Poezia lui Ioan F. Pop din Poemele de dincolo de poem fixează un peisaj de început de lume, al șoaptelor „înnegurărilor“ dintr-un (ne)timp de dincolo de istorie, reluând, într-un anume fel, ceea ce se spune în Cartea Facerii, când Duhul plutea pe deasupra întinderilor nesfârșite, întunecate, de ape („dincolo de poem răsare ultimul întuneric“, scrie poetul în aici mai ajunge doar o rază scheletică): „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era fără chip și pustiu și întuneric era deasupra pământului, iar Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor“, se spune în Cartea Facerii, iar în primul text din cartea lui Ioan F. Pop, în locul Duhului, pe deasupra apelor, în pustiul cuvintelor, plutește poemul din vremea de dincolo de poem, în hăul așteptării, într-un loc al răspântiilor întunecate, la marginea întinderilor „indecise“, printre ispite și înstrăinări, în nisipul tăcerii: „cel care așteaptă la marginea întinderilor îndecise./ în arhipelagurile străvezii, printre ispite și înstrăinări. / fără mamă, fără tată, ivit din cețuri și scrum, / din tot ceea ce întunecimile adună la răspântii. / poemul de dincolo de poem – un ecou încrustat în nisipul tăcerii, / o cădere în înaltul nepovestitelor mirări. / o pronunție uitată în alt timp, în resturile altor nedumeriri. / un mănunchi de raze aruncate în beznă, în hăul unei așteptări. / un ochi pribeag care vede cu toate orbirile, cu tot necuprinsul. / un poem cât un pustiu al cuvintelor, cât un strigăt mocnit“ (poemul din pustiul cuvintelor). Poetul explorează acest (ne)timp al arhetipurilor, în filele altor cețuri din acel poem al tuturor începuturilor, al cerului căzut; totul scapă oricărui efort de reprezentare, pentru că acolo (încă) nu sunt oglinzi și deci nici oglindire a chipurilor „care nu se mai oglindesc în nimic“ întrucât acestea aparțin unor ființe ca niște arătări ale morții, rătăcind în pustia expresionistă cu „pașii înnoptării“ sau, altfel, arătări în văzduh, într-un marș al începuturilor spre pustiul de sub cerul căzut.
Înnoptarea, tăcerea, întunericul, bezna, pustiul sunt cuvintele cel mai frecvent folosite de Ioan F. Pop în Poemele de dincolo de poem, conturând un decor ce pare unul de după apocalipsă, în care arătarea încearcă să afle ce va fi fost înainte, când „pâinea noastră cea de toate morțile“ mai era pâinea noastră cea de toate zilele, într-un timp al unor vechi nume de împrumut și cu un trup „ca un animal hăituit al pământului“: „întretăierile ce răvășeau resturile altor umbre nepurtate. / tot foșnetul unei adieri împăienjenite ne lasă din loc în loc. / diminețile cotrobăiau printr-un sânge amuțit./ noi ne tot căutam în locurile în care nu am ajuns. / cândva am fost pământ, am fost apă și am fost nori. / scâncet de pietre pe drumuri părăsite am fost, / printre ruinele unor ecouri ridicate în beznă./ trăgeam după noi alte tăceri ca pe niște morminte. / aluviunile ce ne vor albi singurătățile până la os./ ne vor scufunda în orbitele din care creșteau alte întunecimi“ (privirile din care creșteau alte întunecimi). Arătarea e ființa acelor locuri cu ape „insomniace“, cu vânturi pleșuve și pustietăți care „bat ca un vechi orologiu“, este o umbră în cenușa altor „întruchipări“, într-un carusel al timpurilor, pentru că, iată, această umbră nu s-a născut încă, aparținând unui poem ca o rană edenică ce bate la porțile „ultimelor întruchipări“ din trecutele vieți de apoi. Într-un peisaj întunecat, devitalizat, doar arătările păstrează palpitul viului, în formele lui derizorii: arătările se mișcă într-un convoi – „cortegiu șovăielnic“, i se spune în o altă zi care nu va fi niciodată mâine, „cohortă de singurătăți“ sau „cohortă de umbre“, cum scrie poetul în peste tot răsună doar pașii asurzitori ai tăcerii, un dangăt ne alungă între pereții zilei de ieri, o cohortă de umbre trecea spre marele țărm –, urmărit de un trecut de unde se aud „glasuri de neînțeles“, în pribegia ultimelor „tăceri de piatră“, trăgând după sine nopțile; convoiul (cohorta, cortegiul) arătărilor întunericului ce aud doar „un vuiet de ducă“ urmează, într-un marș împotmolit în timp, un drum spre nicăieri, cu singura haltă de pe traseu a „infernului“, călcând mereu pe alte urme, printr-un tunel de scrum, cu zariștea obturată de niște „mormane de ceață“: purtând povestea unor vieți de probă, ca niște „păsări negre de vise“, în timpul arhetipal „nerăsfoit de nimeni“, într-o liniște „de heruvimi“ și într-un timp amuțit, când bate „ora exactă a unui hău“, arătarea primește doar cuibul păsării negre în „pieptul desfrunzit“, într-o lume fără chip, în bătăile inimii „vestejite“, în peisajul unui „expresionism paroxistic“, cum îi spune Al. Cistelecan: „peste creste treceau siluete abia întrezărite, / urme impare înaintau în văzduhul cavernos, / un bocet ieșea din șuvoaiele surghiunite./ toate se prăbușeau în orbita acelor zări stinse. / cu treceri ce nu s-au retras în subteranele noilor debarcări, / în revărsările rămase în suspansul mereu amânat. / cu vuietul ce umple diminețile nedeclarate,/ alungate peste ponositele noastre arătări. / cu câteva vieți de probă adunate în căușul unei umbre. / cu acei pași neștiuți care se întorc în rănile altor apusuri“ (zările se prăbușeau în rănile altor apusuri).
Dacă ființa din Poemele de dincolo de poem este arătarea, locul e răscrucea, răspântia, încrucișarea de drumuri, întretăierea lor din drumul convoiului, care nu duce nicăieri: „așteptam prima încrucișare de drumuri“, urmând „alte semne încrustate la răscruci“, la „pragul dintre două răspântii ale frigului“ și „răspântia altor zări bătătorite“, între două propoziții, mărturisește arătarea din cartea lui Ioan F. Pop. Răscrucea este, se știe, un simbol al centrului și, totodată, al limitei, un loc al trecerii de la viață la moarte, de la pâinea cea de toate zilele la pâinea cea de toate morțile; aflată în stăpânirea lui Hecate, răscrucea e răspântia frigului și a morții. Netimpul din Poemele de dincolo de poem, amintind de negrul compact al lui Aurel Pantea și de mainimicul lui Ioan Moldovan este un experiment liric rotund, suficient sieși, al unui poet remarcabil.