Romanul de debut al tânărului scriitor japonez Genki Kawamura, Dacă pisicile ar dispărea din lume, păstrează simplitatea și ingenuitatea povestirii până la finalul ei, chiar dacă tema este gravă, iar meditația despre finitudine s-ar fi putut produce pe armonicele tragicului. Există mult echilibru în această poveste, iar echilibrul e dat de acordul fin dintre ironie și tragedie, de păstrarea unei anumite distanțe a redării, pe care de altfel o și expune în debutul unuia dintre capitole: „Dacă privești viața de aproape, e o tragedie, dar dacă te uiți la ea din depărtare, e o comedie.“ Așa mi-a spus acel bărbat cu pălărie argintie și frac un pic cam larg, în timp ce-și legăna bastonul. M-a impresionat. Asupra mea, celui de acum, cuvintele acelea au lăsat o impresie profundă. Am vrut să-i transmit gândurile mele, dar nu-mi găsesc cuvintele. El a continuat: „Există ceva la fel de de inevitabil ca moartea. Viața.“ Și exact așa este. Am înțeles asta pentru prima oară atunci când m-am gândit că s-ar putea să mor. Faptul că moartea și viața au aceeași valoare. Pentru mine însă echilibrul acesta este îngrozitor (p.76). Personajul narator e un poștaș de treizeci de ani, locuind singur, de fapt alături de motanul Varză, rămas de la mama, moartă în urmă cu patru ani. De tatăl său se despărțise tot atunci. În această derulare monotonă a vieții în alb și negru (precum propriile haine), apar din senin vestea morții iminente – un cancer la creier în stadiul patru de malignitate – și diavolul personal, îmbrăcat în cămăși hawaiiene, care îi propune un pact: o zi de viață în plus pentru renunțarea a ceva din lume. Târgul mefistofelic, dincolo de proiecția unei teme și a unei maniere de negociere provenite din miezul unei Europe proaspăt ieșite din întuneric, nu doar că expune ridicolul și neînsemnătatea unei zile în plus spre deosebire de greutatea nemuririi ori a gloriei cerute în orizontul romantic european, ci arată și un diavol slab, umanizat, pe alocuri ridicol în negocierea lui cu tânărul în pragul morții. Chiar dacă eterna nesiguranță umană, atât de bine exploatată de Goethe în cazul doctorului Faustus, e prezentă și la tânărul poștaș japonez, puterea lui Mefisto nu se compară cu cea a bietei făpturi colorate și ușor sarcastice din apartamentul său, care face să dispară lucruri din lume. E contrastant departe, în aceiași termeni ai puterii, și de iluzionistul Woland al lui Bulgakov, și de însoțitorii săi întunecați, dar prin ironia și mărcile identitare ale prezenței diavolești într-o Uniune Sovietică în care răul preexista – a se vedea celebrul apartament de pe strada Sadovaia din care dispăreau oameni și înainte ca diavolul să descindă la Moscova –, dar ironia și subtilitatea prezenței sale în lume e mai apropiată de imaginea bulga – koviană decât de cea goetheană. Să nu uităm că, în cazul poetului și gânditorului german, pactul e inspirat de puternica tradiție locală, că rădăcinile spaimei colective exploatate și transmise oral predetermină nuanțarea cultă. Nici Bulgakov nu se îndepărtează de tradiția europeană, îmbibată în umorile slave, pentru a expune un diavol care apare acolo unde se produce „dezvrăjirea“ sufletului, și unde această dezvrăjire va începe să se extindă la nivelul întregii lumi. Genki Kawamura vine dintr-un spațiu în care demonologia europeană nu a reușit să contureze umbre și dintr-un timp în care mitul local și-a pierdut puterea. Așadar, într-o lume globalizată și desacralizată (fără neapărat o condiționare directă), dar în care „dezvrăjirea“ sufletului din opera bulgakoviană a devenit „dezvrăjire“ a lumii în sine, inclusiv a miturilor, diavolul personal este pe atât de slab, pe cât este și protagonistul său. Nu un impuls faustic al cunoașterii, nu unul artistic al Maestrului bulgakovian se opun sau conlucrează cu puterile răului. Un spirit slab, lipsit de dorințe supraomenești, primește sprijinul ridicol al unei entități malefice tot pe atât de slabe, de la un diavol postmodern ridicol, care are puterea de a oferi în plus câte o singură zi pentru fiecare lucru dispărut din lume (ca în Poliția memoriei a apreciatei scriitoare nipone Yōko Ogawa). Dar această întâlnire la marginea unei coji de sacralitate, sau mai degrabă la buza ultimelor proiecții metafizice, schimbă radical perspectiva, iar tânărul poștaș conștienti – zându-și finitudinea, iese din carcasa traiului simplu pentru a găsi, prin prisma memoriei personale conectate la memoria culturală a umanității, adâncimea metafizică a hăului interior și a societății desacralizate. Evident, metafizica lumii nu se poate recompune din benzile desenate japoneze, din manga, singura referință culturală pentru depotențata ființă postomodernă, marginală în propria viață, dar în ciuda lipsei unei voințe a căutării și în disperarea de a prelungi fie și cu o zi prezența în lume, personajului îi rămâne o singură cale: aceea a explorării propriei memorii, a expunerii de sine și a găsirii în această lume a firelor întortocheate ale conexiunii propriei minți cu rezerva de cunoaștere a umanității. Diavolul îi propune pe rând să renunțe tocmai la aceste conexiuni cu lumea, să îl separe de tot ceea ce a transformat prezența sa în lume dintr-un parcurs solitar într-o posibilă solidarizare la cauza umană și la înțelegerea finitudinii ei și a spaimelor asociate, prin urmare îi propune să facă să dispară din lume telefoanele mobile, filmele, iar apoi ceasurile. Fiecare dispariție e un prilej de adâncire în propria memorie și un prilej de recompunere a întregului conectivității printr-o ultimă „degustare“ a formelor de interacțiune umană prin obiectele dispărute. În această arhitectură romanescă, minorul, insignifiantul, depotențatul din vremuri marginale se expun în simplitatea derulării vieții. Autorul își împinge eroii pe marginea faptului improbabil al descoperirii propriei conștiințe, le expune fațetele umane, dar păstrează simplitatea dicțiunii. Din această calitate stilistică decurge și marele succes la public al romanului aparent simplu și găsește în narațiune cele mai neserioase trasee spre adevăratele probleme serioase ale existenței. Existențialist ca orizont, deconstruind tocmai marile mituri ale existențialismului european (în mai mare măsură decât în cazul deconstruirii mitului faustic), Dacă pisicile ar dispărea din lume devine povestea în care „gândirea tare“ a unor Nietzsche, Kierkegaard, Sartre sau Camus pălește în fața subtilității altui mare tragic, Dostoievski, care reușise să proiecteze orizontul ingenuității prin Idiotul. La fel de ingenuu, eroul lui Genki Kawamura se expune în simplitatea și naivitatea perspectivei, într-o scriitură dezbrăcată de apăsarea tragicului, într-o scriitură precisă, simplă, naivă și aparent superficială, neangajată, în esență atât de puternică prin însăși naturalețea factualității și a prospecțiunii interioare. Mintea poștașului nu se zguduie de hăul interior al unor Sartre și Camus explorând căile înțelegerii de sine și a lumii, ci se minunează de dubla perspectivă, în raport cu distanța focală, pe care o înțelege din discursul simplu al lui Charlie Chaplin la despărțirea de filme: „Dacă privești viața de aproape, e o tragedie, dar dacă te uiți la ea din depărtare, e o comedie.“
În această baleiere a perspectivei, între tragedia localistă, a existențialismului european, care are rădăcini în încrâncenarea spiritului faustic, și ușurătatea vremurilor, a unui hedonism reprezentat prin cămășile hawaiiene ale diavolului negociind nu suflete, ci duhul lumii, Genki Kawamura aruncă în joc un personaj mai puternic decât Behemot, motanul malefic bulgakovian, pisica Varză, în egală măsură madlenă proustiană și șansă a descoperirii conștiinței de sine. Nu lipsită de semnificație, pisica (în japoneză neko) semnifică și atrage norocul și prosperitatea (a se vedea statuetele nipone maneki neko), zâmbește vieții și este omofonă expresiei „copil dormind“ (ne – a dormi, ko – copil), care e reprezentată în ideogramele kanji în mod distinct. Gestul „pisicii care invită“ este dus dincolo de simplele semnificații ale unei lumi superficiale. Există în această superficialitate postmodernă în care coboară pe ramificațiile existențialismului Kawamura somnul copilului, al inocentului, îmbierea hipnotică a vremurilor actuale și bolile asociate. Povestea poartă în pântecele narativ germenii regenerării, diavolul firav tulbură visele vârstei imature a umanității, iar scriitura, în consecință, nu poate fi decât una simplă, naturală. Dacă pisicile ar dispărea din lume devine îndrumar de simptomatologie postmodernă, în care maladiile sufletului se pot vindeca prin întoarcerea din drumul însingurării. Pisica japoneză depășește stadiul de simplă călăuză, devenind însoțitoare, companioană ingenuă pe drumurile întunecate ale societății reflectate cel mai adesea prin scriitura mizerabilistă, prin ego-ficțiunea suficientă sieși și tratativelor cu demonul depotențat al amiezii.