Nicoleta Șimon este tânăra poetă laureată a Premiului Festivalului ,,Literatura tinerilor“, organizat anul acesta, la Neptun, de către Uniunea Scriitorilor, ajuns la a VIII-a ediție. O cerebralitate anxioasă și o luciditate vitriolantă în conștientizarea dezastrului, indiferent de natura sau formele acestuia, sunt întâlnite în volumul ei de debut, (ingrats), care suscită, imediat, o fascinație stranie.
Poeta surprinde o realitate preponderent biografică, în care stabilitatea și afectivitatea seamănă tot mai mult cu niște ruine carbonizate. În absența tot mai evidentă a umanului, o tehnologie sepulcrală ia în stăpânire, într-o astfel de poezie care seamănă cu ,,un science-fiction… pe marginea realității“ (Ramona Boldizsar- coperta a IV-a), aproape întreaga existență. Aceste aspecte dezvăluie un cotidian aflat în pragul colapsului, plin de efecte nocive, generate de suprapunerea strivitoare dintre latura tehnică și cea sensibilă: ,,în orașul cu membre dislocate/ camerele au intrat la apă/ cadrul urban s-a bruiat de la/ schizofrenie/ & biohazardul și-a schimbat imaginea/ din post apocaliptic în post-black metal/ liniștea ferestrelor/ întunericul din draperii/ privirea furtunii se-ntinde peste blocuri“. De asemenea, experiența maturizării poetei gravitează parcă în jurul unui hiatus identitar, întâlnit mai ales în mediul urban, acest spațiu al toxicității și al suprasolicitărilor epuizante: ,,sunetul sirenelor perforează geamul/ la granița maturității/ aripile se transformă în scrum de țigară/ inspiri și expiri aerul toxic/ corpul mecanic suprasolicitat de căldură“. O lume, în care spațiile, obiectele o iau razna, se scurtcircuitează reciproc, își devoalează laturi întunecate, contondente. Astfel, poezia ei devine un seismograf apocaliptic, care înregistrează de cele mai multe ori live filmul ororii și al declinului fără sfârșit.
Însă, dincolo de aceste aspecte dramatice, Nicoleta Șimon știe cum să foreze adânc în tot acest brutalism urban, dar și societal sau relațional, în căutarea urmelor trecutului. În contrast cu un prezent tot mai dezumanizat, poeta rememorează o ambianță aflată sub incidența ingenuității și a unei anumite candori redate însă într-o atmosferă de clarobscur sufletesc: ,,bunica așteaptă în grădină/ lunile astea nu m-am dus la ea/ lumina se strânge-n filamente de mercur/ și pământul se descompune/ în casă/ personalitatea e-un clusterfuck/ de cuvinte mâzgălite cu cerneală/ cutii de medicamente și tuburi de vopsea“. Pentru Nicoleta, fără a avea un efect terapeutic deosebit, evocarea plină de un farmec discret a bunicii sau a lumii copilăriei contrastează totuși cu secvențele în care propriul ei echilibru psihic pare destul de fragil.
Ceea ce i s-ar putea reproșa acestei poezii este, pe alocuri, o anumită dezordine imagistică și imaginativă sau prezența unui limbaj suprasaturat de termeni tehnici, prolix și greoi. Cu toate acestea, se remarcă o percepție hiperlucidă a acestei realități tenebroase. În aceste circumstanțe, poezia Nicoletei devine matca unei senzorialități în alertă, atunci când ,,fereastra se subțiază ca un vas de sânge/ înainte de ruptură“, iar ,,liniștea pământului/ se descompune“ și, parcă, toate simțurile își înfig rădăcinile într-un real lipsit de energii sau perspective, acoperit de ,,norii de ceață“ care ,,se coagulează/ ca uleiul întărit în bidoanele de plastic“. Cum lumea actuală capătă o expresie și o corporalitate deformată, poezia devine ecranul unor proiecții bântuite de spectrele fricii și ale anxietății care vor hrăni imaginarul nevrotic al poetei, întrucât, ,,brașovul mi se subțiază printre degete/ dar farurile se-agață-n cornee“, când, într-o derulare panicată care susține ritmul acestei dinamici a descompunerii accelerate, ,,noaptea tăcerile se aliniază într-un marș militar/ răceala din oase/ partea scufundată a ghețarului/ degete de tinichea se țin de barele de sprijin“. Discursul nu este lipsit nici de o alertețe a secvențelor și a simțurilor, iar, în alte părți, se resimte și un iz fin de sarcasm calculat.
Prezentul, în volumul de față, pare asemănător unei vietăți extraterestre, pierdute în zgomotul și furia civilizației actuale. Poezia Nicoletei Șimon devine oglinda în care aceasta se va privi pentru prima dată și va căpăta o identitate.