În culegerea de publicistică Ceasornicul de nisip, în care sunt adunate texte publicate de Lucian Blaga în intervalul 1920-1925 în presa vremii („Patria“, „Cuvântul“, „Voința“, „Viața Românească“), găsim și un comentariu al poetului-filosof la lucrarea de doctorat a lui Tudor Vianu dedicată lui Schiller.După ce salută demersul viitorului mare profesor și cărturar, într-o vreme în care „puțini și-au justificat existența prin serioase studii de specialitate“, Lucian Blaga face o scurtă dar aplicată analiză a modului în care Vianu vede „problema esteticii la Schiller“, așa cum a fost expusă de poetul german în studiul acestuia asupra „poeziei naive și sentimentale“.
Explicația lui Blaga privind slabul ecou, la data apariției, al lucrării lui Vianu, ne determină să remarcăm și o latură mai puțin cunoscută a autorului Poemelor luminii, aceea de redutabil polemist, așa cum, de altfel, apare ea și în texte precum Săpunul filozofiei. Cu privire la „pasivitatea“ receptării interesantei teze a lui Vianu, iată o frază revelatoare: „La noi însă nicio publicație n-a atras atenția asupra acestui studiu, deși «esteticieni» avem destui: neglijență explicabilă doar prin faptul că ochii tuturor celorlalți învățați, munciți de problema frumosului, râvnesc deopotrivă aceeași catedră universitară.“
Este, desigur, admirabilă această susținere a lui Blaga pentru un autor cu numai doi ani mai tânăr, și care se afla el însuși la începutul unei glorioase cariere literare, pășind pe încă „nebănuitele trepte“ ale poeziei, eseisticii și filosofiei. Așa cum remarcabilă este și intuiția lui Blaga privind modul în care, cu seriozitatea-i caracteristică, Vianu va dezvolta acea „viziune organică a cercetării“ (Nicolae Manolescu) care-i va jalona întreaga viață.
Pătrunzând în textul tezei, de la început, autorul Pașilor profetului remarcă faptul că „în cuvinte puține și cumpătate“, Vianu dezvoltă „problema evoluției estetice“, ca principală preocupare a poetului german în studiul consacrat raportului dintre poezia antică și modernă. Astfel, Blaga vede în analiza lui Schiller, privitor la formularea oarecum surprinzătoare a acestuia prin sintagma „poezia naivă și sentimentală“, în primul rând o abordare estetică, pe care și Vianu o pune în evidență în studiul său, remarcând originalitatea definirii acestei „specii de poezie“.
Continuându-și subtila analiză, plecând de la legăturile, stabilite de Vianu, ale lui Schiller cu clasicismul francez și cu contemporanii săi, Lucian Blaga scrie : „Dar toți înaintașii precum și urmașii mai apropiați ai lui Schiller ajungeau într-un fel de stângaci și aproape dramatic conflict sufletesc de câte ori trebuiau să cântărească valoarea poeziei moderne față de a poeziei clasice. Chiar și cei cu mai multă bunăvoință pentru poezia modernă, deși trăiau și simțeau valoarea acesteia, teoretic totuși o credeau inferioară poeziei antice.“ Era, conchide Blaga, disputa între „trăirea unei valori“ și „admiterea unei valori“, așa cum o preia, exemplificând-o, și Vianu, care, ajungând la Schiller, remarcă, după limpezirea unui „conflict analog“, prin care a trecut și acesta, fireasca „stabilire a unui punct de vedere neutru“. Aspect pe care Schiller îl rezumă cu maximă claritate: „Poeții vechi și moderni, naivi și sentimentali trebuie să fie comparați, sau deloc, sau sub o noțiune comună mai înaltă (o astfel de noțiune există de fapt). Căci firește, dacă ai scos prin anticipație noțiunea de poezie unilateral din poeții vechi, nimic mai ușor, dar și mai trivial, decât să micșorezi față de ei pe cei moderni“.
Ceea ce intreprinde Schiller, potrivit lui Vianu și remarcat de Blaga, este stabilirea „unei norme comune“ pentru amândouă, poezia naivă fiind „o poezie a unirii sufletului cu natura“, iar poezia sentimentală – o poezie a „dezechilibrului între rațiune și simțire“.
Nu putem să nu stabilim o legătură între acest eseu al lui Schiller, care mai târziu va deveni Friedrich von Schilller, și celebra sa lucrare Despre educația estetică a omului, care prin acele binecunoscute scrisori nu convinge că frumusețea ne poate transpune în sfera armoniei.
Fară îndoială, toate acestea sunt lucruri cunoscute de profesioniștii literaturii ( poate și de ceilalți, care iubesc lilteratura fără s-o practice la modul creator), dar ele mi-au fost readuse în memorie în urma unei recente lecturi a unei cărți esențiale, având ca temă un cu totul alt gen literar – romanul. Titlul acesteia, Romancierul naiv și sentimental, mi-a stabilit, din start, legătura cu cele de mai sus, iar autorul, Orhan Pamuk, nu putea decât să-mi ofere garanția unei lecturi captivante.
Așadar, de la Schiller și „clasificația istorică“ a poeziei sub binecunoacuta sa formulare, la Orhan Pamuk, printr-o translație pe care romancierul turc o dezvoltă fermecător. Mai ales că, în stilu-i propriu, el extinde „sfera“ aplicabilității teoriei schilleriene, trecând de la romancier la cititorul de romane, cum, de altfel, se defintește personal, cu neascunsă mândrie.
Pamuk pornește de la concluzia că Schiller, în eseul său, nu vorbește numai despre poezie, ci despre artă în general și, mai mult, „despre tipologia umană“, căpătând astfel, și evidente valențe filozofice. Cele două tipologii umane, așa cum sunt văzute de Schiller, ne spune Pamuk, ar fi reprezentate simbolic de Goethe, cu naivitatea-i conferită de spiritul său aristocratic și modestia geniului, pe de o parte, și de Schiller însuși, sentimentalul mai „reflexiv, mai complex și mai chinuit“, pe de altă parte.
După atâția ani de creație literară și de lectură, Pamuk mărturisește că a ajuns la acel echilibru între romancierul naiv și cel sentimental „dinăuntrul său“, așa cum cerea, cu ani înainte, chiar Schiller. Pentru a-și întări opinia, Pamuk face o descriere complexă a celor nouă „operațiuni“ pe care le presupune citirea unui roman, pe care, însă, le recunoaște numai romancierul sentimental; printre cele mai importante ar putea fi: „observarea cadrului general și urmărirea narațiunii“, „transformarea cuvintelor în imagini mentale“, prin care cititorii „desăvârșesc povestea“, stabilirea proporției dintre o „experiență reală și imaginație“, „evaluarea și obținerea plăcerii lecturii din precizia analogiilor, puterea fanteziei și a narațiunii“, emiterea „judecăților morale legate de deciziile și comportamentul protagoniștilor“, dar și judecarea autorului pentru evoluția personajelor sale. Toate acestea, dar și altele, ne ajută în stabilirea relației noastre cu textul, pe care o vedem ca pe o „reușită personală“, ne creează „dulcea iluzie că romanul a fost scris special pentru noi“.
Legate strâns unele de altele, toate aceste detalii creează ceea ce romancierul turc numește „centrul secret al romanului“, pe care îl caută atât cititorul acaparat de o lectură naivă, cât și cel ce-și asumă o lectură sentimental-reflexivă. „Lectura unui roman, ca și scrierea lui – ne spune Pamuk – implică o permanentă oscilare între cele două atitudini.“
Pamuk atribuie romanului puterea unei ficțiuni tridimensionale, capacitate care, mai ales în epoca modernă, suscită un interes enorm. Astfel, el poate vorbi despre „experiențe personale, despre cunoașterea pe care o putem dobândi prin propriile noastre simțuri“, dar, mai ales, „poate oferi o fărâmă de cunoaștere, o intuiție, un indiciu despre cel mai profund lucru – cu alte cuvinte, despre centru sau despre ceea ce Tolstoi numea sensul vieții“. Numai în acest mod se va împlini, așa cum spune, în Aspecte ale romanului, E.M. Forster, „afecțiunea noastră pentru roman“.
Pentru a ajunge la o definire completă a celor două tipuri de cititori –naivi sau sentimentali –, Pamuk pleacă de la ideea că arta romanului își trage seva din această necesară ambiguitate, din această „absență a unui consens între scriitor și cititor“ privitor la înțelegerea și explicarea ficțiunii. Spune Pamuk : „Cititorul și autorul recunosc și sunt de acord cu faptul că romanele nu sunt nici complet imaginare, nici pe deplin reale.“
Ceea ce implică o lectură în dublă ipostază: și naivă, și sentimentală, în același timp. Complicitatea dintre scriitor și cititor va asigura, astfel, necesara „culoare“ a romanului.
În caz contrar, avertizează Pamuk, lectura într-o singură modalitate, naivă sau sentimenatală, te face în mod sigur „imun la plăcerea lecturii unui roman“. Pentru că, cititorul „complet naiv“ va lua orice text ca pe o autobiografie a unei experiențe nemijlocite, iar cel „complet sentimantal-reflexiv“, va vedea în orice scriere o ficțiune, un „construct“ străin de orice urmă personală.
Iată, așadar, cum, prin cale două cărți despre care a fost vorba în aceste însemnări, și clasicismul, și modernitatea, indiferent de genurile literare – poezie sau roman –, se pot situa sub aceeași grilă de lectură.