Mircea Eliade a cunoscut încă din tinerețe fascinația teatrului, mirajul lui însoțindu-l toată viața. Nu întâmplător, istoricul religiilor era de părere că „spectacolul dramatic ar putea deveni, foarte curând, o nouă escatologie, sau o soteriologie, o tehnică a mântuirii“. Jurnalul reputatului om de cultură reflectă eforturile de a crea un teatru de factură experimentală. În 1939 a redactat drama Iphigenia, în care a abordat într-o manieră personală mitul antic al jertfei creatoare, iar în 1970 i-a dedicat o piesă încărcată de simboluri și de semnificați ezoterice lui Constantin Brâncuși. În 1996 a văzut lumina tiparului volumul Coloana nesfârșită, care reunește câteva din încercările dramatice ale lui Mircea Eliade: Iphigenia, 1241, Oameni și Pietre și Coloana nesfârșită. Este regretabil că ediția nu conține și piesa în patru acte intitulată Aventura spirituală, despre care diaristul vorbește în însemnările sale zilnice, dar care a rămas până în prezent în manuscris.
Este curios faptul că vocația pentru spectacol a lui Mircea Eliade nu se concretizează atât în vreuna dintre speciile genului dramatic, cât mai ales în nuvelă și roman, proza oferind mai multă libertate confruntărilor de idei, elaborării poeticii unui teatru experimental. Noaptea de Sânziene, Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, Adio!…, Nouăsprezece trandafiri, Pe strada Mântuleasa, În curte la Dionis, Dayan sunt creații în care problema reprezentației dramatice revine sub aspectele cele mai insolite.
În mod firesc, viziunea novatoare despre teatru propusă de către Mircea Eliade a reușit să atragă atenția exegeților. Deja în 1991, Maria Vodă Căpușan a publicat o lucrare interesantă și bine documentată, intitulată Mircea Eliade – spectacolul magic. Merită să menționăm și ingeniosul studiu realizat de Cristina Scarlat, Mircea Eliade, hermeneutica spectacolului, din 2011. Recent, investigația a dobândit noi dimensiuni prin temeinica lucrare publicată de Anca-Daniela Mihuț, intitulată Cartea despre teatru ascunsă în opera lui Mircea Eliade. Subtitlul amplului studiu aduce noi precizări în legătură cu demersul hermeneutic realizat de către autoare: Introducere la o artă și tehnică dramatică potrivită timpului nostru. El a fost sugerat de un tratat vizând arta spectacolului pe care Eliade intenționa să îl scrie, pe care nu a mai apucat să îl finalizeze, dar despre care vorbește în prozele sale „teatrale“. Inițial, cartea a fost teză de doctorat, coordonată de reputatul profesor Ion Vartic. Într-un concentrat Cuvânt-înainte, acesta atrage atenția asupra noutății și a originalității lucrării. Principalele idei care au stat la baza elaborării studiului au fost expuse într-un amplu prolog. Anca-Daniela Mihuț menționează primul contact pe care l-a avut cu opera „inspiratoare“ a lui Mircea Eliade la începutul anilor 1990, scrieri pe care le-a parcurs pe nerăsuflate. Ideea de a consacra un studiu special concepției scriitorului despre spectacolul dramatic a fost sugerată de Claude-Henri Rocquet care, în postfața celei de a doua ediții din Încercarea labirintului, atrăgea atenția asupra preocupărilor pentru teatru existente în creația autorului Nopții de Sânziene. Anca-Daniela Mihuț reconstituie concepția despre spectacol a lui Mircea Eliade pornind de la o atentă parcurgere a operelor științifice și beletristice ale omului de cultură. De interes se bucură și scrierile autobiografice, Jurnalul și Memoriile oferind numeroase sugestii privind viziunea prozatorului în problema abordată. Cartea despre teatru ascunsă în opera lui Mircea Eliade s-a născut din extragerea și sintetizarea numeroaselor idei și fragmente teoretice pe care scriitorul le-a risipit cu generozitate în creațiile sale. Aceste teorii sunt lansate și vehiculate îndeosebi de personajele romanului Noaptea de Sânziene și de protagoniștii nuvelelor „teatrale“. Autoarea ajunge la concluzia că problema spectacolului l-a interesat pe Eliade, deoarece vedea în ea o „modalitate de a revela un sens ultim, transestetic și transistoric“. Anca-Daniela Mihuț se oprește pe larg și la Lecțiile Indiei, relevând rolul pe care gândirea indiană a avut-o în formarea spirituală a scriitorului. Foarte interesante și bine documentate se dovedesc comparațiile dintre ideile lui Mircea Eliade și marile teorii despre teatru ale secolului XX. În acest sens, sunt comentate pe larg opiniile unor specialiști, precum: K.S. Stanislavski, Alexandr Tairov, Edward Gordon Craig, Antonin Artaud, Jerzy Grotowski, Peter Brook, Euge nio Barba etc. De o atenție deosebită se bucură nuvela programatică intitulară Adio!…, lucrare de referință căreia i se dedică un capi tol special. Merită menționată și bibliografia lucrării, care reunește numeroase titluri incitante.
Însumând 754 de pagini, studiul realizat de Anca-Daniela Mihuț are meritul de a conferi noi dimensiuni cercetării viziunii lui Mircea Eliade despre problema spectacolului.