Nu știu prea bine cum stăm cu inflația în economie, știu însă că în țara noastră există o inflație de festivaluri. De toate pentru toți. Feno menul s-a instalat și în teatrul românesc. Nu este vorba aici despre acelea, cîteva, importante, cu tradiție. Sînt multe festivaluri, mărunte, destule, care servesc interese locale, politice, care fac vîlvă în favoarea unui primar, unui partid. Puțină cultură nu strică, nu-i așa, pentru imaginea celor care dau bani, sînt ordonator de credite și țin în funcții pe cine le cîntă pe strunele puterii. Da, dar sînt și cîteva excepții care nu neapărat confirmă regula, ci definesc ceea ce ar fi normal în secolul 21. Care desenează teritorii prin care arta este o atracție în sine. Actorul Toma Cuzin a făcut un Festival de film, „Film în sat“, care a debutat acum trei ani chiar la el în sat, la Peștișani, în Gorj. Ediția de anul acesta a fost la Rășinari. Aproape cu oricine vorbeam la telefon în zilele toride de iulie pleca sau se pregătea să plece acolo. „Dacă eu pot, poți și tu“, spune actorul Teatrului Mic. La fel gîndește și vorbește pentru tineri și David Popovici, sportivul luminat, matur, citit.
Tot acum trei ani, din multe căutări și frămîntări s-a născut un Festival dedicat actorului de teatru și film Șerban Ionescu. Am întrebat de ce la 2 Mai? Nu vedeam legătura. Simplu. Pentru că cei de acolo s-au oferit să-l găzduiască. Să se implice. Să le pese de un loc care, cîndva, strîngea crème de la crème, artiști, scriitori, plasticieni, arhitecți, o boemă, un tip de exotism. Așa a fost pus un sat pe harta culturii. Așa s-au născut legende, povești, cărți, popularitate, atracție. Au fost momente în valuri, perioade. A apărut o stagnare, o umbră persistentă. Spulberată acum de „ȘI FESTIVAL“. ȘI eu, ȘI tu, ȘI noi. O altă formulare pentru motto-ul de mai sus. Un Festival la a treia ediție. Deja un reper. Un Festival pe care actorii Magda Catone și Carol Ionescu îl dedică memoriei artistului Șerban Ionescu. ȘI iubire. ȘI împreună. Un festival pentru generația tînără, un concept cu o structură care a evoluat în trei ani cît altele în zece. Am fost surprinsă să văd cum satul a fost, pentru opt zile, parte din tot ce au gîndit și au înfăptuit cîțiva tineri inventivi, creativi, doldora de idei, de emoție, de empatie, cu mintea limpede și ludică. O echipă de tineri care au redefinit satul 2 Mai. Spații de teren viran, abandonate au fost transformate în tabăra lor care a găzduit ateliere de creație conduse de scenografa Velica Panduru, cu lucrări și instalații cool, expuse în aer liber, scenă pentru spectacole diverse în aer liber, ecran mare pentru proiecții de film, o mică grădină pentru dialoguri și dezbateri. Familii, adolescenți, tineri, hipsteri, copii, toți și-au găsit locul într-un fel sau altul în acest Hub non-convențional. Dar și la spectacole. Sala de sport a școlii din sat, căminul cultural au fost amenajate profesionist în spațiu de joc modulat, în funcție de scenografia fiecărei montări. Cozi la teatru în sat! La spectacole care nu gîdilă neapărat un gust comercial, lejer. Dar care, în timp, formează un tip de spectatori, o percepție nuanțată, creează dorința de artă ca o necesitate. Sînt plină de admirație față de ce au făcut aici Carol Ionescu, Eda și Dan Coza, Sofia, Teo – echipă mică a unui gînd mare. Echipa acestui ȘI FESTIVAL tînăr, pentru o generație tînără, în care se simt bine toți. Este un Festival pentru o breaslă normală Și pentru un sat care și-a redobîndit o comunitate. Spiritul liber. Este o poveste despre teatru, inventivitate, respect, responsabilitate, iubire. Totul este prietenos, calm, chiar dacă valurile neprevăzutului agită mințile staff-ului ca să găsească rapid soluții. Am stat cu ei de vorbă în iarnă, cred. Dar pînă nu am ajuns la 2 Mai nu sînt sigură că am înțeles ce se întîmplă acolo. Doar zbatere pentru finanțare, cum au umblat ca nebunii de colo, dincolo pentru fonduri, sponsorizări. ȘI ÎNSEAMNĂ NORMALITATE. ȘI este intersecția ideilor proaspete, care vin dintr-un brainstorming continuu, din pasiune și dorința de a construi. Pentru opt zile, toate drumurile artiștilor duc la ȘI. M-am întîlnit cu unii dintre cei mai valoroși actori tineri. Valoroși și demni. Verticali. Maturi în atitudine și față de problemele lor, dar și ale breslei. I-am ascultat cum discută despre abuzul de putere al unor directori de teatru, despre pumnul în gură, despre praful așezat pe minți sastisite, doldora de șabloane și de aburii șefiei. I-am urmărit cum se susțin, deloc patetic, ci polemic, dacă este cazul. Sînt vii, ancorați, prezenți, solidari, au nume, roluri în teatru și film, joacă peste tot, muncesc pînă la epuizare, dar zîmbesc și rîd cu o lumină după care am tînjit în ultimii ani. Căldura îmbrățișării lor a îndepărtat tristețea, iritarea că străbați drumul pînă la mare în cinci ore, dacă ai noroc, că te uiți pe geam sau în jur și te întrebi de ce am ajuns aici, nu cum, asta știu, imaginea este un colaj în mișcare de prost-gust, abandon, vulgaritate, aud o limbă română sărăcită lexical, împuținată, batjocorită. Mă bucur mai tare că m-revăzut cu prietenul Radu Paraschivescu și am stat la taclale despre vîrstele singurătății, despre ispite și demoni, despre singurătatea creatorului de cursă lungă, despre Antoaneta Ralian… în fața unui auditoriu de o noblețe tușantă.
Am stat la 2 Mai o seară și o zi. Următoarea seară m-am suit în tren, spre București. Spectacolul pe care l-am văzut, Double fiesta m-a însoțit. Dans-teatru. Scenariul, regia, coregrafia îi aparțin actriței și coregrafei Andrea Gavriliu. În distribuție, 16 absolvenți anul III Actorie, UNATC. Opt fete, opt băieți. Și o evoluție enormă a coregrafei Andrea Gavriliu. Un spectacol inepuizabil în idei, o inventivitate efervescentă, o temă pretext pentru studiul trecerii de la control, la lipsa lui, de la norma comportamentală, la pierderea ei, de la formă, la transă, beție, violență. Non verbal. Ceea ce numim teatru fizic. Cu elemente care mi-au refăcut starea și mentalul de cînd, acum o mie de ani, am văzut Café Müller al Pinei Bausch. Sau din serile în care, la Bogota, am văzut și revăzut, în transă, Peeping Tom. Acolo am cunoscut-o pe Gabriela Carrizo. Pe care i-am adus în România, la FNT. Ca de altfel pe mai toți coregrafii de top. Double fiesta, un story de 59 de minute fix despre alienare, alunecare, desprinderea de conștient, despre alcool și beție, despre aruncarea în aer a oricăror reguli. În jurul unei mese lungi și a celor 16 scaune, 16 actori au învățat limbajul corporal inițiați, conduși și seduși de Andrea Gavriliu. Elementele fiecărei mișcări și expresii, energia care mișcă propriile resorturi, dar și pe ale celuilalt, mimica, actoria, felul cum se susțin, la propriu unii pe ceilalți, cap-coadă, trecerea de la amorf și inexpresiv, la frenetic, compulsiv m-au lăsat cu gura căscată. Tempo-ul, ca în „Bolero“-ul lui Ravel, complică și solicită infinit. Muzica originală a compozitorului Mihai Dobre îl are ca protagonist pe trompetistul de calibru Sebastian Burneci. Muzicianul este, de fapt, al 17 „actor“. Încerc să văd tot. Nu se poate. Pentru că gesturile se amplifică, se multiplică, minimalismul devine delir fizic, corpurile își ies din matcă, senzualitatea debordantă se amestecă cu frivolitatea bine controlată, energia circulă ca într-un vas cu mii de corpuri. Fiecare chip schimbă zeci de expresii. Masa somptuoasă, scaunele, costumele de gală, tocurile, veiozele însoțesc translarea de la controlul de sine, la transă. De la o sumă de ritualuri pretențioase, la dezmembrare. Dezar ticulare. Fiecare corp își are propriul control, propriul delir, ca o noapte dionisiacă. Ca un extaz al trupului și al simțurilor.
Imediat în zori, am plecat la Târgu Jiu. Ca să văd un spectacol al actorului și coregrafului Ștefan Lupu, colegul lui Gavriliu de școală și parcurs. Zbor la Teatrul „Elvira Godeanu“. Situl Brâncuși tocmai ce intrase în patrimoniul UNESCO… despre asta, în numărul următor al revistei.