De la Vietăți și femei (1997), Poveștile Monei (1999), Mafalda (2009) până la Gripa. O poveste de Crăciun (2021) și Povești misterioase cu femei și alte vieți (2022), Ioana Drăgan dovedește că știe să nareze într-o manieră originală povești care mixează problematici și frământări ale contemporaneității românești. Este sesizabilă abilitatea în a fi portretizate personaje de vârste și condiții sociale diferite, prozatoarea reconfirmând de fiecare dată că este o bună observatoare a cotidianului din spațiul lumii urbane, din realitatea noastră imediată. Atenția scriitoarei se mută de la captarea vieții de zi cu zi, într-un ritm alert, cu fine tușe umoristice și tăieturi realiste clare, la captarea vieții interioare a unor femei instabile emoțional, care se luptă cu meandrele sentimentale sau cu diverse temeri. Semnătura Ioanei Drăgan poate fi identificată în construirea unor individualități aflate în degringoladă, angrenate în activități anodine, a căror poveste reușește să „te prindă“ și să impresioneze prin pulsul veridic al vieții. În această lume închipuită a prozatoarei, în care nu se întâmplă mai nimic, banalul este ridicat la rang înalt, iar din sedimentările vieții comune „țâșnesc“ meditații existențiale și imagini vii ale umanului, prins în mecanismele ireversibile ale trecerii timpului sau strivit de nepotrivirile dintre dorință și realitate.
Prin recenta carte publicată, În căutarea nefericirii, Ioana Drăgan – pricepută în fixarea identităților feminine – își lărgește nu doar aria tematică, ci și galeria personajelor, oprindu-se, de această dată, asupra a două destine masculine: un român (Gelu, angajat al CFR, prins în mijlocul unui divorț) și un finlandez (Onni, fost militar, un fel de lup singuratic, cu relații sentimentale pasagere și cu o reală pasiune pentru citit), ambii trecuți de prima tinerețe. După ce devin prieteni pe Facebook, aceștia vorbesc pe skype, în limba engleză, aproape seară de seară. Discuțiile lor sunt adesea scurtcircuitate de lipsa cunoștințelor geografice ale lui Gelu, dar și de nonsensul unor expresii românești traduse mot à mot în engleză. Căutarea sensului fericirii se face pe fundalul unor realități culturale și sociale surprinse de la distanță și de aproape, din exterior și din interior, de dincolo de granițe și de aici.
Narațiunea din roman se desfășoară parcă în regim cinematografic, activând o poveste fluidă, stimulantă, în care dialogul primește un rol important. Oralitatea stilului Ioanei Drăgan este atrăgătoare în primul rând prin naturalețe și simplitate. Totul pare gândit și scris acum, în momentul citirii, iar lectorul, odată prins în mijlocul acestor lecții de coliziune a lumilor, se lasă sedus de narațiune. Cred că aici se ascunde secretul acestei narațiuni dinamice, care nu se pierde în descrieri obositoare, ci oferă personajelor un spațiu pentru a „viețui“, o voce autentică și o existență distinctă. Miza romanului – indicată și de titlul provocator, metaforă întoarsă a veșnicei căutări a fericirii – se configurează pe marginea unor paradoxuri neașteptate. Schimbul intercultural se face inițial la nivel virtual, apoi direct la sursă, odată cu plecarea lui Gelu în Finlanda și cu vizita lui Onni în România. Finlanda, „țara celor mai fericiți oameni de pe planetă“ (p. 30), nu mai este atât de atrăgătoare de aproape. Șocul confruntării civilizațiilor se creionează la rece, stratificat, cu detalii care reiau senzații culinare ascuțite, experiențe șocante (sauna, baia în mare) și problematici serioase ca discriminarea, egalitatea între sexe sau rasismul.
Așa-zisa fericire finlandeză, simțită pe propria piele, este în cele din urmă concentrată de Gelu într-o singură imagine: „– Acum m-am prins eu de ce sunteți așa de happy, my friend! Sunteți fericiți pentru că dormiți, tată. Voi nu trăiți, măi, în real life, ca mine sau ca noi ăștia din România, care ne agităm ca-n junglă, de dimineață și până-n noapte. Voi dormiți și plutiți așa și când sunteți treji…“ (p. 194). Dubletele culturale se construiesc la nivel de tradiții, ceremonii mortuare, interferențe politice și legislative sau chiar de portrete identitare (nomazii din Laponia, numiți sami, sunt vicleni și hoți, ceea ce-l face pe Gelu să-i identifice cu romii din România). Călătoria lui Gelu în Finlanda topește mirajul Occidentului, în timp ce călătoria pe care o face Onni în România are un efect invers, iar acesta simte că a găsit în sfârșit raiul pe pământ. Abia aici, în această lume care trăiește pe repede-nainte, cu oameni gălăgioși, cu reguli pe care nu le ține nimeni și cu femei dezinhibate, personajului i se oferă ocazia să guste cu adevărat viața.
Și odată cu romanul În căutarea nefericirii, Ioana Drăgan probează stăpânirea mijloacelor narative. Romanciera propune narațiuni antrenante, grefate pe marginea unor lumi care par să se privească în oglindă până la un moment dat, când aceasta se transformă într-o adevărată ușă de pătrundere dincolo, un dincolo prins într-un joc al aparențelor, realităților și prejudecăților interculturale, în care nefericirea unuia devine, în cele din urmă, fericirea celuilalt.