Întrebarea din titlul volumului este recurentă în discursul recent al poetei Ana Blandiana, în primul rând printr-o conferință intitulată astfel, ținută în mai multe rânduri, la Universitatea din Sofia, la Opera Națională Română, precum și prin ideile din diferitele interviuri acordate în împrejurări externe. După cum se poate vedea sunt dialoguri purtate pe trei continente, prilejuite de poezie, în primul rând (la festivaluri și întâlniri poetice), în Spania, Mexic, Columbia, Venezuela și Peru (aproape 20 de interviuri sunt din lumea hispanică, în general), în Italia, Bulgaria, Elveția, Cehia, Slovacia, Croația, Franța, Anglia, SUA – dar și, notă aparte, în Republica Moldova – interviuri date, cu o singură excepție, în ultimii șapte ani.
Volumul acesta de convorbiri apare după analiticul testimoniu din Cartea cu delfini (2021), pe care Ana Blandiana l-a realizat împreună cu Serenela Ghițeanu ce a știut să îi pună întrebările despre o întreagă viață; de asemenea, trebuie luate în considerare cele mai recente apariții: excepționalul jurnal Mai-mult-ca-trecutul (2023) al ultimului an de dictatură comunistă, o imagine realistă a lumii literare românești din epocă, precum și volumul de poezii Se face liniște în mine (2024), primul după imaginea generală despre propria operă la care se gândise poeta în Integrala poemelor (2019).
Mesajul conferinței se regăsește, în mod firesc, în interviurile din aceste pagini – întrebarea din titlu având doar rol stilistic, pentru că, de fapt, răspunsul afirmativ pe care Ana Blandiana îl spune aproape oricâte de ori are ocazia este o profesiune de credință. În principiu, pentru fondatoarea, alături de Romulus Rusan, a Memorialului Sighet, loc al înțelegerii supliciului comunist de către societatea românească – poezia a salvat lumea în mai multe rânduri. În primul rând, este vorba de poezia gândită și creată în închisorile comuniste, transmisă prin limbajul Morse prin pereții celulelor, în anii 1950-1960, o impresionantă și eficientă modalitate de luptă cu un regim totalitar. Apoi, poezia s-a aflat, în ciuda aparențelor, în poziție de forță în anii ’70-’80 ai secolului trecut, raportându-ne, spune Ana Blandiana, la statutul poeților, asemănător cu cel al unor vedete de film și muzică, ce a determinat o anumită solidarizare a societății prin poezie, pentru că silaba unui poet avea o valoare hermeneutică înaltă („Ce a vrut să spună?“, se întreba orice fel de cititor). În fine, în epoca actuală, recursul la poezie a făcut ca numărul festivalurilor de poezie să crească în mod exponențial, cel puțin în Europa – ceea ce ar putea fi interpretat ca o reacție la societatea de consum.
Alteori (precum în interviul luat la Universitatea din Sofia, „Capacitatea marilor scriitori de a prevesti istoria este cu adevărat tulburătoare“), poeta este sceptică; la întrebarea din titlul conferinței, ce îi este adresată acum, și în legătură cu posibile motive de optimism, răspunsul este lipsit de echivoc: „Nu știu dacă sunt optimistă. Faptul că lumea va fi salvată doar prin absurd nu cred că este o idee optimistă“.
Se conturează totuși o dimensiune legatară a interviurilor date pe diferite meridiane; fiind întrebată, la un moment dat, ce ar mai rămâne peste un secol din poezia sa, Ana Blandiana pune pe primul loc întrebarea „Poate poezia salva lumea?“, alături de „cele mai frumoase poeme“ și de povestirile fantastice. Așadar, forța poeziei de a schimba lumea prevalează față de estetic, atitudine de tip romantic, care a definit mereu o identitate, așa cum o spun și versurile, citate în mai multe rânduri în aceste interviuri, prin care poeta se descrie: „Pentru că sunt în stare să înțeleg,/ De tot ce înțeleg sunt vinovată“; sunt versuri din volumul de sertar Arhitectura valurilor (1990), versuri scrise în ultimii ani ai dictaturii comuniste, despre nevoia de responsabilitate în fața vremurilor, care își găsesc mereu un context adecvat pentru a fi reamintite.
Speranța într-o nouă Europă (în fond, Europa este locul predilect de acordare a acestor interviuri) apare în mod constant, cu toate elementele care o alcătuiesc, în viziunea poetei, inclusiv cel antiiluminist („Când în urmă cu nu foarte mulți ani Uniunea Europeană a decis să refuze din propria sa definire sintagma «rădăcinile creștine ale Europei», și-a infirmat propria istorie și identitate culturală“, se reafirma într-un dialog din 2025), antipopulist („atât terorismul islamist, cât și noua ordine mondială sunt îndreptate împotriva Europei“, 2023), caracterizându-se prin sintagma îndelung folosită înainte de 1989 și reluată acum, „rezistență prin cultură“: „Europa nu este o forță demografică și nu are cum să fie o putere militară, ea nu poate rezista decât prin cultura ei“ – spunea Ana Blandiana în Statele Unite al Americii, în 2023. Doar prin cultură se poate distinge pe mai departe între „confundarea artei cu divertismentul“ și ne poate ține departe de „mlaștina prostului-gust“.
Un crez absolut în puterea poeziei, verificat în timp în multe ocazii, în sensul ei activist, de schimbare a lumii, care nu o îndepărtează, decât tot atât cât o face o poezie precum Un răsunet, de menirea ei estetică. În acest început de secol XXI, care avansează în al doilea pătrar al său, este nevoie de astfel de sensuri ale poeziei – sau cel puțin se poate afirma acest lucru.