Părăsim și suntem părăsiți
Îl lași să intre. Ceva înscris pe figura-i posacă nu-ți permite să-l respingi. Are sticla cu frecția Diana(1) asupră-i. Trage câte un șluc(2). Îți sugerează că-l încearcă reuma. Trebuie s-o aline. Și-atunci bagi diana-n tine și cu sticla te freci? E tot posomorât. Despre Picu „Deț“ se zice că vrea să-i imite pe alți actori ai subteranei cu locul deja adjudecat, ba că pe Ghiță (cel anchetat de Securitate pentru versurile „Nu voi minți nicicând că-i primăvară/ Un soare fals dă ordin să trăim“), ba că pe Nelu (cel ce prea ridică glasul în barul de lângă Tarom, devenind, alături de Romi ot Icloda și de Marți, un fel de lider de opinie), amândoi încadrați la categoria mistici, posibil alunecând spre ostili regimului nostru politic.
Scenă pe malul Begăi. Uite-l cum se sfădește cu femeia preamărită în stihuri. Ea e urmată de presupusul amant. Discuția nu mai poate continua, e nevoie de un gest/test decisiv. Picu „Deț“ se aruncă în râu. Poartă pantofii negri, șpițați, de la ascensiune. Se întinde ca-n pat. Așteaptă. Ar trebui să-i fulgere (unde a citit asta?) pești prin față. Cu coada ochilor prinde un bocanc, o tingire ce-i stau alături. Distinge trecându-i pe la nas gogonele, gorgone, castraveți. E-ntr-un borcan cu murături din vremuri imemoriale. Inspiră oțet. Bea câteva guri. Nu-i ca șanelu’. Nici măcar ca rachiul turț. Comunismul s-a născut pe Neva și a murit pe Bega, zicea dom Profesor. Urraaaa-ua-ua-ua. Dacă s-ar face pește sau broscoi cu un efort de voință? O plevușcă? O știucă (domnii de la școli îi zic esox lucius)?(3) Gura să-i devină bot precum ciocul de rață, un omagiu acvatic adus rățuștei de-acasă, șchiopătând pensionar în jurul vișinului. Să stea la pândă prin ierburile de lângă mal, dar nu ca să prade, ci ca să prindă un sens, un vers, o rimă, o imagine prin care să-și mire prietenii, atât cei constanți, așteptându-l în locuri adjudecate, cât și cei întâmplători și repede uitați în birturi, pe alei sau în forfotă, la piața de vechituri, ocica-piaț, unde să-și improvizeze iarăși un podium, între vânzătorii de haine ponosite și pantofi scâlciați, între comercianții de nutela, paprika, vegeta, tzipi-ripi venite de la unguri și de la sârbi, laolaltă cu prezervative și anticoncepționale proaspete, iar de pe o ladă și două geamantane să-și pună la treabă vocea de stentor: „Sunt bicisnicul din această piață/ Dar invitat îmi este Iisus,/ O să vedeți curând că altă viață/ Ne e izvodită de-acolo, de Sus.“, și când să continue cu în prelungiri intrat-a iar Calvarul se va ivi milițianul cu pas tacticos… Să pândească acolo unde survin canalele de scurgere ce trebuie să aducă și slinul cântecacilor zilei și să arunce asupră-le cu smirna și cu spirtul păstrate-n buzunare. Să-și zvârle lapții la întâmplare sau la vederea frumoasei prefăcute în unduioasă văduviță (leuciscus idus). Să sară deasupra firului apei și să înghită aerul, să-l hăpăie ca țiparul. Să se îngroape-n mâl preț de un ciclu, chiar câteva vieți. Să fie mai bine broscoi și să-și ademenească perechea într-un amplexus posedând definitiv. Să-și recapituleze viața? S-a mai făcut. Se apropie, lopătând discret, oarecine. Observă că rusalca nu are chipul ființei pe care credea c-o iubește. Își prezintă jumătatea scofâlcită de obraz, cea mâncată de șancru. Nu are cum să fie feea de pe bancă, din spatele Catedralei, atunci când a trecut/va trece cu Dorcă, zis și Mikucelu (neapărat cu k), bine abțiguiți, o zână sau trei, nu poate preciza, o/le va blagoslovi cu creanga de liliac, poate că-i Drușenka, poate că-i Sonicika, trece o cioară c-un stârv în gheare cu decenii în urmă a fost aici linia trenului spre Buziaș călătorii ies la geamuri doamnele și domnițele au pălării cu panglicuțe zburătăcite cu flori cu voaletă cu fundițe de tul bărbați mustăcioși fac norișori de conversații din șpițuri din lulele el Picu trece pe-alături e tolănit într-o șaretă trasă de măgarul Moisi vine cu văru Chenta la piațu din Iozefin să vândă lapte unt brânză verdețuri la clienții ce de-acuma-i așteaptă stau la barieră se uită unii la alții cei din atelaje și cei din vagoane locomotiva înaintează cu prudență pufăie grav pe domnul ăsta de la fereastra trenului îl știe de pe vremea când era magazioner la fabrica de țigări îl va revedea când să intre-n tură la fabrica de mănuși la uzina de apă el s-ar putea să fie maestrul său cel pe care-l așteaptă să vină din alt veac ca să-i verifice manuscrisele dar e posibil să se identifice cu securistul ce i-a promis că-i face legătura cu editorul în stare să sară peste toată cenzura peste criza postrevoluționară de hârtie pe care au orchestrat-o oamenii lui Ilici nici nu știe când a ajuns în Josefstadt stă încovrigat la masa de brad cu un țoi în față mama Lenca îl biciuie cu vorbe grele […] ușoara decompresie pe care am resimțit-o cu toții în decemvre obșnouă doar dacă 89 o fi existat șeful de la partidul socialist al muncii cu propunerea să versifice Capitalul și Anti-Dühring acolo-n cabană poate-ntr-o margine în luminișul pus în valoare de stele desperecheate capela kitsch cu tulpini incomode și țepi din plastic Dumnezeu o fi căzut pentru o clipă jucându-se în preajmă ca să-și verifice marginile care principial nu există nici ideea că-n văgăuni sălbăticiunile și-au strunjit statui nu cred să-i repugne așa că El nu se va arăta nu are cum dobândi urgent relevanță și cum stârni revelație proiectul Lui nu e de azi pe mâine deși trăim mai trăiesc sub steaua urgenței uite-o scufundată dacă nu-s deja dus deja sus
Trebuie să apară și
El
Deschide pleoapele. Vede mutra presupusului amant, salvatorul infam. Pentru a fi readus în simțiri i s-au aplicat procedurile Silvester și Heimlich. E obosit. O să scrie despre toate, cu caligrafia lui șchioapă, de clasa a patra, mai târziu. Va încerca la spital. Cere hârtie și creion. I se aduc fișe medicale scoase din uz și două pixuri cu pasta uscată. Are ceva în minte, dar e prea moale. Fixează totuși rimele, cizelează textul, îl memorează. O să-l scrie acasă, sub nuc, sub vișin, lângă rața făr-un picior, când îi vor da drumul. N-o să mai apuce. La vizite, la consulturi se aruncă vorbe grele: înec uscat, înec secundar, sindrom post-submersie… nu sesizați că are suflet și trup de copil, doar labele ies din format… Atunci, demult, înainte de Revoluție, ceruse voie să intre într-o casă aproape străină. Inși ca niște popice s-au tras deoparte, l-au lăsat în pace. Or fi fost dați gata de lavalieră, de joben, de geanta de voiaj 1900, toate împrumutate de la firma particulară Krauser, ea însăși o relicvă, în vederea unei farse ce urma să se desfășoare la o adresă pe care o uitase. Altundeva ar fi vrut să ajungă, la prieteni vechi, certificați în isprăvi de ținut minte. Nu-și dă seama când a pierdut drumul. A slalomat ca-n somn prin camere încâlcite, cu mobilier ivindu-se te miri unde. Ața l-a tras în baie, acolo-l aștepta vana pe trei sferturi umplută. S-a băgat cu țoale și cu geamantănaș, s-a întins, a închis ochii, a înghițit câteva guri de diană, s-a gândit la toți și la toate o vreme, dar mai ales la loialitate și la trădare, apoi a ieșit sumbru, s-a strecurat șiroind printre jaloanele umane. Deși nu are deprinderea, n-o să-i displacă să compună o proză pe tema asta, acolo, sub nuc sau sub vișin, lângă rața șchioapă și mare filozoafă, ceva care să amintească de romanul ce-i stă alături de Biblie, scris de un bețivan despre un alt bețivan, consulul Firmin, cel împotmolit la Cuernavaca. Sau barem o strofă în maniera confraternului și concurențialului Ghiță, mult mai bine plasat în joaca de-a posteritatea. N-o să mai apuce. De-abia dacă poate murmura stihurile pentru care maiorul (sau lentcolonelul?) Bușilă i-a ars două scatoalce: Mă stăpânește-un alozaur/ în cea mai bună dintre lumi./ Tu, Doamne, care faci minuni/ străvede-mi peștele de aur/ să-ntoarcă lumea spre un sens/ real, candid și mult mai dens!
Alternativa curechiului
Știe că eșuează astfel, totuși se cufundă în versificații subdialectale. E un mod de a se opune sistemului, de a submina regimul uniformizării. Mai subtil, al omogenizării. Contracarează în gând, contracarează și pe hârtie, dar parcimonios și cu prudență. Nu-i bine să le lași dovada. Mai degrabă o-ngropi, vorba lu cea’ Lae, ăla de-o dus mâncare, la buza pădurii, partizanilor din munți, o scufunzi în țărână sau în memorie. Cum sună, ipotetice cetitor, cele ce urmează? „Est-un popă-n Becicherec/ Ce cultivă doar curechi/ Și-n Vârșeț e-un harambaș/ Tare pogan și nu baș/ Toată zîua cu cofârta-i/ Pân’ la 8 fără d-un fârtai.“ Nu, nu vei avea acces niciodată la asemenea stihuiri decât dacă te vei face vrednic de știința și de conexiunile lui, ale lui Romi ot Icloda, minunat și modest polihistor ce nu vrea de la nimeni recunoaștere, preferând să-și consume micile extaze livrești în singurătate sau alături de rarii cunoscători care mai trag o gură de aer (din moștenirea pusă la zid) în cafeneaua îmbâcsită de lângă agenția TAROM. De pildă, câți îs în stare să descifreze bogăția de sensuri a sextinei pe care a compus-o în dimineața asta, profitând de faptul că niciun cunoscut n-a deschis ușa cafenelei? Câteva repere: Becicherecu Mic e o localitate din județul Timiș, cu un corespondent în Serbia, Becicherecu Mare, astăzi Zrenianin. Deci iată o trimitere la integralitatea Banatului, rupt în două la 1919, prin tratatele de pace, rană nici astăzi vindecată pentru moștenii cei adevărați. Pulsiuni naționaliste îl încearcă, dar se domolește gândind la uica Deian, văruțu’ dinspre partea mamei, din vița sârbească, maistor erste Klass la fabrica de pălării, persoană cultă, autodidact de calitate, cu care uneori tăinuia duminica, stătea la divan (givăneau, cum zice bănățanu) în casa lui frumos adunată din preajma Begheiului, pusă în cele din urmă la pământ de sistematizarea lui Scornicescu. Notează în caietul-tezaur nr.0241-ozywq bis (recurge la o asemenea numerotare complicată pentru a da bătăi de cap serviciilor secrete care nu-l slăbesc cu supravegherea și cu șicanele) tocmai amintirea unei conversații în cunoștință de cauză cu uica Deian, una plină de înflorituri, dar și prilej de mici puneri la punct atunci când e cazul, că adică ierarhia bisericească sârbă ne-a cam cauzat la Banat, ne-a ținut decenii grele sub papuc, ca să n-o dăm pe lătinie la scris și Intră Narcis, pitic, aferat, cu aplomb. Vine țintă. Salutul e nonverbal, din colț de ochi, nici măcar prin vreun gest dus până la sfert. Cască botul, ridică uitătura, „dai un rând?“ Gest nedefinit de la celălalt. „Pricep, n-ai nici măcar pentru o parcare în interior. Am ceva la rezervă, numai te-am verificat.“ Gest de neputință al lui Romi ot Icloda. Aproape că-i un gest; trebuie să accepți condiția de „taromist“; prin regulament; prin bun simț. Discută despre Dositei Obradovici și Dimitrie Țichindeal. Nu-i dă amănunte în legătură cu versurile (sextina) compuse în ceasul de singurătate, deși, în timp ce vorbește cu Narcis (și vocea sa are uneori accente pătimașe), gândul îi zboară la vocabula harambașă (chiar i se adresează lui Scornicescu: avem și noi turcismele noastre, ce-ai crezut?), la prietenul său care le-a consacrat lotrilor studii întinse, obișnuind să spună că Iluminismul împărătesc marca Iosif al II-lea s-a împământenit nu doar cu binișorul, ci și cu bâta sau cu spânzurătoarea. Romi ot Icloda face o scurtă prezentare a surtucului, mai degrabă a redingotei afișate de Dositei în postură de ministru al Educației la Beograd. Un arbiter elegantiarum, conchide Narcis, poate și cu succes la doamne, adaugă, trăgând discuția în direcția care-l interesează. Nici Romi ot Icloda nu e angajat cu totul în dialog, plănuiește la glosarul său de aer, care de aur va fi; pogan, adică mândru, isteț, prezentabil, un val de sinonime parțiale; baș, „chiar, tocmai“; o să contextualizeze cu abilitate când n-o să-l mai bâzâie ăsta, obsedat de trăirile erotice ale personalităților din varii domenii, i-auzi ce tâmpenie, cică fraza lui Dositei ar curge feminin, nu-i acolo atâta nostalgie cât iubire ilicită, vezi-l pe spurcatu’ de Narcis: bala-bala lacrimi puhoaie după dulcea surioară Iulianca și după mama Kruna atunci când trece prin Sânmartinul copilăriei înainte de a-și urma destinul de pribeag, ăsta pe toate le morcelește, le maculează; în consecință, turuie: incestuos, necrofil, pederast, voyer, așa-l pângărește pe marele ciacovan, Narcis ăsta n-are percepția sublimului. Ar putea să mute discuția spre Cula din Ciacova, donjon feudal semețit în câmpie, pereche celui de la Vârșeț, castrum Chaak/ din al paișpelea veac, la asta poate că Narcis ar da replica dintr-a patra/ l-ascultam pe frank sinatra, n-are de ales, trebuie să-l stopeze cu blândețe, dar și să țină minte pentru glosarul în lucru, punctum: cofârtă, adică mașină, automobil, etimologie necunoscută, termenul are cadență mușcător-ironică, parcă și vezi trecându-ți pe dinaintea ochilor un imberb interlop la volan vălătuci de praf în urmă-i pe uliță un copil desculț țipă ș-o luvat hoțu taxiu nou, punctum, așa scandau vechii tribuni, dar la fel se exprima Roland Barthes raportându-se la studium, a, Narcis, exclus să-l aducă degrabă pe calea cea bună, după arpadieni se întronează regii angevini la 1308, l-am năucit pe bietul Romi, o să-l bag și-n analiză de text, degeaba-l știe pe de rost dacă nu se aruncă în bulboanele interpretărilor, fie ele forțate sau aberante, o să-l introduc în răcori, cum îți explici tu, dragă Romi, că într-una din istorioarele cu muntenegreni Dositei strecoară discuția despre curcubeu, nu-ți miroase a premoniție (dacă vrei, păcătoasă; eu mă poziționez mai îngăduitor, chiar îmi convine), a San Francisco din zilele noastre și a steag fătat de Gilbert Baker? pe Romi ot Icloda îl cuprinde o ușoară amețeală, scârnavule, dărinatule, îi vine să zică, deviază la glosar, dar știe că nu-i cea mai bună soluție, în timp ce-și alege cuvintele, frazarea pentru a-i da riposta se anină de ultimele vocabule neexplicate ale sextinei senine compuse cu câteva ceasuri în urmă, înainte de a surveni insul pitic cu alură de diavol, fârtai pentru glosar cu sensul de sfert, de pătrime te trimite la nemțescul viertel, dar e mai aproape de fertály de la unguri, în sextină accentu-i forțat ca să iasă rima bogată, și chiar atunci când i se strecoară numele Necuratului în cuget își amintește și de secvența în care bătrânul Dositei povestește pățania necoptului, falsului diacon Dositei, aflat în preajma vlădicilor țîrnagoreni, acești „olteni“ mucaliți ai neamului sârbesc, iar Romi își face cruce cu limba, așa cum aflase de la taică-su că se proceda în pușcăriile comuniste, nu de teama lui Narcis, despre care umblă vorba că-i ciripitor, ci la auzul și la vederea atâtor păcătoșenii pe care nu știe cum să le contracareze, pentru că nu se cuvine să-ți exhibi perplexitățile într-un birt, dar nici nu-i bine să-ți pui sufletul pe tavă dinaintea ăstuia care joacă în registru precar rolul demoniacului… și fiind el în tovărășia aromitoare a prelaților, tocmai cuvântă, stând ei pe prispa unei mânăstiri la scut de ploița ce cade potolit, despre curcubeu cu oarece emfază doctorală, iar la minut un curcubeu ca pictat se arcuiește dinainte-le; tocmai atunci se ivește, călărindu-și ca-n evanghelii asinul, și starețul lăcașului, namilă hirsută, iar vlădica-l îndeamnă pe Dositei să-l stârnească, așa că-l întreabă de ce-i curcubeul curcubeu și cum de-i policrom; prompt, ursuzenia-sa îl rușinează făcându-l mai prost ca măgarul de față ce-și recunoaște pala de fân, din moment ce nu știe că n-are cum să fie cerc de streaz curcubeul și nici să se arate cândva ca un arc de negreață, cam asta-i spune, abia ascunzându-și enervarea sub aparențe pedagogice, asta-i amănunțește Romi ot Icloda diabolicului de cabinet și de tavernă, însă ar putea merge mai departe pomenind de Semnul lui Dumnezeu după Potop, vezi Cartea Sfântă, ediția Cornilescu, Facerea 9:13 – „curcubeul Meu, pe care l-am așezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine și pământ“, mai are rost? din spate soarele cade asupra paharului aflat în fața celuilalt, iar pentru o clipă Romi înregistrează fluturând o fărâmă de curcubeu, care se înnegrește apoca liptic prin fumul țigării cerșite de Narcis de la un vecin. lsă nu-și rostească popa în românește slujba de Sfânta Duminică. Nu se mânia uica Deian prea tare, așa cum cred cei cu prejudecăți că trebuie tot sârbu’ s-o facă, numa se ocoșea o țără, se ținea fălos că neamul lor a avut privilegii ilire din partea împăraților de la Viena din 1690, vezi Doamne, erau și războinici, și învățați, că ne-au avut sub ascultare aproape 200 de ani și că Țichindeal „gură de aur“ n-ar fi fost nimic fără învățătura lui Dositei Obradovici, călugărul luminat lăstărit la Ciacova ce a colindat pe la marile curți evropenești înțolit în șpențăr fercheș de mirean. Se-ncontrau ei așa (întotdeauna ajungeau și la organizația Crna ruka/ Mâna neagră, la Gavrilo Princip, fiecare cu judecata sa pe care nu ostenea să și-o nuanțeze), dar până la urmă se împăcau, mulțumiți de știința ce-o aveau în „povestea istoriei“ și-n istoria bisericească, de mulțimea informațiilor ce treceau cu ușurință de pe un rând de buze pe altul. La Carloviț fusese mitropolia de care ținuseră și bănățenii. Asta trebuie că li s-a strecurat cumva în minte și generațiilor următoare, din moment ce Romi ot Icloda a cules din gura lui Lazăr Căta, paure (germ. der Bauer = țăranul) vag știutor de carte, catrenul ce o fi făcut parte din vreo doină lotrească: „Est-un popă-n Carlovăț/ Ce cunună fără cărți/ Est-un popă în Uzdâni/ Cunună voinici străini“. Și abia acum venim la oile noastre, diligentule ascultător, așa se lămuresc și cele șase versuri anterioare, ce plutesc norișor în aerul niciodată pe deplin primenit al cafenelei care încă-și așteaptă așa-zișii taromiști la ora asta nu chiar matinală, dar prea crudă pentru ei, adevărații așa-ziși taromiști. Să reluăm limitându-ne doar la sextina ce a prins contur aici, la varice (așa i se mai spune barului, căci nu există scaune pe care să te lăfăi), unde nu ar trebui să zăbovești, bagă cafa-n tine și cară-te, fă-ți visurile realitate, vorba directivelor de partid. Totuși nu te dai urnit, stai aici ca-n rezervație, zici că ferit (de parcă zidurile n-ar avea urechi! c-urechi! curechi!) de mohoreala de-afară, din stradă, de la serviciu, de-acasă, din preajma asta controlată și beteagă. Despre curechi cred că se știe, nu trebuie insistat, e străbuna varză venită prin vremi, ea, sărmana, își zice Romi uitându-se-n zaț, ne atestă vechimea, continuitatea, dar nu cum o fac ăștia, comuniștii, care habar n-au de etimoane și de zestrea provinciilor, ei o tot țin langa cu „Ardealul, Moldova și Țara Românească“, numai cele trei, ca să nu vină „străinii“ cu pretenții dacă-s prea multe felii, pentru cei de la centru Banatul nu există, vin aicea ca-n colonii să impună linia Partidului, cine-o fi Partidu, cumva băiatul ăsta bătrân cu nume derivat dintr-o umilă funcție turcească, ăsta care gesticulează ca un dărinat și căruia nicio limbă nu pare să i se potrivească?, pe când varza și curechiul ne vin din latinește, un neatestat coliculus din prezumtivul cauliculus, și gândul îți zboară liber (Die Gedanken sind frei!) la spațiul indoeuropean (vezi grecescul kaulós, italianul colecchio, francezul chou, nemțescul Kohl); iar varză de la viridia, adică verdețuri; și ca tacâmul să fie complet, și moarea, zeama de varză, atât îi de fain s-o bei pe inima goală dimineața în podrum, cum ar veni în pivniță, mai ales după un chef prelungit cu cei ce te-ai ortăcit aseară. Și nu numai Banatul, dar și Bucovina, Dobrogea, Maramureșul sunt în drept să ridice tonul. Auzi tu la ce a recurs marele pișpiric în ultimele discursuri, „omogenizarea poporului român“, ba să-și pună pofta-n cui. Cu moarea circulă o snoavă regională, cică se duce unu cu nevastă-sa la doctor, are dureri mari la stomac și la foale; îl consultă, o trage pe femeie deoparte, „n-o mai duce mult, moare“, iar bolnavului, care prinde ceva din zbor, îi zice că poate să mănânce orice; se duce omul acasă și, după sfatul medicului, îi dă cu moarea, cu zeama de varză; după niște luni iau iarăși drumul orașului, „v-am ascultat, dom doptor, aicea mi-s, sănătos tun“, iar ăla să leșine, că-l credea de mult între patru scânduri. Hrm-hrm, rânchează de unul singur Romi ot Icloda, iată mintea bunului nostru sătean, cel atât de încercat. Nu deranjează pe nimeni clientul din colț ce-și însoțește cugetarea cu abia simțite exteriorizări, se hlizește la fata de la bar căutându-i consimțământul pentru o cauză străină, îl privește neutru în timp ce spală pahare, lingurițe, cești, iar umerii ei zvâcnind armonic sugerează mișcarea de sub pult. Romi ot Icloda recade în sine, nu mai contează ce-i în jur, își amintește de Plinius cel Bătrân, oare a pomenit el, în Istoria naturală, curechiul? De ce n-ar fi făcut-o? Trebuie să verifice. Da, zicea de meiul din Tracia, de grâul de trei luni, având bobul în multiple învelișuri. Să-l fi cultivat sciții plugari, care se pare că nu-s totuna cu sarmații yazigi? Pe daci, fie ei bitini sau bessi, tisageți sau costoboci, îi vezi mânuind mai degrabă spada celtică, sica și falxul decât plugul și sapa. I-auzi, agatârșii cu păr albastru! Ș-apoi stirpea pigmeilor, gonită de cocori dintr-o cetate de la Pontul Euxin. Nu-i exclus să fi preluat pontul (hrm-hrm) de la marele aed, care nu scapă ocazia în Iliada: cucoarele cârduri cu țipăt ceru-astrucară/ prin zloata iernatică tărâm prielnic căutând/ plutiră peste întinsul mării, apoi/ se năpustiră amar hihotind peste ziduri pierite în zare/ unde dat-au de omenetul de-o șchioapă, pigmeu/ cu napăd cumplit și cu porniri ucigașe strivindu-l. Vezi-l pe Hitchcock. Revenind la verzele noastre, simte prezența unor apocrife, a unui Pseudo-Plinius care ar fi putut medita astfel: Nulla dies sine caule. Nicio zi fără cotor (de varză). Nicio zi fără curechi. Cu cana goală în față, doar un pic de zaț pe fund. Cu țigara stinsă între buze.
__________________________________________
1 Alcool etilic rafinat, mentol, acetat de etil, apă distilată.
2 Înghiţitură
3 Bibliografie de etapă: Lucian Pârvulescu, Peștii, amfibienii și reptilele din Timișoara, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2018.