„Povestirea” lui Victor Ieronim Stoichiță, cum își subintitulează cartea, Despărțirea de București (Humanitas, 2024), este după toate datele o carte de memorii, pe care autorul dorește s-o treacă drept ficțiune plasând-o astfel într-o zonă a ambiguității. Interesant, ea a fost publicată în franceză (și probabil scrisă în franceză) cu titlul Oublier Bucarest: Un récit, în 2014, a primit Premiul Academiei Franceze, astfel că volumul ajuns la noi după un deceniu reprezintă o traducere realizată minunat de Mona Antohi. Prin urmare, autorul a preferat un intermediar pentru traducerea propriului volum în limba română, limba maternă. Romanul este evident autobiografic, și dacă, într-adevăr, numele persoanelor reale sunt schimbate sau nu, pentru a le proteja de acea lectură de identificare rezervată însă celor care-i cunosc, contează prea puțin, pentru că aerul autenticității, al unei cunoașteri de profunzime, intime răzbate prin vălul subțire al onomasticii fictive. Biografismul acesta blurat este însă suficient pentru a trece pe deplin în roman, („povestirea”), cartea de memorii. Talentul lui Petru Dumitriu de a crea destine îl are și V. I. Stoichiță numai că, în cazul lui nu ține doar de puterea ficțiunii, ci de cea a amin tirii. Pentru că primul lucru care îți sare în ochi este tabloul de familie, – „Iată-i. Sunt toți aici”, așa își începe autorul cartea cu un capitol intitulat la fel – și regia de fotografie/film îi cuprinde pe toți, introduși în scenă unul câte unul. Nota de familiaritate ține de un intim bine controlat, de familia litate, de acele ceremonialuri domes tice ale familiei burgheze, unde masa se oficiază cu un anumit ighe monicon, cu scoaterea argintăriei și a veselei bune, unde fiecare rudă este cunoscută pe deplin cu fixațiile, cu ticurile, cu stilistica și manierele specifice care nu au nevoie de explicații suplimentare pentru familiari, dar care necesită o intro ducere pentru cititor. Această fa milie a conservat aerul seniorial-princiar afișând însemnele ran gului, poziții sociale pierdute, calificări profesionale înalte, ceva glamour extras dintr-o călătorie cu Queen Mary în Brazilia sau cu Orient Express-ul odinioară, chichițe și tabieturi, superbii simpatice care dau conturul unei lumi apuse. G. Călinescu coborâse în derizoriu această lume în Bietul Ioanide fal sificând-o nu atât prin îngroșarea unor defecte, cât prin mercantilizare, caricatură și derizoriul crud, pe când lumea familiei burgheze evo cată de Victor Ieronim Stoichiță este recuperată într-o lumină ceho viană uneori, există o mândrie care pulsează în toate portretele de fa milie, chiar și ale celor care au ceva caraghios. Din aceste portrete răzbate mai degrabă aerul nostalgic-duios al evocărilor lui Andreï Makine din Testamentul francez, afin pe un alt portativ cu Vorbește, memorie al lui Vladimir Nabokov, decât cel al salonului unei aristocrații decrepite la Proust cu În căutarea timpului pierdut, salon decadent unde tronează baronul Charlus. Toate aceste rubedenii sunt crescute în cultura înaltă a perioadei interbelice, călătoresc firesc la Paris și în toate colțurile Europei, unde o parte și-au făcut studiile, pot aprecia calitatea vieții, dar și cultura înaltă cu care sunt familiarizați de mici – naratorul povestește despre inițierea sa pornind de la libretul Boemei lui Puccini în spectacolul de operă, și emoțiile resimțite în așteptarea momentului magic al desfășurării scenice. Ca și în Ghepardul lui Lampedusa, colecția de mamițe, mătuși voluntar-cosmopolite (tanti Margot care știa să concilieze între Ana de Noailles și Martha Bibescu), emancipate, precum cea a lui Mario Vargas Llosa din Mătușa Iulia și condeierul, unchi extravaganți (unchiul Octav comunist îndrăgostit de Marx și Aristotel), bunici statuari cu pușcărie politică la activ sau bunice cu vocație de castelane sau cel puțin intendente care conduceau gospodăria cu mână de fier, cu pianiști sfioși și amici cultivați etc., descriu o lume de destine învăluite în mister. Mama de profesie medic, dar cu o vocație blocată, cea de cântăreață de operă, își exercită fascinația asupra băiatului, armonia glasului ei venind la pachet cu o întreagă cultură și nu în cele din urmă cu limba italiană cuprinsă metonimic într-un vers care dă și titlul unui capitol minunat: „Un bel dì vedremo”, fraza muzicală extrasă din Madame Butterfly, cunoscuta operă tot a lui Puccini. Climatul acesta familial este recompus în rama atmosferei orașului, a Bucureștiului inefabil, cu propria geografie trasată de impulsurile exploratorii ale copilului și apoi adolescentului. E o banalitate să afirm că orașul e un fel de personaj, dar putem pe drept citi titlul cărții prin filtrul personificării, pentru că totul în această carte curge în direcția unei rupturi, a unei plecări a tânărului narator în Italia, la Roma, pentru a-și face studiile acolo, urmându-și vocația și evident, fără intenția de a mai reveni în România comunistă. Paradoxul este mai bine subliniat de titlul francez, pentru că uitarea (oublier) cu o amorsă gerundivă care subliniază procesul și nu efectul, ține de amintirea lui, ca și cum, ca într-un proces anamnetic, o traumă este retrăită, pentru a fi uitată, o dragoste este readusă o ultimă dată în memorie pentru a te putea despărți. În acest orizont suntem invitați să citim „romanul”, într-o cheie nostalgică pe care o colorează deopotrivă o ironie profundă pe care o evidențiază și titlurile de un ludic exuberant ale capitolelor și o reflecție care se adaugă în regimul kunderian al eseului. În mortarul Bildungsromanului cu elevul care se confruntă cu dificultățile învățăturii, dar apreciază tea party-urile dansante, reținând potrivit tiparului propriei sensibilități relieful unor amănunte care configurează apartele oricărei existențe se insinuează informația „istorică” pe care viața adultă o aduce în discuție și care este me tabolizată ușor, ușor și de viitorul adolescent. Episodul încercării de racolare de către un om al Securității, un Costel cu ochii cenușii atât de bine prins în poza memoriei cu un dialog presărat ca în piesele de teatru cu aparté-uri ironic-teatrale, este acompaniat de episodul Isto riei cu majusculă a invaziei Ceho slovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia. Trăirii în priză directă a frisonului generat de discursul lui Ceaușescu din balco nul Comitetului Central care condamna invazia îi este adăugat amortizorul unei percepții a pericolului născut odată cu mitul Salvatorului Neamului, fapt recu perat printr-o prolepsă, unde in tuiția tânărului este confirmată ulterior prin studiile lui Norbert Elias și Max Weber. „Abia mai târziu am înțeles că asistasem în acea zi la apariția unei structuri aproape caricaturale a ceea ce sociologii desemnează drept «Emergența unui fenomen de putere carismatică într-un regim de criză»”. Pentru că romanul formării presupune o devenire intelectuală, o maturizare a gândului în orizontul expe riențelor de tot felul și nu nu mai ca rezultat al lecturii ca în jur nalele lui Mircea Eliade, unde cartea ocazionează o înaintare sporită de cunoaștere în viață. Astfel că eseul și reflecția pot fi întâlnite în mai multe episoade precum cel remarcabil în care bunicul este revendicat spiritual de către un fost coleg de detenție, prin cele două prelegeri ținute în închisoare despre teoriile marelui anatomist al Renașterii, Andreas Vesalius, iar naratorul nu se sfiește să intre în miezul unei filozofii la confiniile cu medicina care în dreap tă narațiunea către studiul științific sau, în cel mai bun caz, un eseu cu miză intelectuală înaltă.
cartea nu este numai o povestire, ci și o autobiografie travestită în istorie sau filtrată prin istorie, acolo unde o serie de momente istorice importante sunt sesizate de o manieră particulară de către tânărul pe care naratorul îl propune atenției, băiat de familie bună, sensibil la nuanțe, jucându-și o tot mai pronunțată autonomie. Altfel avem o documentare de interes aproape sociologic a vieții adolescentine sub comunism în acest cadru al unei societăți burgheze care a reușit să-și conserve habitus-urile pentru a folosi termenii lui Bourdieu și riturile sau să dezvolte altele noi prin tânăra generație informată cultural de ceea ce era mai bun în cultura occidentală cu muzica Beatelșilor, Rolling Stones, Ray Charles etc. Propagarea pe canale informale a muzicii și cul turii underground, din familie în familie, prin surse occidentale surprinde un fel de microsocietate antitotalitară dezvoltându-se nu prin reacție vehementă, politică, ci prin vocație, prin păstrarea valorilor fondatoare de spațiu comunitar. Recunosc că această lectură specializată nu este prima pe care textul o revendică, dar tentația de a percepe acest tribut cărții unui extraordinar istoric de artă altoit peste un antropolog al culturii este foarte mare.
Despărțirea de București este un hibrid interesant, la limită roman, la limită carte de memorii, și una și alta, dar trebuie să acceptăm jocul propus de autor cu subtitlul pe care i-l dă, trebuie să înțelegem că tot ce ne parvine în convenția ficțiunii eliberate de contractul cu biografia poartă un adevăr la fel de puternic precum cel al unei mărturisiri.