Un este primul prilej de a constata că acolo unde istoricii români ezită să se avânte cu toată știința și onestitatea profesională, alții străini o fac. Golurile se umplu repede și chiar dacă efortul unui cercetător din altă țară este mai mare pentru a înțelege obiceiurile și năravurile locului, el își face cu profesionalism datoria, aducând un spor de cunoaștere. Că, apoi, acest spor nu este neapărat în acord cu discursurile profesate în România, este o altă problemă și nu neapărat una științifică. Ea ține de evidențierea spaimelor, ezitărilor, fugilor de răspundere sau dificultății asumării vinei morale de care se face vinovat establishmentul românesc; în cel mai bun caz, de o încetineală a receptării…
Grant T. Harward a devenit istoric al românilor aproape dintr-o întâmplare; una fericită. A vizitat țara, subiectele legate de ea l-au pasionat, s-a întors și a cutreierat arhivele militare și bibliotecile, a luat interviuri, a sistematizat și prelucrat informația, dând în cele din urmă la iveală sinteza Războiul Sfânt al României. Militarii, motivația și Holocaustul. „România a fost cel mai important aliat al Germaniei Naziste pe Frontul de Est, atât în lupta împotriva Armatei Roșii, cât și în asasinarea în masă a evreilor“, spune autorul. Cartea lui oferă „o relatare corectă despre armata română pe Frontul de Est dintr-o perspectivă mai degrabă românească decât germană sau sovietică“. Aceasta, pe de o parte, datorită informării masive pe baza izvoarelor documentare românești, reflectând pozițiile combatanților români, iar pe de alta, pentru că se preocupă de înțelegerea motivațiilor puternice atribuite ostașilor români în lupta nu doar cu bolșevismul cotropitorului sovietic, ci și în comiterea de atrocități împotriva evreilor.
Istoricul american este de părere că „soldații români au fost foarte motivați, în principal ideologic, pe Frontul de Est. Naționalismul, religia, antisemitismul și anticomunismul au alimentat «Războiul Sfânt» al României din 22 iunie 1941 până în 23 august 1944“. Fără îndoială că toate cele patru componente enumerate aici și-au avut rostul lor în determinarea comportamentului soldaților români în campania răsăriteană. O înțelegere mai aprofundată a situației de atunci ar fi fost însă posibilă dacă, recapitulând elementele contextuale ale declanșării războiului cu Uniunea Sovietică al românilor, istoricul ar fi descifrat cu mai multă acuratețe o realitate a momentului care sare în ochi: pericolul de disoluție totală a statului și de pierdere totală a identității românești înseși resimțite de marea majoritate a cetățenilor României Mari, în urma pierderilor teritoriale din vara și toamna anului 1940. Această trăire acută, profundă, cu efecte devastatoare asupra majorității zdrobitoare a românilor a fost accentuată și mai mult de „războiul civil“ – declanșat încă pe vremea lui Carol al II-lea între stat și tineretul de extrema dreaptă (Legiunea Arhanghelul Mihail) – tranșat, după o scurtă coabitare la putere, de generalul Ion Antonescu în ianuarie 1941. Înainte de Holocaust, România Mare a participat la acutizarea tensiunilor sale sociale și politice materializată în asasinate fățișe (I.G. Duca, Armand Călinescu), iar mai apoi în răfuieli și reglări de conturi tot mai amenințătoare, care au culminat cu așa-numita „rebeliune legionară“ – toate fiind episoade tot mai adâncite ale unei campanii a unor români împotriva altor români. Cu poporul scindat și angajat în acțiuni fratricide vaste, cu statul luând măsuri drastice, dictatoriale, împotriva unei părți a tinerimii (adepte, ea însăși, a terorismului și a totalitarismului), cu țara îmbucătățită, pe punctul de a fi invadată integral, cum se plănuia, populația și, odată cu ea, și armata au aruncat în joc toate valorile și toate principiile, angajându-se, în bună măsură, din convingere, cu elan maxim, dublat de frustrare și de umilință, în ceea ce a fost nu doar numit, ci și considerat „Războiul Sfânt“. (Ghilimelele mele, spre deosebire, poate, de ale autorului, marchează sintagma, nu vor să submineze sensul profund angajant și aproape mistic, pentru mulți dintre cei de atunci, al formulării.)
Luptele de recucerire și apoi cele vizând înfrângerea inamicului s-au făcut alături de singura forță care putea garanta succesul militar împotriva imperiului ateu de la Răsărit. Cu Franța învinsă și cu Anglia rămasă să facă față agresiunii lui Hitler, vechile garanții occidentale pe seama României săriseră în aer. Antonescu, un militar antidemocrat, cinic, dar dornic să reconstituie România Mare, s-a aliat cu singurul combatant antisovietic dispus să îi faciliteze revanșa, speculând și antibolșevismul de fond al majorității românilor. Desigur că ultranaționalismul și antisemitismul, exersate retoric și faptic în decenii de existență istorică, au dat temei ideologic elanului războinic și punitiv românesc. Din nefericire, prejudecățile rasiale, spaima de comploturi, nevoia de a se securiza „spatele“ frontului, ca și dezlănțuirile incalificabile ale ostașilor și civililor au condus la acțiuni radicale împotriva evreilor, a romilor, a ucrainienilor, a unor prizonieri de război ruși, aruncând o pată neagră, imposibil de șters, asupra unui război altminteri legitim împotriva cotropitorului cel mai important al țării. Grant T. Harward sintetizează meritoriu, într-un tablou atroce, minuțios, dar redactat cu claritate, unul dintre cele mai sinistre episoade din istoria românească. Abuzurile și ferocitatea de atunci nu pot fi negate și nici scuzate. Cartea istoricului american prilejuiește un examen radical de conștiință, revizitând coșmarul din spatele enunțurilor patriotice simplificatoare. Ea aduce în fața ochilor cititorului de astăzi o oglindă necruțătoare.