De-a lungul timpului am avut numeroase prilejuri pentru a reflecta asupra persoanelor care mă înconjoară. Nu m-am putut abține să nu fac tot felul de comparații și disocieri. De fapt, voiam să-mi găsesc cea mai corectă poziție față de un om sau față de altul. În felul acesta, am ajuns la concluzia că pentru mine oamenii se împart în două categorii: cei superiori și cei inferiori, punând, evident, ghilimelele necesare.
Cine sunt așadar „inferiorii“? Mărturisesc că în mijlocul lor m-am simțit și mă simt cel mai bine. De ce? Din simplul motiv că nu-ți provoacă vanitatea. Sunt oamenii pe care ajungi să-i îndrăgești cel mai mult și alături de care viața are bucuriile ei. Nu ești inhibat, îi poți deranja la orice oră, poți apărea în fața lor în cele mai jenante ipostaze. Nu e nicio problemă. Omul „inferior“ nu te va privi niciodată de sus. Te va înțelege fiindcă și el e ca tine.
La extrema cealaltă însă se află „superiorii“ aceia care de la sine înțeles îți provoacă vanitatea. Pe fața lor vei citi mereu o ironie sau chiar un dispreț în fața căruia te simți pipernicit neavând forță să-l sfidezi. Provocându-ți unul din păcatele fundamentale, tu nu mai ești tu. Devii un om care și-a pierdut liniștea și chiar naturalețea și intri într-o permanentă competiție cu acela care te-a adus în starea asta. Sentimentul de rivalitate face ravagii în sufletul tău. Se poate spune, fără a exagera, că în felul acesta cazi în iad și de acolo nu te mai poate scoate nicio funie împletită din rugăciuni. Cu alte cuvinte, pentru faptul că ți-ai lăsat excitată glanda vanității, ești silit să te rogi cât nu ai făcut într-un an de zile.
Am reflectat mult asupra acestor chestiuni. M-am întrebat de ce am căzut victimă unui asemenea sentiment. Din păcate, oricât de susceptibil ai fi și de vulnerabil, persoana care te aduce într-un asemenea hal poartă și ea o vină considerabilă. Cum am spus, te provoacă, te face să te simți, ha, ha, inferior, să nu mai fii tu, să-ți trădezi identitatea. Până atunci ai fost un om împăcat cu tine însuți. Deodată însă viața ta este dată peste cap. Te uiți, de exemplu, la femeia „superiorului“ și o vezi că e mult mai frumoasă decât femeia ta. Până atunci tu îți considerai partenera frumoasă. Brusc, ea devine urâtă, deoarece, fără să vrei, o compari cu femeia celuilalt. Nu mai ai pic de liniște și nu știi ce să mai faci pentru a face față rivalității. Disconfortul creat este enorm. Începi să te guduri pe lângă persoana „superioară“ , doar doar acela va înțelege ce se petrece cu tine și în consecință te va ajuta să ieși din impas. Dar el nu observă nimic și continuă să te disprețuiască. Poate, ha, ha, nici nu-și dă seama că te disprețuiește. Cine poartă atunci vina? Întrebarea e foarte dificilă. Așa ajungem, banal spus, să ne distrugem viața.
Acum, la bătrânețe, lucrurile acestea mi se dezvăluie cu o forță orbitoare. Oameni pe care-i consideram buni prieteni m-au zdrobit, fiindcă ei erau „superiori“. Ei, cum am sugerat, poate nici nu au înțeles ce se întâmplă cu mine, dar, dacă mi-ar fi fost prieteni adevărați, ar fi avut datoria să intuiască ce e în sufletul meu. Dar nu le-a păsat, fiindcă, de fapt, ei exprimă o suficiență strigătoare la cer. Culmea e că din rândul acestora se pot alege și persoane cu o autentică deschidere spirituală. Ce folos! Cred în Dumnezeu pentru a-și face confortabile raporturile pe care le au cu propriul ego, dar atât. Cu alte cuvinte, vor să scape de obsesia că sunt, vai, egocentrici. Niciodată nu vor înțelege că adevărata credință e o jertfă în care de fapt tu ești cel mâncat și nicidecum mâncătorul. Darurile transfigurate te mistuie pe tine și nu tu le consumi. Prefer de aceea un „inferior“ necredincios unui „superior“, chipurile, credincios care-mi provoacă vanitatea. Prefer un om obișnuit unuia cu pretenții. Nu știința de carte ne înalță, ci umilitatea prin care așternem pe pământ o umbră de o maximă discreție și delicatețe. Ăștia sunt adevărații „inferiori“ alături de care te poți simți ca lângă un părinte.
În fine, observațiile mele au gradul lor de naivitate care îi face pe mulți să zâmbească. Dar până la urmă acesta și este scopul vieții. Ajungând la capăt pricepi că tot zbuciumul a fost în van și ceea ce a contat au fost numai acele clipe de sinceritate prin care ți-ai dezvelit rana cea mai ascunsă. Gestul în sine nu e deloc indecent așa cum cred tot „superiorii“. Nici vorbă. E ca atunci când lași jos masca și apari așa cum ești tu, nefardat, diform, buhăit, torturat de toate frustrările și furiile. Dacă asta e indecență atunci vorbim limbi diferite și decât să mai am cu cineva vreun dialog mai bine mă retrag în creierul munților. Acolo ori voi învăța limba lighioanelor, ori mă voi scufunda în cea mai apăsătoare muțenie. Una din două… „Superiorii“ au rămas oricum în urmă, la poale, fără să fi înțeles o iotă din nebunia unui om singur.