Prima ediție a operelor lui Baudelaire în celebra Bibliothèque de la Pléiade îi este datorată editorului și traducătorului Jacques Schiffrin, care inaugurează colecția în 1931-32, cu două volume Baudelaire (care poartă numerele 1 și 7, primul fiind consacrat poeziei, al doilea eseurilor despre artă). Autorul ei este Yves-Gérard Le Dantec, poet și filolog, primul dintre cei care au realizat editarea lui Baudelaire în Bibliothèque de la Pléiade, căci această primă apariție, preluată împreună cu întreaga colecție de Librăria Gallimard un an mai târziu, va fi reeditată cu revizuiri uneori importante (este vorba de două ediții intermediare), până la mijlocul anilor șaptezeci. Principiul care a stat la temelia acestei ediții a fost unul generic, în sensul că opera lui Baudelaire era grupată pe genuri, începând cu poezia și terminând cu eseurile și articolele critice. În 1975 și 1976 apare însă o nouă ediție, considerabil îmbogățită, datorată în întregime lui Claude Pichois. De data aceasta, cele două volume cumulează peste trei mii de pagini și sunt precedate de corespondența lui Baudelaire, editată de același universitar în aceeași colecție în 1973, în două volume. Este vorba, cu alte cuvinte, de o ediție a operelor complete ale lui Baudelaire în peste cinci mii de pagini. Aparatul critic este însă fabulos, căci, pe lângă corpusul propriu-zis al textelor lui Baudelaire, pe lângă prefață, cronologie, indici și repertorii, în plus de toate acestea notițele, notele și variantele dau seama de întregul parcurs al textelor cuprinse în diferitele secțiuni. Pentru Les Fleurs du Mal, de exemplu, fiecare poem beneficiază de un comentariu aparte, sunt semnalate (eventual) prima ori diferitele publicări anterioare, sunt recenzate opinii critice, la care se adaugă variantele. Au trecut de atunci aproape cincizeci de ani.
Toate acestea sunt relatate amănunțit în prefața noii ediții a Operelor complete ale lui Baudelaire, apărută, în urmă cu două luni, în aceeași Bibliothèque de la Pléiade. În ordine cronologică, este vorba de a cincea ediție. Prefața este semnată de Antoine Compagnon care, în 2012, a ținut la Collège de France un curs pe tema Baudelaire moderne et antimoderne, pe lângă alte publicații consacrate autorului Florilor Răului. De data aceasta, conceptul este complet diferit. Opera lui Baudelaire nu mai este împărțită pe genuri – colectivul de specialiști, coordonat de André Guyaux și Andrea Schellino, a ales criteriul cronologic ca principiu de editare. Cam la fel ca în cazul ediției centenare a operelor lui Rimbaud (OEuvre-vie, Arléa, 1991), publicate de Alain Borer, cu diferența că în cazul nostru corespondența lui Baudelaire nu este inclusă în corpus, la fel ca și traducerile din Edgar Alan Poe. Oricum, cele două volume însumează peste trei mii de pagini, din care circa o treime cuprinde un aparat critic amănunțit, elaborat de o echipă de filologi de excepție, din care nu lipsește autorul prefeței.
Urmând această opțiune, primele texte publicate sunt poemele latine (1836-1837), compuse de Baudelaire în vremea când era elev la liceul Louis le Grand din Paris. Nu este vorba de simple exerciții în latină; o adevărată vocație poetică este revelată de aceste texte, apreciate nu numai de profesori, ci și de contemporanii care au avut acces la ele. Urmează, desigur, prima publicație autonomă, Salonul din 1845, urmată de Salonul caricatural și de Salonul din 1846, ceea ce ne reamintește că începutul carierei lui Baudelaire ține de critica de artă, înainte ca renumele de poet să-l îndrepte spre Florile Răului, elaborate de-a lungul anilor și publicate parțial în diferite periodice. Operele complete reiau diferitele prepublicări în integralitatea lor, începând cu Les Limbes (unsprezece sonete publicate în 1851), urmate de douăsprezece poeme trimise lui Théophile Gautier, reproduse după manuscris, căci ele au fost publicate tardiv, în facsimil, în 1917. Nu este însă util să recenzăm sumarul în totalitate, ci să ne raportăm la axele majore ale ediției. Les Fleurs du Mal, tipărit, după cum se știe, în 1857, face obiectul unui proces în urma căruia, atât editorul (Auguste Poulet-Malassis), cât și autorul sunt condamnați la plata unei amenzi consistente, precum și la interdicția reluării a șase poeme în edițiile ulterioare. Ediția următoare, din 1861, aduce 35 de poeme noi, între care un nou capitol, cel al Tablourilor pariziene, care cuprinde 18 piese inedite, din care face parte extraordinarul Le Cygne, poemul despre exil și melancolie, dedicat lui Victor Hugo. Editorii au considerat că este vorba de două cărți diferite; prin urmare, respectând ordinea cronologică, le-au editat separat, desigur în integralitatea lor. Până acum, Les Fleurs du Mal erau un condensat al celor două versiuni, la care se adăugau Epavele, ultimul volum de versuri, publicat la Bruxelles în 1866. Este inutil de spus că și acestea din urmă figurează separat, păstrându-și astfel autonomia.
Un caz aparte este cel al poemelor în proză, volum postum editat de prietenii lui Baudelaire, Charles Asselineau și Théodore de Banville, cu acordul familiei. Primul titlu este Petits poëmes en prose, ulterior el devine Le spleen de Paris. Baudelaire avea de gând să reunească aceste texte într-un volum separat, totodată ele nu au văzut lumina tiparului decât în diferitele periodice care au acceptat publicarea lor; o parte din ele era considerată prea virulentă, a-poetică, neconformă cu spiritul vremii. Oricum, versiunea din 1869 nu este cea autorizată de Baudelaire, editorii au ales așadar să reunească, sub titlul Atelier du „Spleen de Paris“ ansamblul prepublicărilor, întregit cu versiuni manuscrise inedite. În felul acesta, o serie de texte neincluse în edițiile anterioare sunt accesibile publicului pasionat de Baudelaire.
Desigur, critica de artă și cea literară, magistralul eseu Le peintre de la vie moderne, consacrat lui Constantin Guys și ideii de modernitate în artă, jurnalele intime, Les Paradis artificiels își găsesc locul în această ultimă ediție a operelor lui Baudelaire. Notele despre Belgia, unde Baudelaire se cam exilase în ultimii ani de viață, sunt publicate după manuscris, iar titlul lor nu mai este Pauvre Belgique!, ci La Belgique déshabillée.
Această ediție se adresează atât specialiștilor, cât și publicului cultivat. Ea nu înlocuiește ediția lui Claude Pichois, îi este, aș putea spune, complementară, tocmai pentru că principiul de editare al celor două le situează cu un maxim profesionalism în zone de concepție istorico-literară distincte, dar nu opuse. Cu o astfel de carte în mâini, sentimentul de participare la o sărbătoare intelectuală este deplin.
Ediția de Opere complete în Bibliothèque de la Pléiade este însoțită de un nou album Baudelaire, publicat de Stéphane Guégan. Claude Pichois editase deja unul în anii șaptezeci, ne aflăm cu alte cuvinte în fața unei recidive, fericite aș spune, deoarece, pe lângă eseul biografic echilibrat și amănunțit, volumul cuprinde o serie de documente reproduse în excelente condiții grafice: manuscrise, desene și autoportrete (acestea din urmă destul de numeroase), pagini de titlu ale edițiilor originale, portrete de contemporani, picturi despre care Baudelaire a scris în diferitele Saloane și nu mai puțin seria de aproximativ cincisprezece portrete fotografice realizate de Nadar, prieten apropiat al poetului, dar și de Etienne Carjat ori Charles Neyt. Altfel spus, materialul iconografic este excepțional. Albumul conține însă și reproduceri ale unor portrete ori tablouri pe care cititorul lui Baudelaire ar vrea ori ar trebui să le cunoască, spre exemplu portretul doamnei Sabatier, de care Baudelaire a fost îndrăgostit, cel al mamei și al tatălui, acesta din urmă pictor, este drept, amator, dar cu un desen sigur și o cromatică plină de intensitate. Aceste materiale au fost prezentate parțial în cadrul expoziției bicentenarului nașterii lui Baudelaire de la Biblioteca Națională a Franței, în 2021.
Eseul lui Stéphane Guégan urmărește îndeaproape biografia poetului și criticului de artă, cu deosebire istoria familială, tristă și nedreaptă, căci la majorat Baudelaire este declarat într-un fel iresponsabil, fiind pus sub tutelă din pricina datoriilor (desigur, importante), care reduseseră cu o treime moștenirea paternă. Acest lucru l-a obligat să trăiască practic până la sfârșitul vieții din pensia alocată de familie. Dar mai ales este urmărită prezența lui în lumea literară și artistică, prietenia cu Gautier și Manet, cu Nadar și Arsène Houssaye, demersurile pe lângă diferitele periodice pentru a fi publicat, relația ambiguă cu unii contemporani, cu Victor Hugo și Sainte-Beuve, spre exemplu, ca să nu mai vorbim de George Sand. Toate acestea până la prelungitul voiaj în Belgia, unde spera să se instaleze, și unde boala de care suferea se agravează în 1866, exact în momentul în care la Paris o nouă școală poetică ia ființă, avându-i drept șefi pe Stéphane Mallarmé și Paul Verlaine. O școală numită Baudelaire. De atunci încoace, dar asta e bine știut, albatrosul Baudelaire a detronat toate celebritățile de moment, iar poezia modernă a luat ființă.