și de elogiu nejustificat: Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Regele Mihai I, regina Maria, dar și Ion Antonescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu etc. Ion Antonescu este privit prin comparația cu Carl Gustaf Mannerheim, eroul național al Finlandei în războiul cu Uniunea Sovietică, istoricul subliniind ceea ce i-a despărțit ca oameni politici, tocmai acest spirit al moderației și prudenței, al angajamentului politic pragmatic, atent la contexte și justificări.
Fiecare articol este organizat asemenea unui studiu de caz, istoricul împrăștie ceața mitografiilor, demantelează, demontează cu acribie și ironie legendele istorice, arătând cât adevăr este în poveste, cât și ce se susține documentar într-o aserțiune. Mai mult chiar, el intră în metabolismul legendelor, vizează mecanismul generator de ficțiune istorică și precizează importanța fantasmelor care i-au animat pe oamenii unui anumit timp și a unui anumit spațiu pentru înțelegerea istoriei unui anumit stat, într-o anumită epocă. În constelația trecut – memorie – istorie, legenda își are locul ei: „câte națiuni atâtea obsesii naționale“ observă istoricul atunci când analizează acel „trecut care nu trece“ și care recirculă „vechile orgolii“, memoria imperială (Rusia), ficțiunile revizioniste, nostalgiile amare ale lui „la trecutu-ți mare, mare viitor“ etc.
Pot să remarc că aproape toată problematica sensibilă a istoriei noastre este pusă în discuție, ceea ce-l preocupă pe românul mediu cultivat cu sentimentul conștiinței naționale, chiar și pe cel care trăiește suveranist doar în regimul fluc tuant, volatil și exploziv al opiniei, al istoriei orale și rețelelor de socializare. Adrian Cioroianu vizează o înțelegere a constructelor identitare românești prin raportarea lor la Istorie cu sincopele, defazajele și întârzierile ei în raport cu o psihologie a afectelor în centrul căreia plasează la stima de sine. O discuție revela toare are ca temă ratarea ocaziilor istorice, a mo mentelor privilegiate într-un capitol cu deschidere multiplă: „Cum te poți rata, la scara Istoriei – sau farmecul etern al necunoscutei de mâine“. Iar acestei teme îi este asociată cea a „norocului“ și bineînțeles a fatalității în istorie. Citind cu atenție eseurile lui Adrian Cioroianu sesizezi numaidecât sistemul de vase comunicante pe care-l alcătuiesc, faptul că o problematică ajunge să respire în alta a cărei complementaritate sau vecinătate nu le-ai sesizat. Astfel că problema ratării în istorie, nu este doar una punctuală, ci și una generală care vizează abordarea domeniului, fiind declinată cu privire la norocul/fatalitatea istoriei care la rândul ei este recuperată în discuția despre „excepționa lismul românesc în negativ“ pentru care emble matică este reflecția cioraniană, „altfelitatea“ (cu un termen al lui Lucian Boia) situării noastre în istorie, ceea ce avem mereu să ne reproșăm care la rândul ei este prelucrată în analiza imaginii de sine, a modului de viață românesc, a unui comment vivre ensemble pentru a relua o frază barthesiană, unde dilema ține nu de viețuire, ci de conviețuire, care la rândul ei trece în configurarea unui profil identitar românesc, a edificării identității profunde care la rândul ei este recirculată într-o analiză a poziției pe care România o ocupă azi în Europa, a situației sale geopolitice etc.
Să ne oprim puțin la ratare: istoricul vizează câteva momente-cheie desfășurând asumat contrafactual scenariul unei alegeri sau rezolvări alta decât cea pe care istoria o consemnează, „corectând“ fictiv cursul istoriei, desfășurând într-o logică determi nist-inductivă orizontul de posibilitate al unui eveniment în felul mind game-rilor propuse de Ioan Petru Culianu. Ce-ar fi fost dacă Țara Românească devenea catolică la mijlocul secolului al XIX-lea prin influența doamnei Clara asupra lui Alexandru cel Bun și ieșea din ortodoxismul pe care-l execra ca factor retardativ Eugen Lovinescu în Istoria civilizației române moderne? Ce-ar fi fost dacă bătălia de la Nicopole era câștigată de cruciați? Ce-ar fi fost dacă ilustrul cărturar umanist și domnitor al Moldovei Dimitrie Cantemir câștiga bătălia de la Stănilești cu ajutorul rușilor? Victoria ne plasează de fiecare dată într-un alt scenariu geopolitic, unul în care Țara Românească catolică ar fi fost izolată și unirea cu Moldova ortodoxă ar fi fost practic imposibilă, una în care fără amenințarea Imperiului Otoman, îndepărtată prin victoria de la Nicopole, Serbia și Bulgaria independente ar fi putut declanșa un război pentru supremație cu Țara Românească pentru a domina politic zona, una în care Rusia victorioasă alături de domnitorul moldovean ar fi absorbit dintr-o suflare de elan anexionist Moldova, transformând-o într-o altă gubernie a sa și odată cu ea și Gurile Dunării etc. Desigur că toate aceste scenarii sunt la rândul contrafactuale, pasibile de relativizări, dar istoricul nu este interesat de ficțiunile alternative decât în măsura în care ele iau parte la fantasmele identitar-politice ale românilor. Această logică contrafactuală devine însă un instrument încă mai subtil de provocare a reflecției privind și alte câteva momente cruciale din istoria României tratate în cheie minoră. Istoricul ne invită să ne imaginăm scenariul unei Republici de la Ploiești victorioase, lipsite de derizoriul prelucrării literare caragialești, în contextul în care Franța câștiga războiul cu Prusia în 1870, pe fondul francofiliei elitelor românești și a inaderenței regelui Carol I la stilul românesc de a face politică.
În fond, ceea ce constituie pragmatica demersului istoriografic ține de cinci factori, contextul, geografia, demografia, vecinii, resursele, factori a căror pondere istoricul o evidențiază de fiecare dată. Concluzia este una optimistă și este plăcut să te odihnești în ea: „Nu, România nu este altfel“, dimpotrivă: „Un caz de reușită istorică România de azi e mai mare (și mai închegată) decât a fost vreodată în toată istoria românilor!“