Nu există carte fără greșeli. Atunci când e vorba de cuvântul scris, greșelile sunt inerente: le găsești și într-un roman, și într-un volum de povestiri sau de eseuri, dar și într-o carte de versuri. Le găsești și în enciclopedii, inclusiv în cea britanică, le găsești și în tezele de doctorat sau de licență, chiar și în cele care au drept subiect greșelile de ortografie și de punctuație, le găsești și în tratatele științifice, unde greșelile par să fie singurele semne oarecum vii într-un peisaj textual arid ce seamănă cu un deșert, în care, cel puțin la suprafață, aproape orice urmă de viață a dispărut, dar, dacă încerci să privești cu închipuirea în adâncime, ai să vezi mișcându-se prin galerii invizibile tot felul de creaturi ciudate, păianjeni, șopârlițe și scorpioni, ce aduc ba cu un punct prevăzută cu lăbuțe mișcătoare, ba cu un semn de exclamare dotat cu aripioare, ba cu o virgulă, având un cap rotitor și o codiță împodobită cu un clopoțel de tinichea. Le găsești și în cărțile de matematică, unde totul e calculat exact, adunat și împărțit, și unde judecățile și concluziile sunt atât de bine argumentate, încât orice firicel de îndoială emanat de text sau de subtext pare a fi la fel de miraculos precum vârful unui pin crescut pe crăpătura unei stânci.
Greșeli găsești și în Cartea tibetană a morților, și în Codul de legi al Hammurabi, și în Epopeea lui Ghilgameș, și în Sfintele Evanghelii, și în Iliada și Odiseea, și în Mahābhārata, și în Tao Te King a lui Lao Zi și în Confucius, le găsești și în Viețile paralele ale lui Plutarh, și în istoriile lui Tacitus și Titus Livius, după cum le găsești și în Pateric, în Coran și Tora, unde nicio greșeală nu e admisă. Inutil ar fi să spun că în piesele lui Shakespeare mișună greșeli, inclusiv greșeli de date și greșeli ortografice ce sunt interpretate altfel în fiecare epocă, schimbând mereu sensul și înțelesul unor scene întregi. Și, totuși, în ciuda acestor scăpări mai mult sau mai puțin „involuntare“, operele rezistă timpului, își păstrează neștirbită valoarea. Ce le salvează? Atât fondul, cât și forma, care, în ciuda unor elemente perturbatoare legate de punctuație și de gramatică, se apropie, în mare parte, de desăvârșire. În acest sens, putem privi greșelile gramaticale ca praful de pe tobă, care nu alterează sunetele, ci mai degrabă creează un halou misterios de lumină atunci când ridici bețele și încerci să vezi cum funcționează instrumentul de percuție, bătând darabana la urechea orbului pentru a-l trezi la realitate.
Chiar și lui Caragiale, care era acribios din fire și își corecta de nenumărate ori textele, în încercarea de a găsi tonul și cuvântul cel mai potrivit pentru a exprima o anumită stare de spirit, semnele de punctuație și chiar gramatica îi jucau, câteodată, feste. De aceea, Caragiale revenea mereu asupra scrierilor sale. Necuratul însă, care are adesea obiceiul să se ascundă în câte o cratimă, își băga coada în frazele lui, încercând să le încâlcească.
În fața colii de hârtie, Caragiale se simțea ca în fața unui hău golit doar în aparență de cuvinte. El era conștient că hăul e atât de abil și de pervers în esența lui, încât o simplă slăbiciune venită din partea autorului l-ar face să se prăbușească înlăuntrul lui, trezindu-se strivit de o avalanșă de cuvinte: „Nu știu, când am hârtia albă dinaintea ochilor – mărturisește Caragiale – mă apucă așa ca o amețeală și o spaimă… Mi se pare că e cineva în spatele meu care-mi pune mâna pe umăr, poate chiar eternitatea, și se uită să vadă ce scriu.“
Probabil că nu e chiar din afară de plăcut să simți cum eternitatea te bate pe umăr. Dar, în cazul lui Caragiale, dar și al altor mari creatori, nu te bate pe umeri doar eternitatea, ci și golul. Golul existențial, ispita, diavolul, care-și vâră mereu coada în om și în alte lucruri. „Arta cere conștiință, fără un perfect simț de onorabilitate literară – afirma creatorul lui Mitică, trecând în fața colii de hârtie prin chinurile iadului – nu se pot scrie lucruri de seamă. Ca în toate, și în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier… Ce crezi tu, în câte ape n-am scăldat eu Hanul lui Mânjoală?“
Deși avea o cultură impresionantă, Caragiale se descria astfel: „Am o educație nu tocmai îngrijită, fiindcă părinții mei n-au avut mijloace să-mi dea una aleasă; dar am puțin bun-simț și […] mă exprim, fără vreun fel original de gândire, destul de limpede și comod. Pe lângă asta, sunt, slavă Domnului! sănătos și voinic; duc bine la tăvăleală; dovadă că pot fi, în același timp, și fost sufleor și copist la teatru, și corector într-o tipografie mare, la două ziare și dau lecții la niște copii; așa că pot, cu una cu alta, câștiga destul cu ce să ne susținem eu și familia până să termin studiul dreptului.“
Mai mult decât de la gramatica propriu-zisă, Caragiale a învățat, prin meseriile pe care le-a practicat, de la gramatica vieții.
Încercând să meargă pe urmele lui, dar neavând nici talentul, nici experiența lui de viață, mulți dintre literații mai vechi sau mai noi ai lumii noastre au clacat, împotmolindu-și judecata în jocuri sterile de cuvinte. Dumnezeu să-i ierte!
La polul opus al acribiei lui Caragiale se situează Brâncuși, ale cărui manuscrise, după cum rezultă din ediția consacrată reconstituirii aforismelor sale și însemnărilor sale, publicată de Doina Lemny conform manuscriselor originale rămase în arhivă, abundă de greșeli la tot pasul, fapt care-l determină pe criticul Bogdan Crețu să afirme: „Scria agramat (e vorba de Brâncuși), și-n română, și-n franceză, și, nu știu de ce (nota bene, n.n.), asta mi-l face și mai drag.“ În unele pasaje scria precum coana Chirița, adaugă Bogdan Crețu: „Par moment, je me crois un Dieu et je suis qu’un âne qui rage; sau: Fireai dor blestemat/ În ce loc mai mânat/ Dece acas nu mai lăsat?“
Desigur, Brâncuși nu era nici pe departe ceea ce se numește un grămătic. E posibil ca educația lui să fi avut multe lacune. Dar aceste lacune nu l-au împiedicat să devină un mare artist, ci dimpotrivă. Ele nu i-au încătușat creația, ci l-au determinat să sculpteze cât mai liber. Golurile din interiorul său au dat naștere la forme noi, nemaiîntâlnite în arta cultă până la el. Brâncuși și-a depășit cu mult contemporanii, relevându-ne esența lucrurilor și trimițându-ne la primele manifestări ale artei primitive. Gramatica lui e cea a esențelor.
„Doresc ca Păsările și Cocoșii mei – spunea Brâncuși – să umple odată întreg Universul și să exprime marea Eliberare!“
Tind să cred că aforismul acesta îi aparține. Ecourile formelor sale umplu universul văzut, și, mai cu seamă, nevăzut.
În fine, trebuie să privim cu multă reticență afirmațiile legate de semianalfabetismul omului de la Hobița. Faptul că Brâncuși scria agramat, după cum rezultă din manuscrisele publicate de Doina Lemny, nu trebuie să ne sperie, ci mai degrabă să ne pună pe gânduri.
O scurtă trecere în revistă a lor ne face să punem întrebări pe marginea raportului dintre educație și cultură, pe de o parte, și înzestrarea genetică și talentul unui mare artist, și încă a unuia care a avut puterea să schimbe într-un mod radical paradigmele privind evoluția artelor, pe de altă parte.
Adevărata gramatică și adevărata cultură, Brâncuși și le-a însușit de la școala vieții. Probabil că, dacă ar fi fost obsedat de mic copil de gramatică și nu de fluiditatea formelor naturii, inclusiv a naturii umane, Brâncuși nu s-ar fi putut situa în avanpostul artei moderne. Aici, în mod paradoxal, neștiința l-a împins mai mult decât l-ar fi putut împinge știința. Și, oricum, necunoașterea normelor gramaticale nu l-a împiedicat pe Brâncuși să-și deruleze în tăcere gândurile care-l obsedau.
Asta pe de o parte, pe de altă parte, la școlile din Peștișanii și Bădicenii anilor 1884-1890, unde Brâncuși a făcut primele clase primare, nu s-a pus, probabil, prea mult accent pe regulile gramaticale, ci mai mult pe caligrafie, aritmetică, muzică și desen. Dacă scriai frumos și știai să cânți și să socotești, dascălul era mulțumit. Prea multă gramatică pesemne nu știau nici învățătorii care predau la acele școli sătești. Or, gramatica se însușește cel mai bine în în cap, rămâi cu multe lacune. Brâncuși și-a însuși însă gramatica formelor, privind stâlpii, streșinile și porțile țărănești sculptate de meșterii gorjeni cu atâta măiestrie. Gramatica aceasta a purtat-o cu el peste tot în lume. Urmărindu-i cu atenție parcursul biografic, nu-ți trebuie prea multă glagorie ca să înțelegi că Brâncuși nu era nici pe departe semianalfabet sau semidoct. Nu, el și-a însușit pe parcursul vieții acele lecții de care avea nevoie.
Învârtindu-se în cercurile avangardiste, luând contact cu poeții, muzicienii, pictorii și sculptorii vremii, Brâncuși și-a dat seama că, pentru a te impune pe piața artei, trebuie să-ți cultivi o anumită imagine publică, accesibilă atât snobilor, cât și elitelor. Sosit la Paris din inima Gorjului, el nu și-a lepădat hainele țărănești pentru a ieși în lume, ci a făcut din modul simplu de-a se îmbrăca și a fi o modă.
În atelierul său din inima Parisului, Brâncuși a creat o lume a lui, transformând atelierul într-un fel de muzeul al satului gorjean. În acest cadru rustic, Brâncuși își expunea, în fața publicului, ideile sale despre artă. Nu se sfia să-și sfideze criticii rostind fraze sibilinice care contrariau pe vizitatori: „Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor.“
Marșând pe marginea acestui subiect, nu pot să mă abțin să repet ceea ce am spus ceva mai sus: și anume, că o carte fără erori e o carte moartă. Greșelile dintr-o carte îi dau o notă de umanitate și naturalețe. Și asta fiindcă un autor nu e un simplu grămătic cu mintea mai mult sau mai puțin seacă, ahtiat de perfecțiune stearpă, ci un om care gândește și simte omenește. Grămăticul e o specie rară, ce aparține mai mult naturii moarte, decât naturii vii.
În momentul în care normele gramaticale strâng prea tare în chingi limba vorbită de popor, în scurt timp ea va deveni o limbă moartă. Căci spiritul unei limbi se schimbă, dacă nu în fiacre zi, atunci măcar în fiecare an și, mai ales, în fiecare epocă, când haina unei limbi capătă o croială nouă, și asta nu atât din pricina gramaticii, ci a greșelilor pe care le fac vorbitorii. Gramatica academică nu învie nicio limbă, ci o face să se anchilozeze, uneori, mult mai repede decât i-a fost sortit de zodii. Sunt cuvinte și expresii care mor și cuvinte și expresii ce răsar precum firele de iarbă pe asfalt.
„A discuta despre acuratețea scrisului după norme al unui mare artist, în orice alt domeniu decât acela care folosește scrisul ca vehicul de comunicare și ca material de creație – afirma criticul de artă Pavel Șușară, referindu-se la așa-zisul agramatism al lui Brâncuși – este inadecvat și fastidios de-a dreptul, este ca și când ai constata, melancolic și concesiv, că un tractor nu participă la formula unu, iar asta în ciuda faptului că are propulsie proprie și îndeplinește câteva condiții: deplasare pe drumuri publice, viteză de deplasare, combustie internă etc…. Dacă ești un matematician formidabil, un muzician genial sau un artist plastic important, gramatica ta este strict aceea a logicii, a sunetelor sau a formelor, iar nu cea normativă a manualelor de gramatică lingvistică. Gramatica lui Brâncuși este aceea a formelor spațiale, și nu numai, și nicidecum gramatica lui Eminescu, chiar și aceasta amendabilă circumstanțial; «turma visurilor mele/ eu le pasc ca oi de aur…» Dacă lipsesc aici, în această gramatică, diverse cratime sau acorduri în genitiv, abia atunci putem vorbi despre agramatism. Ce să mai vorbim, în acest caz, despre incultura lui Leonardo, care nu știa latinește, sau despre agramatismul catastrofal pe care îl afișa Dali, care habar nu avea să scrie în franceză, era bâtă, nu ca Brâncuși care totuși scria în franceză, în timp ce spaniolul Dali scria în franceză fonetic, adică, mon șer și mezon? O asemenea discuție cu totul exterioară naturii creatoare și geniului brâncușian nu numai că nu are absolut nicio relevanță, dar și introduce confuzie și multă problematică într-un teritoriu care îi poate deruta grav tocmai pe agramații autentici, în mod subtil încurajați de asociere.“
Concluzia la care ajunge criticul de artă Pavel Șușară în cazul lui Brâncuși, și nu numai Brâncuși, ci și a altor mari creatori, e următoarea: „Brâncuși rămâne la locul lui, perfect educat gramatical în atelier, ba chiar autorul unei gramatici cu totul noi, iar cultura lui nu are cu nimic de suferit, dimpotrivă, el fiind un gânditor excepțional, un înțelept adevărat, care îl citea și pe Platon, nu doar proverbe românești și Viața lui Milarepa, iar de comunicat, comunica impecabil în franceză și în română dar și, rezonabil, în germană.“
Dar dincolo de dialogul purtat pe viu cu diverși artiști și admiratori ce i-au trecut pragul atelierului, Brâncuși comunică și azi cu noi, uzând de o gramatică a formelor ce ține de ancestral și de esența cunoașterii umane.
Spiritele sterpe nu cunosc însă o altă delectare decât aceea de a pune sub lupă orice text artistic și a-i căuta greșelile de exprimare. Pe ele nu le interesează fondul, ideile și trăirile autorului, ci doar forma. Chiar forma fără conținut.
Pentru calmarea anxietății lor, lucrează însă cei care culeg textele și le trimit la editare. Lucrează, de asemenea, și corectorii, și redactorii de carte, care însă oricât efort ar face, tot nu reușesc să aducă un text la perfecțiune. Spiritele sterpe, care jubilează atunci când dau peste o greșeală într-un text, ar trebui să le fie recunoscătoare.
„Ce înduioșători sunt autorii ăștia – scria Constantin Noica – , care-și închipuie că tot dezastrul dispare prin înlocuirea unei virgule cu punct și virgulă. Îi vezi implorând pe cititor să considere că: La pagina 56, rând 16 sus, începe un paragraf nou. La pagina 59, rând 1, de sus e Samuel, în loc de Lamuel. La pagina 87, rând 9 de jos, ele nu sunt el, în loc de ele nu sunt. La pag. 96, rând 9, de jos, stăruie, în loc de stă. La pag 110, rând 8 de jos e: obiectului, în loc de obiectivului, ca și cum n-ar fi, în cărțile lor, o ratare mai adâncă. Dar ce sunt cărțile altceva decât acte de viață, în timp ce viața însăși e însumare de gesturi ratate, o risipă de ratări, până ce într-o zi, un simplu gest, unul singur obține ceea ce au aproximat celelalte. O, de am putea atunci să ne înfățișăm înaintea ta și a înfricoșatei tale judecăți, cititorule, cinstitorule, cârtitorule…“
Cum altfel, decât să ne acoperim goliciunea interioară și lipsa de mesaj printr-o corectitudine ieșită din comun, care, totuși, nu are nimic de-a face cu creația literară?