Sub imperiul unei autodefiniri identitare reținute ca titlu – Am reușit să rămîn eu însămi –, care sugerează o deloc de neglijat rezistență prin cultură și prin spiritualitate față de diversele ideologii și mode literare, Ileana Mălăncioiu oferă cititorilor săi ediția definitivă a interviurilor pe care le-a acordat în scris începând cu 1994. Apărută în 2024 la Editura Polirom din Iași, culegerea de convorbiri reia integral ediția princeps, la care se adaugă șase texte publicate în presa culturală și în volume care au văzut lumina tiparului după 2016. Conștientă de regimul diferit al dialogurilor purtate oral, a căror transcriere nu reușește niciodată să surprindă energia persuasivă inițială, autoarea omite, cu regret, câteva dintre interviurile sale de la radio (cum este cel acordat lui Mircea Iorgulescu la Europa Liberă sau cele de la Radio Basarabia) și de la televiziune (mai ales interviul realizat de Vartan Arachelian în 1990 și Profesioniștii Eugeniei Vodă), optând în acest volum exclusiv pentru textele destinate din start tiparului.
Realizate de către două scriitoare remarcabile, Gabriela Adameșteanu și Marta Petreu, primele interviuri deschid o adevărată cutie a Pandorei, în care se adună problematica tulbure a istoriei și literaturii noastre postrevoluționare, dezvăluind extraordinara forță de diagnostician cultural a autoarei, luciditatea ei analitică, spiritul civic, respectul față de interlocutor, constanța principiilor și elementele de introspecție creatoare. Provocată de către Gabriela Adameșteanu să-și analizeze decizia de a scrie publicistică politică, Ileana Mălăncioiu mărturisește decomplexat (și contrapunctic, dacă citim cu atenție comentariile avizate), în Între criza cuvântului și criza instituțiilor: „Nu mă pricep deloc la politică și poate că tocmai de aceea nu m-am împiedicat în amănuntele care-i încurcă ades pe experții în domeniu“. În același interviu, de pe poziția de insider de data aceasta, ea nu ezită să vorbească despre culpa și culpabilizarea intelectualilor pe timpul comunismului și după 1989, comentând obiectiv morfologia paradoxală a crizei cuvântului și a instituțiilor culturale din sfera acestuia, inclusiv a Uniunii Scriitorilor. Neconcesivă, autoarea nu cedează în fața stereotipiilor idealizante ale culturii române, după cum nu se lasă pradă nici perspectivei eshatologice care bântuie aceeași cultură, fiind mai degrabă adepta unei poziții echilibrate, de un militantism constructiv, mefient față de blazarea ancestrală escamotată catastrofist prin umor. Aceasta este o stare decantată, pe de o parte, din onestitatea cu care ea dezavuează anumite comportamente și politici culturale și, pe de alta, din acutul simț al datoriei, al implicării în actul de promovare a literaturii și culturii.
Prin schimbarea registrului, Conversațiile cu Marta Petreu se concentrează asupra poetei Ileana Mălăncioiu, surprinsă de memoria partenerei de dialog într-un moment încărcat emoțional – un recital din 1979, când citește poeme din Sora mea de dincolo. Evocarea se prelungește într-o autobiografie necosmetizată, completă și complexă, echivalentă cu ceea ce poeta descrie ca fiind o vânzare „a sufletului“, din interstițiile căreia identitatea ei creatoare se profilează frapant la înălțimea unei autoacceptări exigente. O oprire de-o clipă la una dintre declarațiile din miezul interviului e suficientă pentru a cuprinde raritatea exercițiului sapiențial de asumare identitară și destinală oferit de Ileana Mălăncioiu: „Deși nu mă mai simt așa de bine (cum mă simțeam când eram ca tine [Marta Petreu n.n.]) în pielea mea de femeie și în cea de poet (care, oricât s-ar fi tocit, are meritul de a fi naturală), n-aș vrea să le schimb cu una artificială, nici cu pielea unui politician de viitor ori a unui om de afaceri prosper“.
Palimpsestul biografie-bibliografie se prelungește în conversația cu Victoria Milescu (Cât ești viu, nu poți accepta gândul că totul s-a terminat), unde Ileana Mălăncioiu definește poezia ca „expresie a unui mod de viață“. O nuanțare a definiției aduce dialogul realizat de către Clara Mărgineanu (Poezia – un exercițiu de supraviețuire). În aceeași sferă se poartă și convorbirile cu Radu Doru Cosmin, Lucia Ivănescu (aceasta din urmă fiind deschisă de o pătrunzătoare microanaliză a premiilor literare de la noi), Eva Iova (unde Ileana Mălăncioiu accentuează preeminența condiției umane în orice discurs), Laura Albulescu, Simona Chițan, Doinel Tronaru, Iulian Boldea, Paul Gorban, Bogdan Crețu, Iulian Talianu sau Simona Șora.
Ileana Mălăncioiu subliniază valoarea referențială a dialogului extins cu Daniel Cristea-Enache din volumul Recursul la memorie (2003), însă optează pentru integrarea în această culegere de interviuri doar a prologului acestuia, interviul acordat criticului pentru „Adevărul literar și artistic“, intitulat Îmi pot reedita prima carte fără să-mi fie rușine, reiterând astfel aceeași ipostază a scriitoarei care se simte bine în propria-i piele, fără resentimente și, mai ales, fără concesii. O altă preluare fragmentară o reprezintă convorbirea cu Lucia Negoiță, publicată în Exerciții de admirație (2010). Volumul de acum cuprinde și interviuri apărute dincolo de Prut, realizate de Irina Nechit și Eugen Dedov, precum și câteva dialoguri realizate în afara granițelor țării, de către Xavier Montoliu și Pauli Roberto Mussapi. Li se alătură un Discurs la Ierusalim, în care poeta își reamintește de Lucian Raicu, și un text dedicat lui Mircea Mihăieș la ceas aniversar.
Dincolo de un (auto)portret mereu viu și incitant, convorbirile Ilenei Mălăncioiu conturează într-un mod dinamic și nuanțat istoria noastră literară din ultimele decenii și readuc la viață prietenii literare sau evenimente de uz public care ne-au jalonat existența. Nu în ultimul rând, ea reflectează cu acuitate pe marginea polemicilor în care s-a implicat și revine obsesiv la problematica relației dintre teoria literară și scris. Volumul Am reușit să rămîn eu însămi se citește cu interes și ca mostră de introspecție personală, retroactivantă, realizată elegant, cu detașare și obiectivitate.