De la formă la fond. Cu repetiție

Teza lovinesciană, pe scurt

Istoria civilizației române moderne a lui E. Lovinescu, al cărei prim volum împlinește, în 24 octombrie, o sută de ani, a fost o contribuție teoretică la marea și mereu reluată la noi dezbatere: „noi pe ce cale evoluăm?“. Prin Istoria sa, Lovinescu – la fel ca predecesorii lui imediați, Ibrăileanu, Dobrogeanu-Gherea și Zeletin, pe care i-a citit, utilizat și criticat – se situează în cadrele teoriei junimiste a formelor fără fond.

Devenit sociolog și filosof al istoriei și culturii, criticul susține că, în secolul al XIX-lea, Principatele Române și-au schimbat orientarea dinspre Orient spre Occident, în primul rînd din punct de vedere ideologic și abia apoi din punctul de vedere al organizării realității socio-economice, deci de la formă la fond; iar schimbarea a fost „integrală“, cuprinzînd toate domeniile societății.

După Lovinescu, societățile (țările, popoarele) se pot transforma în două moduri: lent, organic, evoluționist, așa cum s-a întîmplat în unele țări din Occident, de pildă în Anglia; dimpotrivă, țările neevoluate se dezvoltă brusc, neorganic, revoluționar, prin „revoluție imitativă“1 accelerată. Transformarea statelor din a doua categorie se produce datorită „interdependenței“ sau legii sincronicității și este necesară și inevitabilă. România, o țară „orientală“, ținută pe loc de religia de asemenea orientală deoarece ortodoxă, precum și de „acțiunea dizolvantă“2 a celor trei imperii vecine, face parte din a doua categorie; în consecință, ea a început să se modernizeze în momentul cînd a venit în contact cu ideile occidentale de tip burghez. Insistînd că această a doua cale, imitativă și de sus în jos, este normală3, Lovinescu legitimează teoretic atît trecutul, cît și prezentul și viitorul: atît ceea ce se petrecuse deja în Principate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cît și ceea ce, după convingerea lui, era necesar să se petreacă în continuare în România; totodată, el le dă o replică polemică organiciștilor, evoluționiștilor, tradiționaliștilor români.

Concret, Lovinescu afirmă că „spiritul veacului“ a acționat asupra României, în primul rînd, prin ideologie, de la formă la fond4, arzînd etapele; în mod decisiv, ideologia europeană de natură burgheză a pătruns în Principatele Române odată cu revoluția din 1848, adusă de tinerii cu studii în Franța. Prin acțiunea liberalilor, revoluția ideologică a fost urmată de aceea economică, prin care s-a format o economie de tip capitalist și o „burghezie română“5. Creatorul burgheziei române este Ion Brătianu, elogiat repetat de autor.

Acțiunea factorului ideologic revoluționar a întîmpinat rezistențe „politice, economice, sufletești“6, în primul rînd rezistența „conservatorismului român“ al marilor boieri7, mînați de „interesul de clasă și menținerea privilegiului“8. La noi, spune criticul, „reacțiunea“ a creat o replică teoretică prin curentele tradiționaliste (junimismul, sămănătorismul, poporanismul) și prin autorii tradiționaliști (Eminescu, Caragiale, Rădulescu-Motru etc.). Întîlnindu-se cu Zeletin, care remarcase paseismul literaturii, Lovinescu notează și caracterul „reacționar“9 al producției propriu-zis literare, preponderent romantică și „rurală“, situație explicabilă prin persistența „sufletului agrar“10 al românilor, căci spiritul/sufletul se schimbă mai încet decît realul. Iar față de ruralitate, fie aceasta economică sau literară, Lovinescu a avut o rezervă constantă.

Să observăm că, punînd „forțele reacționare“ pe seama „interesului de clasă“ al boierimii de a-și păstra pămîntul și privilegiile, Lovinescu, așa cum a observat deja Z. Ornea11, explică istoria României de la fond la formă, de la realitatea economică înspre realitatea juridică și instituțională. Așa că Istoria civilizației române moderne (la fel ca Spiritul critic… al lui G. Ibrăileanu, care explica spiritul moldovenesc nerevoluționar prin interesele boierilor) descrie și motivează ceea ce s-a petrecut în istoria României în a doua jumătate a secolului XIX printr-un mecanism dublu sau funcționînd în două sensuri: transformarea revoluționar-burgheză prin idei (de la formă spre fond), iar rezistența la transformare prin economic și interes de clasă (deci de la fond spre formă); dar își asumă în teoria sa explicativă numai acțiunea de la forme spre fond (sau, altfel spus, nu a conștientizat că se contrazice parțial). Mai putem să observăm că, explicînd persistența sufletului romantic și agrar prin afirmația că sufletele se schimbă mai încet, Lovinescu își pune în oarecare dificultate prima explicație, aceea despre forțele revoluționare, care s-au contaminat de spiritul revoluționar din Europa și l-au adus aici. Un anume aer de improvizație rapidă a ex ­pli cațiilor nu lipsește din paginile, factual bogate, ale Istoriei civilizației, autorul nu pare să fi rumegat da tele factuale pînă la idei structurante noncontradic ­torii.

După Lovinescu, „duelul“ dintre forțele revoluționare, aducătoare de civilizație și ideologie occidentală, și „forța reacționară“ care tergiversează înnoirile constituie „istoria însăși a civilizației române moderne“12. Criticul a încercat să își întărească teoria sincronistă prin invocarea legii imitației formulată de sociologul francez Gabriel Tarde – și abia că s-a livrat ironiilor. Mai convingătoare este aserțiunea sa moderată că a pornit de la „rea ­litatea istorică“13 însăși, și, să adăugăm, de la meri ­tuoasele studii ale antecesorilor săi, pe care le-a citit, citat și criticat; antecesori la care trebuie să-l adăugăm pe Maiorescu, de asemenea menționat și criticat.

În fapt, descrierea pe care o face Lovinescu transformărilor burgheze din Vechiul Regat aproape că se încadrează între limitele trasate de Maiorescu însuși, care a observat că la noi procesul modernizării a pornit de sus în jos, iar apoi, deși a criticat formele lipsite de fond, nu le-a desființat, ci, dimpotrivă, ca teoretician și ca om politic, a acționat din toate puterile pentru ridicarea fondului la nivelul formelor de import:

„Tot ce este astăzi formă goală în mișcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simțită, și fiindcă am introdus un grad prea înalt din viața dinafară a statelor europene, trebuie să înălțăm poporul nostru din toate puterile pănă la înțelegerea acelui grad și a unei organizări politice potrivită cu el. Pentru aceasta se cere mai întîi o cultură solidă a claselor de sus, de unde pornește mișcarea intelectuală. […] Și fiindcă a da înapoi e cu neputință, nouă nu ne rămîne pentru existența noastră națională altă alternativă decît de a cere de la clasele noastre culte atîta conștiință cîtă trebuie să o aibă și atîta știință cîtă o pot avea“14.

(Finalul, impresionant, poate fi socotit imperativul etico-politic al lui Maiorescu; realist, acesta a pretins clasei de sus numai atîta știință cîtă poate avea fiecare ins conform minții și școlarizării sale; dar, intransigent moral, i-a cerut fiecăruia „atîta conștiință cîtă trebuie să o aibă“, adică atîta moralitate în acțiuni cîtă este necesară pentru construirea unei țări normale. Este un imperativ categoric pe care îl putem considera actual și astăzi.)

Cam aceleași lucruri le-a spus și Lovinescu: că, după instalarea revoluționară și de sus în jos a formelor burgheze, a urmat „adaptarea“15. Atîta doar că Maiorescu era organicist-evoluționist, în vreme ce Lovinescu, foarte grăbit să fim imediat ca Europa de Vest și fără sensibilitate la abisul social creat de împrumutarea masivă a unor instituții occidentale și de retardarea realității sociale, abis menționat de Maiorescu, privește formarea civilizației noastre capitaliste în mod revoluționar. Mai simplu spus, diferența dintre Maiorescu și Lovinescu stă mai ales în ritmul pe care îl consideră potrivit pentru România, lent, în cazul lui Maiorescu, accelerat, în cazul lui Lovinescu; iar faptul că îl despart de mentorul Junimii doar niște nuanțe nu l-a oprit pe mentorul „Sburătorului“ să-l numească pe Maiorescu „reacționar“. De fapt, revoluționară, în termeni lovinescieni, ar fi numai prima fază, a împrumuturilor și implanturilor de forme străine, în care sînt arse etapele, în vreme ce adaptarea este o fază evoluționistă – de unde trag concluzia că revoluționarismul lovinescian are niște limite, fiind realist, nu utopic.

Ar mai fi de menționat că, după părerea lui Lovinescu, adaptarea este faza cînd se vădește originalitatea românească față de anterioara imitație integrală, originalitatea unui popor împrumutător constînd în felul cum transformă obiectul pe care l-a împrumutat; prin această idee, teoria lovinesciană a originalității se întîlnește cu aceea susținută de Blaga16, încă în Cultură și cunoștință (1922).

Lovinescu a remarcat că există două feluri de a imita: imitarea unui model exterior (adică ceea ce s-a întîmplat în România în secolul al XIX-lea, cînd a imitat Occidentul capitalist) și imitarea propriului trecut, aceasta din urmă fiind de fapt același lucru cu evoluționismul organic al unui popor pe propriile sale baze. Tradiționaliștii români care protestau contra împrumuturilor din Vest și propuneau dezvoltarea României pe temeiul propriei tradiții au primit cu această ocazie un răspuns ferm și usturător: da, un popor își poate imita și valorifica creator propria tradiție, cu condiția să o aibă; dar românii, spune Lovinescu, prinși în capcana unui mediu de formație răsăriteană, cuceriți și stăpîniți de alte state, nu au avut propria lor tradiție, propria epocă clasică17 la care să recurgă drept model; așa că, pentru a fi în pas cu spiritul timpului, a fost nevoie să recurgă la modelul extern Vest-European.

În satisfacția sa de modernist și liberal, Lovinescu a fost convins că victoria civilizației burgheze europene în România este definitivă. Știm că, din păcate, s-a înșelat.

Cu repetiție, de la forme spre fond

Teza de bază din Istoria civilizației române moderne este că modernitatea românească s-a format prin acțiunea de sincronizare a Principatelor/a României cu Europa Occidentală, iar sincronizarea imitativă s-a făcut de la formă spre fond.

Cea mai bună dovadă că o societate umană, o țară, poate fi schimbată complet sau cvasicomplet de la formă la fond, și prin urmare că Lovinescu a observat exact fenomenul petrecut – sau că Lovinescu, inspirîndu-se în primul rînd din Maiorescu, a ales ideea descriptivă și explicativă corectă – este istoria României, aceea contemporană lui Lovinescu și, de asemenea, aceea posterioară acestuia. Din 1924-1925, cînd și-a scris Lovinescu Istoria civilizației, și pînă astăzi, noi am trecut prin încă alte trei mari transformări de sincronizare de sus în jos, de la formă la fond.

1. Astfel, încă în timpul vieții lui Lovinescu, România a imitat cea de-a doua Europă ideologico-politică, Europa totalitară și pro-totalitară, și s-a sincronizat cu extremismul european. Lovinescu a observat, încă în Istoria civilizației, nașterea fascismului și a bolșevismului18, și le-a considerat „fenomene violente și antitetice, care rup firul dezvoltării armonice a Europei“19, „epifenomene“, care, zice el, în viitor vor apărea ca „neînsemnate abateri“20 de la dezvoltarea liberală a lumii. Căci, spune acest mare admirator al regimului burghezo-democrat, „spiritul veacului nostru nu se exprimă nici prin dictatură proletară, nici prin dictatură militară, ci prin formula democrației burgheze“21.

Știm că acest diagnostic al criticului a fost excesiv de optimist; noi am aflat pe pielea noastră că secolul XX a fost Secolul extremelor22, după cum spune Eric Hobsbawn; în Europa de Vest s-a putut considera că democrația liberală a rezistat asaltului celor două extremisme totalitare abia la mijlocul anilor 197023; iar în Europa de Est, în anul 1989.

În 1940, Lovinescu însuși a observat sincronizarea politică a tineretului român cu mișcarea extremistă europeană (din Italia, Germania, celelalte țări) și a comentat-o, dar limitîndu-se la registrul literar: „din motive interne, dar, mai ales, prin sugestiuni și determinări externe (niciodată legea sincronismului n-a avut o aplicare mai evidentă decît în anii din urmă) spiritualitatea tinerilor s-a rupt (pentru a ne menține în cadrele noastre literare) de la estetism, ducînd la ceea ce vedem și trăim azi sub toate formele vieții noastre actuale“24, scria criticul. El se referea la extrema dreaptă românească și europeană și la ideologia ei; iar prin ruptura de „estetism“, cum formulează el, se referea la faptul că extrema dreaptă românească a respins ideea de autonomie a artei și, dimpotrivă, a pus arta, creația în general, sub autoritatea religiei ortodoxe, a politicului și a naționalului.

Fenomenul de sincronizare pe care l-a observat Lovinescu a fost, din nefericire, mai mult decît o renunțare la autonomia esteticului. Sub forța modelului european totalitar, mișcările politice revoluționare ultranaționaliste din România s-au umflat ca laptele pe foc și au devenit importante, iar România s-a „îmbogățit“ politic cu Mișcarea Legionară, și, pentru o scurtă perioadă, cu un stat organizat după modelul totalitar. Această „revoluție imitativă“ a cuprins, din fericire, numai o parte a realității naționale. A fost însă uimitor de rodnică la nivel intelectual, căci au existat personalități care au pledat explicit pentru statul totalitar de extremă dreaptă: Cioran, cu proiectul lui de „colectivism național“ de realizat în mod planificat în șapte ani (Schimbarea la față a României, decembrie 1936); Rădulescu-Motru, cu oferta lui teoretică de-a face un stat totalitar, un „românism“, așa cum rușii au „sovietism“, italienii au „fascism“ și germanii au „hitlerism“; e adevărat, bătrînul filosof a avut totuși precauția de a respinge xenofobia și antisemitismul (Românismul. Catehismul unei noi spiritualități, 1936); Crainic, cu proiectul lui de stat etnocratic, în care drepturile și libertățile ar fi urmat să fie gradate după etnie (Programul statului etnocratic, 1937); Nae Ionescu, cu articolele lui din anii 1930, cu conferințele lui pentru legionari (Fenomenul legionar, 1938) și cu oferta făcută de el lui Armand Călinescu25, atunci ministrul de Interne, ofertă care îl țintea de fapt pe regele Carol al II-lea, de a organiza un totalitarism românesc26 pe cinste. Și mă opresc aici.

2. Următoarea prefacere de sus în jos a României s-a petrecut după cel de-al Doilea Război Mondial și ca urmare a războiului. Dacă în anii 1920 marea dezbatere cu privire la calea pe care trebuie să meargă România a avut în principal trei opțiuni (calea europeană liberală, calea revalorificării tradiției și calea agrariană a statului țărănesc), după 23 August 1944 a fost impusă cea de-a patra cale, niciodată luată de noi înșine în serios, ci vîrîtă nouă pe gît prin înțelegerile dintre marile puteri. Istoria reală nu este un spațiu-timp al dreptății. După ce am fost pînă în secolul XIX în Orient, iar din secolul XIX am intrat sub influență europeană occidentală liberală, apoi în anii 1930 sub influență europeană totalitară, în urma celui de al Doilea Război Mondial, prin înțelegile dintre Marile Puteri – între ele, fără noi –, România a fost dată în zona de influență sovietică. Iar țara s-a aflat, pînă în 1989, în „lagărul“ socialist, a avut o ideologie socialistă/comunistă după model sovietic, instituții și legi socialiste, un regim totalitar real de factură sovietică, o economie socialistă după model sovietic și, în plus, un număr oarecare de „originalități“ („societatea socialistă multilateral dezvoltată“ din epoca ceaușistă, spre exemplu), de pe urma cărora cei născuți în anii socialismului știm ce înseamnă frigul, foamea și frica. Transformarea a fost făcută de sus în jos și, conform definiției pe care Cioran a dat-o dictaturii, regimul s-a amestecat „în toate, de la religie la sexualitate“27, nelăsînd, vreme de aproape o jumătate de secol, pe nimeni și nimic în pace.
3. 3. În 1989, în urma răsturnării regimului totalitar de stînga, România a fost din nou în si ­tuația de a alege pe ce cale să se transforme. Este semnificativ cum a descris, în 1995, istoricul Keith Hitchins cîmpul opțiunilor: „O chestiune fundamen-tală, nu foarte diferită de cea ridicată de către junimiști în secolul al XIX-lea, rămîne: «Ce cale de dezvoltare vor alege românii?» Cei ce vor să reia calea occidentală se confruntă cu obstacole for ­midabile. Sînt mulți aceia care apără tradiția și se poate vorbi de reminiscențe ale comunismului. Ideea unei a treia căi, înfățișată atît de elocvent de către țărăniști în perioada interbelică, rămîne o alternativă atractivă atît la modelul occidental (capitalist și cosmopolit), cît și la cel răsăritean (colectivist)“28.

Precizez că cea de a treia cale pe care a men ­ționat-o istoricul american, modelul agrarian, este cu totul compatibilă cu democrația europeană.

Știm că a fost ales modelul european occidental din punctul de vedere al instituțiilor, al „formelor“. Și, recunosc, nu înțeleg calea economică aleasă de România și nu știu nici măcar dacă a fost sau nu aleasă, programată, proiectată vreo cale.

Oricum, țara a intrat, din nou, prin revoluție imitativă accelerată, în trena modelului instituțional apusean. Iar în 30 de ani ne-am transformat, de sus în jos, în ceea ce vedem astăzi.

Încheiere

Dacă tragem linie și adunăm, în două secole, XIX și XX, România a trecut prin patru transformări, toate patru de sus în jos; România „orientală“ a trecut sub influență europeană occidentală de natură liberală; apoi s-a sincronizat cu extremismul european, totalitar, de dreapta; apoi a intrat sub influența europeană estică a totalitarismului sovietic real de extremă stîngă; apoi a trecut din nou sub influența modelului apusean, democrat. Ne-am schimbat, de la Est spre Vest și de la Vest spre Est, repetat și de fiecare dată de sus în jos. Atîtea transformări în timp istoric atît de scurt explică, presupun, înfățișarea noastră actuală, de societate neașezată, pentru care mai este valabil diagnosticul lui Caragiale, că încă „dospește“29; o societate cu un nucleu identitar fragil și fragilizat, ca dovadă emigrația masivă, de fapt catastrofală, cu o corupție endemică, cu o cultură care nu are încă deplina conștiință-critică-de-sine și în care fiecare nouă generație de intelectuali imediat următoare fracturii istorice imită grabnic un model cultural extern, din noua zonă de influență. În privința culturii, adaug că următorul îndemn al lui Lovinescu, „Așteptăm deci de la toți cunoscătorii trecutului nostru să ne dea un adevărat corpus al vechei culturi românești îmbrățișate în toate formele“30, este, așa cum arăta și Mircea Martin31 într-un recent eseu, de urmat.

Pe scurt: într-adevăr, Lovinescu (și înaintea lui junimiștii) a avut dreptate, transformarea sincronistă de sus în jos, de la formă spre fond, a fost și este o modalitate reală de modificare a istoriei unor state. A noastră, cu siguranță.

Știm deci pe propria piele ce înseamnă o asemenea mecanică politico-socială. Deoarece presupune costuri enorme, nimeni nu ar alege-o de bunăvoie, ci numai de nevoie. Noi am trecut prin ea pentru că nu am avut încotro. Chiar și cînd am ales-o în mod conștient, după 1989, a fost o bunăvoie de nevoie, la fel de justificată ca în secolul XIX. Evoluționismul istoric este o cale mult mai bună, căci mai blîndă cu oamenii, cu populația, iar fiecare om are o singură viață. Atîta doar, evoluționismul a fost și este un lux istoric la care noi nu am avut niciodată acces.

(Fragment dintr-un text mai amplu)

________________

1 E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, I, Forțele revoluționare, 1924, în Idem, Istoria civilizației române moderne, ediție și studiu introductiv de Z. Ornea, București, Editura Minerva, 1997, ediția 1997, p. 115.

2 Ibidem, p. 6.

3 Ibidem, p. 120

4 Ibidem, pp. 15, 26-27.

5 Ibidem, p. 117.

6 Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, II, Forțele reacționare, București, Editura Ancora, 1925, p. 226.

7 Ibidem, pp. 8-9.

8 Ibidem, p. 9.

9 Ibidem, p. 187.

10 Ibidem, pp. 210-227.

11 Z. Ornea, „Studiu introductiv“, în E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, 1997, p. XXVI.

12 Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, III, Legile formației civilizației române, București, Editura Ancora, 1925, p. 24.

13 Ibidem, p. 23.

14 Titu Maiorescu, Direcția nouă în poezia și proza română, 1872, în Idem, Opere, I, ediție, note, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru și Domnica Filimon, studiu introductiv de Eugen Todoran, București, Editura Minerva, 1978, pp. 212-213.

15 Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, III, pp. 105, 112.

16 Vezi Lucian Blaga, Cultură și cunoștință (1922), Filosofia stilului (1924), Fețele unui veac (1925), Spațiul mioritic (1936) și Religie și spirit (1942), plus articolul de direcție Despre viitorul filosofiei românești (1943); la fel, vezi Marta Petreu, Filosofia lui Blaga, Iași, Editura Polirom, 2024, pp. 355-357.

17 Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, III, pp. 165, 190-191.

18 Ibidem, pp. 44-45, 63.

19 Ibidem, p. 63.

20 Ibidem, p. 64.

21 Ibidem, p. 68.

22 Vezi Eric Hobsbawn, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, București, Editura Lider, 1994.

23 Marcel Gauchet, L’Avènement de la démocratie, Paris, Gallimard, 2010, vol I, pp. 7-15, vol. III, pp. 7-44.

24 Lovinescu, „Schiță biobibliografică“, 1942, în Idem, Scrieri, 3, Aquaforte. [Anexă], ediție de Eugen Simion, București, Editura Minerva, 1970, p. 373.

25 Nae Ionescu, scrisori către Armand Călinescu, ianuarie 1939, în Idem, Scrisori și memorii, ediție îngrijită de Dora Mezdrea și Marin Diaconu, București, Editura Muzeul Literaturii Române, Editura Roza Vînturilor, 2006, pp. 35-56.

26 Vezi Marta Petreu, Un teoretician al totalitarismului – Nae Ionescu, în revista „Punctul critic“, nr. 1-3, 2021, Editor Fundația Culturală „Ideea Europeană“, co-editor Fundația „Platon Pardău“, pp. 118-141.

27 Cioran, „În preajma dictaturii“, în „Vremea“, anul X, nr. 476, 21 febr. 1937, p. 3, republicat în vol. Ideea care ucide. Dimensiunile ideologiei legionare, culegere de studii elaborate de Alexandru Florian, Radu Florian, Victor Neuman, Dionisie Petcu, Constantin Petculescu, Gh. Lencan Stoica, Antologie de texte realizată de Constantin Petculescu, Alexandru Florian, București, Editura Noua Alternativă, 1994, p. 224.

28 Keith Hitchins, România. 1866-1947, traducere din engleză de George G. Potra și Delia Răzdolescu, București, Editura Humanitas, 2004, p. 13.

29 „…să nu ne facem inimă rea şi spaimă gîndindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decît altele. Nu, hotărît; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pîn-acuma dospit cumsecade“, îi scria Caragiale lui Vlahuță, în Morală şi educaţie, 1910.

30 Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, III, p. 158.

31 Mircea Martin, Istoria civilizației române moderne din perspectivă literară, în „Observator cultural“, nr. 1215, 10 iul. 2024.