Mărturisesc că n-am anticipat, în urmă cu câțiva ani, resurecția interesului pentru gândirea și personalitatea lui Constantin Noica. Scepticismul meu, alimentat în mare măsură de apatia culturală care pare a defini, mai nou, lumea românească, s-a văzut fericit infirmat de apariția unor cărți și studii – acoperind un spectru larg, de la comentariul filosofic la documentarul publicistic – care abordează nu numai viața și opera gânditorului, ci și impactul lor asupra culturii române de azi.
Cea mai nouă din această serie se intitulează Umbra lui Noica. Reconstituiri și interpretări și îi aparține istoricului și scriitorului clujean Ovidiu Pecican. Nu este o apariție surprinzătoare: autorul a publicat de-a lungul timpului o serie întreagă de comentarii asupra gândirii lui Noica, în reviste (în special în „Convorbiri literare“) și se știe că a fost unul dintre tinerii care, în anii 1980, s-au aflat în contact cu filosoful și în vederile acestuia, ca viitor cărturar de performanță, care merita „antrenat“. Relația lui Ovidiu Pecican cu Constantin Noica, de altfel, merită o mențiune aparte, întrucât imprimă cărții o direcție diferită atât față de cele ale cercetărilor vizând opera filosofului, cât și față de cele consacrate biografiei noiciene, cu toate episoadele ei mai mult sau mai puțin controversate.
Umbra lui Noica, așadar, nu este numai o carte despre Constantin Noica, despre opera acestuia și despre locul ei în istoria filosofiei românești (de ce nu?, și universale), ci și o carte cu Constantin Noica. O ființă concretă, cu care autorul a corespondat, care a fost înconjurată de cercuri de discipoli mai apropiați sau mai îndepărtați – care la rândul lor au discutat și au scris despre magistru – și care a jucat un rol social destul de pregnant, cu totul neobișnuit, în special în atmosfera cenușie a ultimului deceniu ceaușist. Gândirea sa nu poate fi separată de acest rol social: iată un adevăr pe care îl cunosc cei care au cercetat relația dintre Noica și extrema dreaptă interbelică, precum și cei (mult mai puțini) care s-au ostenit să treacă de admirația de la sine-înțeleasă, spre a desluși meandrele contactelor dintre gânditor și regimul comunist. În mod paradoxal, tocmai gânditorul care predica abstragerea din social și cufundarea în cultura de performanță a fost el însuși implicat în prezentul social: fie sub forma adeziunii la curentul legionar, între cele două Războaie Mondiale, fie sub forma opoziției față de comunism, în primele două decenii de după instaurarea regimului, spre a-și încheia cariera într-o postură unică, de magistru al culturii înalte, într-un stat care practica oficial amatorismul „Cântării României“ și decuplarea de Europa. Rezolvarea acestei ecuații paradoxale reprezintă o miză secretă a cărții lui Ovidiu Pecican. O miză, anticipez, atinsă și rezolvată cu brio.
Volumul este alcătuit din șase capitole, precedate de un cuvânt înainte – binevenit, întrucât lămurește din punctul de pornire resorturile interioare ale cărții – și completate de o addenda, conținând corespondența purtată de autor cu Constantin Noica.
Dintre cele șase capitole, primele trei sunt dedicate ultimului Noica. Mai exact, după cum sună titlul primului dintre ele, întoarcerii la filosofie a celui care a plătit cu pușcăria politică, interdicția și domiciliul forțat „culpa“ de a nu fi marxist și refuzul de a se preface că aderă la „noua cultură socialistă“, impusă de ocupantul sovietic și de uneltele acestuia. Meritele analizei întreprinse de Ovidiu Pecican sunt 1) pendularea fertilă între circumstanțele biografiei și textele publicate, încet-încet, în anii 1960, de filosof și 2) echilibrul de umoare între semnalarea pașilor pe care i-a făcut Noica pentru a putea reveni în viața publică – nu toți, inocenți – și înțelegerea deplină a mecanismelor care explică acești pași. Altfel spus, Pecican are o măsură interpretativă atât în ordinea filosofiei, cât și în cea a moralei. Nu dă sentințe, ci reconstituie atent meandrele (repet termenul) unui traseu public dificil, de neconceput, chiar, la un moment dat.
Ultimele trei capitole examinează, nu pentru prima dată, însă pentru prima dată așa cum trebuie, raporturile în care se plasează filosofia noiciană cu trei modele culturale românești fundamentale: Mihai Eminescu, Lucian Blaga și Mircea Eliade. Nici aceste capitole nu sunt niște seci analize comparative de texte, ci conțin o istorie: fiecare dintre cei trei creatori a jucat un rol cultural și ideologic (sau chiar mai multe), în perioada ultimelor trei decenii de comunism. După ce, de prisos să reamintesc, toți trei fuseseră aspru revizuiți în deceniul stalinist, în care Blaga și Eliade au fost chiar interziși. Constantin Noica a construit un sistem cultural alternativ, în perioada 1970-1987, nu propunându-se pe sine ca model – aș spune că a fost cât se poate de discret în această privință, vezi „lecțiile“ conținute în dialogul cu Gabriel Liiceanu consemnate în fundamentalul Jurnal de la Păltiniș –, ci proiectând o altă „coloană vertebrală“ a culturii române decât cea propusă oficial de regimul comunist. Și care, prin sistemul de învățământ, pătrunsese, vrând-nevrând, în majoritatea conștiințelor tinere trecute prin școală.
Îmi place mult, în Umbra lui Noica, subtilitatea cu care interpretarea filosofică a lui Ovidiu Pecican reușește să nu fie nici pretențios-savantă, nici „populară“. Pecican este de profesie istoric și scriitor, iar perspectiva sa este una larg-culturală. Conceptele noiciene sunt proiectate pe cerul culturii române și universale, în loc să fie disecate din perspectiva orizontului analitic strict actual, urmărind, cum spuneam, pe de-o parte, dezvoltarea unui sistem filosofic original (printre ultimele, dacă nu chiar ultimul din Europa), iar pe de alta, evoluția în timp și în societate a construcției culturale alternative a lui Noica (sau, mai puțin pretențios spus, „Școala de la Păltiniș“).
În ambele direcții, inter pretarea lui Ovidiu Pecican este exactă fără a deveni plicticoasă, iar în privința Școlii de la Păltiniș trebuie spus că operează o necesară lărgire de orizont. Chiar dacă Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu reprezintă indiscutabil vârfurile ei, chiar dacă Sorin Vieru, Victor Ieronim Stoichiță, Andrei Cornea sau Petru Creția făceau parte din cercul restrâns al filosofului, proiectul său cultural de performanță conținea multe alte fațete. În carte este excelent reconstituită, pe bază de texte publicate de Noica și de frag mente confesive recuperate postum, relația sa cu generația opt zeci (vezi capitolul: „A sufla în pânzele câtorva tineri“. Răsfăț, bovarism, lamento la „optzeciști“). Căci acest proiect cultural alternativ, al lui Con stantin Noica, s-a constituit într-un dublu raport: de opoziție netă față de „lăutărismul“ culturii oficiale co muniste și de coexistență cu alți crea tori de valoare care, fără să se opună politic regimului, construiau autonom în afara ideologiei comuniste. Trebuie spus că merită reconstituite relațiile filosofului cu ansamblul culturii române „nealiniate“ ideologiei co muniste: modelul interpretativ propus de Pecican în capitolul menționat poate fi extins, pentru o și mai exactă po ziționare a lui Noica în câmpul culturii române din perioada 1970-1987.
Foarte utile sunt – revin la cele spuse deja – cele trei capitole care parcurg spectrul de relații pe care Noica le stabilește cu Eminescu, Blaga și Eliade. Noica reușește să îi scoată pe fiecare dintre ei dintr-un mit neguros (creat de curentele extremiste, y compris cel comunist) și să-i propună ca modele culturale vii, subliniind ceea ce operele lor au de oferit cititorului de azi, mai ales celor tineri. Aspirația către cultura înaltă nu era, atunci când a fost formulat, un ideal desuet sau o rătăcire iraționalistă, ci o cale de salvare pentru omul contemporan. În cazul nostru, al românilor, de dublă salvare: din minoratul unei culturi care nu a dus niciodată până la capăt (din motive istorice) succesivele elanuri de sincronizare și, totodată, din marasmul comunist. Comentariul lui Ovidiu Pecican este prețios prin nuanțele pe care le evidențiază în comportamentul public al filosofului, care se folosește de deriva ultranaționalistă a regimului Ceaușescu spre a repune în circulație idei culturale de anvergură, fără legătură cu naționalismul sau regimul.
Cu toate că nu e o monografie sau un studiu sistematic – nici nu-și propune, de altfel, să fie asta –, Umbra lui Noica este o carte importantă, deoarece însumează limpede motivele pentru care pariul filosofului a fost, în pofida circumstanțelor, salvator pentru cultura noastră. Totodată, ea indică limpede măsura însemnată în care cultura română de azi (cea înaltă, de valoare și relevanță europeană, atâta câtă este) e rezultatul acestei bătălii inițiate de un singur om, în împrejurări politice cât se poate de nefavorabile.