În cartea sa de eseuri, Sfârșitul salvat (Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2025), Olimpiu Nușfelean își propune să depășească nivelurile analitice literar și metaliterar, urmărind un stadiu fenomenologic, căutând esențele, ireductibilele unei lumi care ne scapă, pentru că „oricât de mult ar coborî intuiția literară în interiorul existenței, realitatea continuă să se lase învăluită în mister“ (p. 5).
Autorul propune o temă complexă, plină de gravitate, aceea a bătrâneții. Poate fi aceasta surprinsă în condițiile autenticității sale? Există, în acest sens, tipologii nenumărate de personaje, de persoane. Unele sunt convenționale, altele îmbibate de cruda realitate, unele sunt văzute din exterior, altele introspectiv. Cititorul, în funcție de vârsta sa, poate fi spectatorul acestei teme sau o poate trăi, pur și simplu, prin implicare empatică. Avem, astfel, un mozaic al imaginilor bătrâneții (și ale extincției) reflectate în literatură.
Faptul că în iubirea dintre Lev Tolstoi și soția sa, Sofia, intervine, cum aflăm din jurnalele lor, interesul mereu crescând al romancierului pentru literatură, adică dăruirea și către alții, produce sentimente de frustrare și o senzație de îmbătrânire a relației afective, dublată de teama de singurătate: „Destinul meu a fost să fiu un element auxiliar al soțului-scriitor.“.
În Memoriile lui Hadrian, roman scris la două mâini, „Autorul [Margueritte Yourcenar, n.n.] își asumă condiția personajului tot așa cum condiția autorului poate fi trecută în sarcina personajului.“ (p. 38), folosindu-se un fel de mise en abyme. Împăratul, odată cu scriitoarea (cei doi alcătuiesc un tandem), își analizează bătrânețea, cu neajunsurile ei, cu perspectiva morții: „Existențele se suprapun, se potențează reciproc, se exemplifică, se exprimă. Împăratul crede în scris, scriitorul crede în exemplaritatea împăratului.“ (p. 49).
Altă ipostază a senectuții (și a premonițiilor) este reprezentată de Evgheni Vodolazkin în romanul Laur. Ajuns la vârsta de șaptezeci de ani, vraciul Hristofor, îl pregătește ca succesor pe nepotul său, Arseni (Ustin, Ambrozie, Laur). Acesta empatizează cu bolnavii, cu bătrânii, cu muribunzii, trăind identitățile acestora, uitând că și el îmbătrânește. Din altruism, octogenarul Laur își asumă paternitatea falsă a copilului Anastasiei, aciuată la el în peșteră. Moartea îi va reda neprihănirea. În alt roman, Aviatorul, un condamnat politic din perioada sovietică acceptă să fie criogenat („Lui Innokenti i se șterg vârstele de urmat, este aneantizat, înmormântat într-o speranță fără sens de izbândă“ – p. 149). Este resuscitat miraculos după șaizeci de ani, devenind, astfel, un anacronic, nemaiînțelegând pe ce lume se află. Protagonistul, comentează eseistul, trăise deja înghețul totalitar.
O dragoste cu totul stranie, experimentată în romanul Frumoasele adormite al lui Yasunari Kawabata, este cea a bătrânilor care merg într-un stabiliment ca să doarmă o noapte lângă fete frumoase narcotizate. Acest târziu fruct oprit îl determină pe Eguchi, protagonistul, să resimtă tristețe, regrete pentru timpul pierdut, gândul morții implacabile, dar și stânjeneală.
Cu o altă viziune narativă, dar ca replică la cartea lui Kawabata, Gabriel Garcia Márquez, în Povestea târfelor mele triste, prezintă o iubire declanșată fugerător a unui nonagenar, abonat al bordelurilor, pentru o fată de paisprezece ani, căreia îi protejează virginitatea.
Problema dragostei și a morții este tema romanului lui Philipe Roth, Animal pe moarte, prezentând tribulațiile unei relații erotice dintre un profesor universitar sexagenar și o frumoasă studentă cubaneză. Protagonistul devine captivul sentimentelor sale exclusiviste, împărțindu-se între trăirea frenetică și puternice crize de gelozie. Tânăra află că are o boală incurabilă. Cartea evoluează imprevizibil, împletind iubirea cu moartea, schimbând rolurile.
Olimpiu Nușfelean alege scriitori cu afinități, problematizanți. Nu putea lipsi Charles Bukowski, cu romanul său Femei. Un lucrător la poștă, sastisit de existența sa ștearsă, se hotărăște să devină scriitor. Găsește suport pentru această îndeletnicire în vitalitatea femeilor. Experiența sa erotică (concepută ca o luptă cu moartea) constituie sursa scrisului său, personajul interferând mereu cu autorul.
Și Simone de Beauvoir este interesată (în mod implicat) de bătrânețe și de moarte, având ca sursă, în O moarte ușoară, chiar suferințele, agonia și decesul mamei sale. Istorisirea este dublată de meditații despre timp, despre aneantizare, despre neputința de a interveni.
Un personaj din romanul Serotonină, scris de Michel Houellebecq, suferă de depresie, este apatic, dezabuzat, se simte bătrân înainte de vreme, își dorește să moară, pentru „a se retrage definitiv din lume“ (p. 192), pentru că „existența e greu de suportat“ (p. 193). Societatea i se pare insuportabilă, nocivă.
O bătrână decrepită, ascunsă în coconul propriei idolatrizări, fugind de realitate, se află în centrul romanului Rivala, al lui Eric-Emmanuel Schmitt.
Cartea lui Jon Fosse, Numele celălalt, compune un univers osmotic, oscilând între realitate și închipuire. Sunt viziunile unui pictor ajuns la un moment de răscruce, cufundat în irealitățile din tablourile sale, în abisurile dinăuntrul său, în Dumnezeu care se revarsă din inexistent în existent.
Celebră este cartea lui Ernest Hemingway, Bătrânul și marea, în care pescarul Santiago se luptă, pentru a supraviețui, cu vârsta, cu singurătatea, cu marea, cu propriile limite, cu peștele enorm pe care îl capturează, cu atacul rechinilor.
Sfârșitul salvat este o carte de eseuri foarte bine scrisă, aproape narativă, cu deschideri multiple, pornind de la tema senectuții și a morții, divagând, analizând, meditând asupra existenței, asupra firescului și a tragicului, asupra scrisului ca salvare în fața sfârșitului. Bătrânețea nu este un simptom al morții, face parte, de fapt, din paradigma vieții. Iar moartea încheie o istorie (o poveste). Amândouă situațiile se preschimbă în ficțiunea imortală a scrisului. Iar Olimpiu Nușfelean intră și el în acest scris.