Ancorele dialogurilor purtate, în Valori creștine și patologii sociale. De la forma mentis la modus vivendi (Editura Junimea, 2025), de Nicu Gavriluță, antropolog, sociolog al religiilor, și Vasile Bănescu, teolog, comunicator și publicist, se află în Vechiul și Noul Testament, Sfântul Augustin și Mircea Eliade, René Girard și David Le Breton, filme din seria Marvel, dintre cele regizate de Andrei Tarkovski și Mel Gibson și, în literatură, mai ales, Dostoievski, ca moduri de camuflare a sinelui, dar, cu deosebire, în valorile creștine care, singure, pot vindeca patologiile sociale din lumea de azi. De altfel, toate cele douăsprezece convorbiri ale lui Vasile Bănescu cu Nicu Gavriluță se susțin printr-o vastă bibliografie, acumulată în timp, cu „cercetări de teren“ și o reflecție profundă asupra temelor importante ale condiției umane de aici și acum: cultivarea memoriei în spațiul nostru comunitar, simbolistica din jurul figurii tragice a mult răbdătorului Iov, cu experiența suferinței trăite dincolo de marginile suportabilității omenești, eroismul, ca un „dat consubstanțial condiției umane“ și limitele sale mediate cinematografic, magia și „calea nelegiuită“, mântuirea și deslușirea sensului în ceea ce (ni) se întâmplă, cum se poate îmbătrâni frumos, omul secularizat și arhetipul bătrânului înțelept, omul recent și cel „masificat“, sclavul fericit și ființa pe calea Emausului, (neo)păgânismul și satanismul, minunile din creștinism, dar și din „marile pelerinaje religioase“, fidelitatea și recunoștința, metafizica gestului de a dărui, fetișizarea noutății și a „morții în viață“, în sfârșit, mutilarea limbii române într-o vreme care își caută valorile pierdute sau inventează altele noi.
În Memorie, identitate și valori, Vasile Bănescu și Nicu Gavriluță îl asociază, în dialogul lor, pe Ioan-Aurel Pop, un specialist incontestabil care explorează profilul identitar și memoria colectivă în nu puține dintre studiile sale, evocând memoria comunitară care se întinde dincolo de memoria individuală, până în (proto)istorie, în căutarea sacrului, cum spune Nicu Gavriluță pe urmele lui Mircea Eliade și a valorilor ce definesc profilul nostru identitar: „Ospitalitate și patriotism, generozitate și acceptare a Celuilalt, iubire și muncă, hărnicie și compasiune, solidaritate și încredere etc“. Tot astfel, Iov și taina suferinței, un dialog care merită citit și recitit, abordează „un text capodoperă a literaturii universale“, cum spune Vasile Bănescu, Cartea lui Iov din Vechiul Testament, unde autorii găsesc un mesaj către oamenii de azi, într-o convorbire exemplară pentru „strategiile“ cărții, care asumă un limbaj colocvial, deplin transparent, chiar dacă tema este una „specioasă“, destinată parcă doar teologilor și istoricilor religiilor. Aici, Nicu Gavriluță și Vasile Bănescu folosesc un limbaj care, fără a părăsi haina academică, vizează pe contemporanul nostru mai puțin (sau deloc) familiarizat cu ideile religioase și actualitatea textelor veterotestamentare, într-o vreme când „nu reușim mulți dintre noi să ne suportăm singurătatea“ și într-o lume „plină de prietenii lui Iov“, de oameni recenți care „se raportează defectuos la Dumnezeu“, rătăcesc drumul spre Biserică și iau „calea celor nelegiuiți“. În De ce ne plac (super)eroii?, Nicu Gavriluță investigând discursul cinematografic, face disocieri prețioase între imaginar și fantezie, eroi și martiri, spațiul alb al imaginarului și „imaginarul din dotare“, zona intimă unde ne regăsim „lumile interioare“ și învățăm de la Vasile Bănescu că, prin smerenie, putem „cădea în sus“, conform pildei lui Iisus: „Cel ce se înalță va fi smerit, iar cel ce se smerește va fi înălțat“. Homo magicus care „supraviețuiește în fiecare dintre noi“ este un subiect „mai puțin agreat de zona instituțională a credinței“, provocând, deopotrivă, imaginația și fantasma, dimensiunea magicului și definiția magiei (“arta spirituală de a manipula fantasme, nu fantasmagorii“), adresându-se celor de intuiesc, dincolo de cele văzute, pe cele nevăzute. Ieșind din „zona teologică aridă“, autorii vorbesc relaxat, colocvial, pe înțelesul tuturor despre mântuire și camuflarea sacrului, întâmplare (și originea latină a cuvântului, in templum) și „bolnavii de moarte“, curajul de a îmbătrâni și terapia antiîmbătrânire prin lectură (“Cea mai importantă activitate pe care um om o poate face pentru a se menține tânăr este lectura“, spune Vasile Bănescu), părțile luminoase ale ființei și degradarea persoanei fizice, relația cu alteritatea și actul dăruirii, „bucuria de a face daruri“, repetând simbolic actul sacru al lui Dumnezeu însuși care ne-a dăruit propriul fiu, pe Iisus, (neo)păgânismul într-o abordare surprinzătoare, rară, încă, la noi, în sfârșit, fidelitatea și recunoștința, valori greu de găsit în lumea de azi, a „postvirtuții“ și „postadevărului“.
Valori creștine și patologii sociale este o carte vie, dinamică, în permanent dialog cu societatea, cu Celălalt, teologul și sociologul polemizând intens cu multe dintre ideile primite, începând cu cei care consideră Miorița „defetistă și că înseamnă acceptarea morții“ sau cu René Girard și ideea acestuia a „linșajului fondator ca arhetip al tuturor teofaniilor“; dialogurile din carte amendează viziunea mondialistă, globalistă și „satul global“ al lui McLuhan, ideologia woke care contestă orice în „magia“ corectitudinii politice, obsesia noutății, fetișizarea ei, cu „eutanasierea morții“, „nemurirea digitală“ și „noile tehnologii“, prometeismul și transfigurismul „sacralizate“, care vin cu homo deus, „înlocuitorul“ lui Dumnezeu însuși, cu cei care susțin că „suntem încă insuficient occidentalizați“, cu cei care mutilează limba română, cu omul recent ce „detestă vechiul: religia, familia, creștinismul“, apoi, mișcarea New Age cu fenomenul „descreștinării“ în Europa de Vest și de Nord, prin contrast cu viața religioasă vie, autentică, asumată de milioane de oameni din America de Nord și de Sud, Europa de Est și Asia.
Stilistica dialogurilor din Valori creștine și patologii sociale este cu totul remarcabilă, asumând, între altele, un umor fin distilat. Chiar și când șarjează ideile primite ale omului masificat, Nicu Gavriluță și Vasile Bănescu își poartă cu distincție haina academică și ne arată valențele dialogului deschis, cu întrebări țintite și răbdarea a asculta pe Celălalt, lucru care se întâmplă rar într-o epocă grăbită spre nu se știe unde. Valori creștine și patologii sociale este una dintre cărțile importante din stricta noastră actualitate culturală.