Dionisie clipi des, să nu cumva să-i dispară din față chipul omului atît de plăcut și bun la vorbă, încît Tatăl își trăsese și el sufletul, de parcă l-ar fi readus în trupul lui plecat din lume cu un secol în urmă cu un efort de-a dreptul supranatural, deși totul părea firesc. Stătea în scaunul lui tapițat cu pluș grena, deși îi era foarte clar că preșul de cordele de pe lavița din chichineața lui era mult mai real decît tot ceea ce i se părea a fi un vis din care nu dorea să se trezească. Își atinse fața cu mîna stîngă. Era rece și ușor transpirată. Ar fi vrut să-i atingă și fața celui de lîngă el, care stătea dincolo de masă, pe un scaun asemăntor ca al lui, deși, la fel, lavița pe care se așezaze la venire, lîngă el, era acoperită cu același preș de cordele, țesut, pe cînd era fastă, de Rareșa la războiul ei de la Găvana Donțului, și pe care îi păruse rău că nu-l trecuse în inventarul de zestre. Dar nu a îndrăznit să-l atingă, de teamă să nu dispară și să constate că nu e decît o iluzie de care el avea atît de multă nevoie Acea enumerare a obiectelor de zestre, oferite de Vasîli Joldeucu fiicei lui, din toată inima, începuse a o face Tatăl, de parcă acel lucru s-ar fi întîmplat atunci, în acele momente:
– Într-una din zile, de cum am ajuns la conac, după ce, așa acum am văzut, s-au pregătit temeinic pentru prezentarea zestrei și a arvunelii căsătoriei, cum era obiceiul locului și cum dorea boierul să o facă, să fiu sigur că îmi va da fata cu o avere cu care puteam visa la un rang cît mai mare de boier, m-am văzut aproape legat cu totul de viitorul meu. Vasîli mi-a spus că o căsnicie nu are cum să înceapă fără o icoană a Maicii Domnului, ferecată în argint. Și-mi arătă minunea adusă de la Athos de fratele Eraclie pentru călugărul Onufrie ce se oploșea într-o văgăună din dealurile Cioroaiei, nu departe de aici, icoană care a ajuns la el după ce călugărul s-a mutat la cele cerești cu sufletul și cu trupul într-un mormînt la schitul din apropiere, pentru care el, Vasîli, făcuse o mare donație. Să o aveți tot timpul în casă, să vă închinați la ea, că Maica Domnului e cea care vă poate apăra de toate relele din lume; e o minune, și face bani mulți. Asta m-a bucurat mai mult decît toată povestea icoanei, încît am făcut cruce și am consimțit. Rareșa era bucuroasă că tatăl ei renunță la o așa valoare, la o icoană la care mama ei s-a închinat zi de zi cît a trăit. Apoi mi-a spus și arătat: una candelă cu tij de argint. Tot de la Athos, adusă odată cu icoana; să ardă în ea tot timpul uleiul – a mai spus ca un îndemn de care să ținem cont. Rareșa i-a mulțumit, de parcă atunci a aflat de includerea candelei în lista de zestre. Mi-a arătat apoi patru inele cu diamant, toate destinate degetelor Rareșei, atunci cînd va fi îmbrăcată mireasă. Așa cum în urechi va purta una pereche cercei cu mărgean, de o rară frumusețe. Rareșa zîmbea și se vedea deja cu ei atîrnîndu-i de urechi, mai frumoasă decît e fără ei, gata să mi se ofere pentru buna noastră împăcare și liniște. Mi-a mai arătat un fermuar, destinat, probabil unei rochii pe care Rareșa și-o va face după ce se va muta la casa ei. Cele două brațele de aur, pe care mi le-a arătat, erau de o valoare pe care o voi evalua imediat ce voi fi la casa mea, iar nevoile mă vor înghesui – mi-am zis în gînd.
Dionisie se uita la el, descoperind în cele spuse de acesta lăcomia de care se va convinge mai tîrziu.
Și Tatăl a continuat de parcă atunci făcea inventarul acelor bunuri pe care le primea Rareșa ca zestre, de care se va bucura și el: una pereche de cercei cu coletul lor; una alesidă de aur; douăsprezece linguri; douăsprezece cuțite; douăsprezece furculițe; douăsprezece lingurițe; una lingură mare, că fără aceste lucruri în casă nu se cheamă că femeia este gospodină, casă care va fi a unui boier, nu a unui sărăntoc – așa mi-a spus viitorul meu socru, care devenea de la un obiect la altul din ce în ce mai prețios. Și, de acolo de pe acel pat pe care erau expuse toate obiectele, a ridicat un panaeraș lucrat în ajur, de o frumusețe rară, bun de evaluat la momentul potrivit, mi-am zis. Una ladă mare, mi-a arătat-o lipită de perete, în acea cameră mare a conacului, puțin încălzită pentru acea vreme de început de ianuarie. Șase tingiri de aramă, în care o să-ți coacă pîinea Rareșa, a spus cu o satisfacție ce i se vedea pe chip, aceasta crescînd de la un obiect la altul. Două tablale de Liptca, să ai pe ce servi musafirii. Șase sfeșnice pentru luminat camerele; un lighean; un ibric de alamă. Cîte nu are nevoie omul la casa lui, să aveți, să nu umblați cu împrumutul. Un salop de atlas, cum numai boierii au, și l-a ridicat în mîini, deasupra capului, cît a putut, strălucindu-i mătasa, pe care o voi simți seară de seară cînd voi fi la casa mea. Muierea trebuie să aibă cu ce se îmbrăca de la o sărbătoare la alta, încît cele șapte rochii de mătasă, făcute la croitoriile boierești din Eș, dar și de mîna Paraschivei, iubita mea soție și mamă iubită, să fie, iată-le aici. Dar și o rochie de alibet, deosebită, să-ți bucure ochii cînd o vei vedea pe iubitoarea ta soție îmbrăcată în ea. Aceste opt straie de cit e bine să le ai, că așa trebuie boierii să aibă, mi-a spus, arătîndu-mi-le pe fiecare în parte, ca pe un dar al său pentru mine. E nevoie și de ceva mobilier în noua casă, a mai spus, arătîndu-mi două măsuțe de cărți, care sunt pentru citit și bucurat inima și luminat mintea. Mai uite încă tacîmuri de masă, că nu e rău să ai în plus, pentru orice eventualitate, cînd vin musafirii, să nu alergi prin vecini după ele. Pînză de fabrică, să aibă muierea pe ce pune mîna cînd trebuie să primenească garderoba. Încă patru tacîmuri – cum or fi ajuns astea aici? o întrebă pe Rareșa, care dădu din cap, lărgind mîinile pe lîngă trup, ca și cum ar fi spus, „asta este“ – , dar nu e nimic, e bine să fie, că noi aici mai avem. Pînză de casă, țesută de Paraschiva pe cînd încă era fată la ea acasă la moșia de la Sarafa. Și îmi arătă un teanc de cămăși și fuste, douăzeci și patru de bucăți, cămăși și fuste; patru bucăți scorturi, să fie, să nu trebuiască. Aceste două scrinuri sunt din zestrea Paraschivei, care a mai avut încă trei, dar le-a dat fetelor de la Gafton, unde se nevoiesc acolo în slujba Domnului Nostru Isus Hristos. Poate să aibă omul de toate în casă, dar dacă nu are unde se întinde și pe ce pune capul, nu are nimic, și mi-a arătat două saltele bine burdușite cu lînă fiartă în siropuri de flori și uscată la soare, bucurîndu-se de parcă pe ele ar urma să se odihnească el, dar gîndul lui, ca și al meu, era că pe ele se va împlini dragostea noastră în cei unsperezece copii pe care îi vom avea. Și cum el se gîndise la totul, spuse: două oghealuri, trei rînduri de prostiri, opt perechi cu trei rînduri de feți, trei capeli. Și mă gîndeam unde le voi pune pe toate, dacă va fi să mă mut la oraș. Vocea lui Vasîli nu obosise, iar mîinile lui numărară șapte șaluri și încă unul turcesc. Iată aici trei mindiri de lînă și opt prosoape, pe care le voi așeza în acest gardirop din lemn de mahon, și mi-a arătat dulapul frumos lustruit, așezat pe un perete ale camerei. Mai ai aici zece perechi scarpe de tot soiul, douăsprezece perechi colțuni, și-i trece pe fiecare prin mîinile lui neobosite și mulțumite că pot dărui zestre fetei lui, pe care dorea să o știe pe mîini bune și la un om mulțumit de tot ce primește. Se apropie de un teanc de vase: sticlării și farfurii – spune, ca și cum acestea ar fi fost destinate pentru momentele de cumpănă cînd unele dintre ele se vor sparge în furia prin care Rareșa nu o singură dată va trece. Și, ajuns la o casetă de abanos, o deschide, cu ochii atenți la privirile mele, care au urmărit toate gesturile lui: aici sunt banii în numărătoare înaintea cununiei 1 500 de galbeni, galbeni pe care îi vei primi înainte de a vă pune cununiile pe cap, iar în această cutie, și-mi arată altă cutie, sunt banii în numărătoare dați în ziua cununiei, 10 mai, anul în curs, adică încă 1 500 galbeni. Adică dar în bani, 3 000 de galbeni și zestre în haine și obiecte, cum bine ai văzut. Dumneata vei alege unde vei locui, aici sau unde te va mîna soarta, dar nu departe de bătrînețile mele, mai spuse Vasîli Joldeucu, privind-o pe Rareșa, care, așa cum îmi spusese, mai avea și ea agonisiți destui gologani, drept moștenire de la mama sa și din chiverniselile ei, despre numărul cărora numai ea știa, și în curînd voi afla și eu. Nu mai era mult pînă la nuntă. Cu o astfel de zestre, mă simțeam în siguranță, iar dragostea mea pentru Rareșa se pecetluise pentru totdeauna, fără a mă mai gîndi la vreo rătăcire, cum se pot întîmpla într-o lume plină de femei frumoase și lacome. Camera aceea a fost bine zăvorîtă, iar Rareșa o vizita zilnic, împacheta ce era de împachetat, pentru că i-am spus că, ajuns în Burg, mă voi interesa de o casă mare pentru noi și altele pentru a înmulți talanții pe care Dumnezeu ni i-a dat. Rareșa a încuviințat, dar gîndul că va trebui să-și părăsească tatăl bătrîn și fără prea mulți argați, cu atîtea nevoi la treburile pămîntului, o sufoca mai rău decît un corset. Dar femeia trebuie să-și urmeze bărbatul, i-a spus tatăl ei, care a simțit de la bun început că pe mine nu mă atrage cîtuși de puțin locul acela de la Găvana Donțului, care timp de șase luni pe an este încețoșat de apa Siretului, iar altele trei pute a cînepă murată, și abia alte trei mai rămîn să respiri bucuros de farmecul naturii, de liniștea pădurilor din jur. Așa că după nuntă, așa am crezut atunci, dar nu a fost decît mai tîrziu cu aproape un an, cu zestrea în patru care trase de boi, voi purcede spre casa noastră din buricul Burgului, acolo unde ni se vor naște primii copii.
Dionisie ascultase tot acel inventar al zestrei primite de cel ce-i povestise toate acestea, despre care atunci aflase pentru prima oară, și aștepta acum să vadă cum a fost nunta, cît a pus la bătaie și el, ca mire, care pentru a scoate un creițar din buzunar făcea sute de calcule, rămînînd uneori doar la ronțăitul unui covrig, decît să dea bani unui crîșmar pentru o bucată de carne arsă și un șnapț de rachiu ori o carafă cu vin.
– Nunta a fost, la acea vreme de primăvară seacă, uscată, ce anunța secetă peste vară, una care n-a scos prea mulți bani din punga lui Vasîli Joldeucu, cu invitați veniți de pe la moșiile din jur și mai de departe, cum a fost Boldur-Lățescu, venit de la Iași, înotînd prin praf trei zile, cu popasuri pe la moșia lui Pogor de la Vlădia, apoi la cea a lui Stamatopol de la Gorbana, cu un alt popas la Rusu, la Koșulka. Boldur-Lățescu era bun prieten cu socrul meu și urma să rămînă la acesta pînă la vară, într-o casă din Cioroaia, unde se retrăsese stolnicul, după ce prietenul său din Cornoaia, Grigorie Cănău, i-a spus să-i redea conacul arvunit cu cîțiva ani în urmă, cînd acesta avea de gînd să-i cumpere jumătate din moșie, pentru a-l mai ușura de corvezi. Asta a mai bucurat-o pe Rareșa, iar mie mi-a dat alte speranțe de a pune mîna și pe alți gologani. Erau niște bani la care-mi zbura gîndul ca un cuc în cuibul de mierlă, că banii se duc nici nu-ți dai seama cum, iar dacă nu pui mîna la timp pe ei, nu-i mai vezi niciodată. Pînă la urmă multele fălci de pămînt nu erau toate ale socrului meu, ci de ele trăgea și vecinul de moșie, Grigorie, care-și pierduse la curte, la un negoț de titluri boierești, blazonul de stolnic, pe care socrul meu îl mai avea. Grigorie Cănău se lăuda și cu posesia mănăsturii de acolo, încît prietenia lor s-a transformat într-o dușmănie ascunsă, ieșită la iveală în moentul arendării moșiilor. Deci, pînă la urmă nunta, ținută la conac, pentru darurile pe care trebuia să le primim, a fost una într-un conac de împrumt. Lăutarii lui Băetu nu l-au mai putut aduce pe Barbu Lăutaru, ceea ce a însemnat înjumătățirea paralelor, iar de cîntat au cîntat doar la paharele dulci, la închinarea socrilor și la cîteva sîrbe pe care flăcăii veniți de la Cioroaia și Tudoroaia le-au învîrtit în cerdacul din fața conacului, dar și prin curte, învăluiți de pletele violete ale liliacului nemțesc în plină floare atunci, care n-a încetat cîtuși de puțin. Rareșa a fost o mireasă frumoasă și fericită. Ea nu ar fi vrut nici atît, cît s-a putut face, dar pentru că oaspeții tatălui ei erau oameni de seamă, boieri de rang, cu timp berechet la dispoziție, a trebuit să le ofere o ospitalitate pe măsură în casa din Cioroaia. De această treabă s-au ocupat Parasca și Iorgu, pe care, conform unei mai vechi înțelegeri, l-am inclus în zestrea oferită de stolnic Rareșei, urmînd să vină cu mine la tîrg, pentru a mă ajuta în treburile mele de început de viață de acolo. Tata a venit și el la nuntă, ostenit și mai mult gogind, fără a face față gălăgioșilor nuntași, care, cu cît trecea timpul, cu atît prinseseră chef de băut și de mîncat. Frații și surorile mi-au fost turci și druște, s-au bucurat că au mai văzut și ei altă lume. S-au întors odată cu tata acasă, unde-i așteptau treburile de la curtea baronului din Dumbrăvăț. Vinul bun n-a lipsit de pe masa Parascăi timp de trei zile. Atît a ținut nunta, fără să fiu obligat să scot vreun creițar din buzunar.
Retrași în camera noastă, am mai numărat galbenii dați ca zestre: trei mii de cocoșei de mai mare dragul să te uiți la ei, încă aproape două mii ai Rareșei, adunați pentru această ocazie, dar și pentru ziua de mîine, și încă vreo cinci sute primiți ca dar de la nuntași, s-au adunat vreo cinci mii pe care ne puteam baza începînd de mîine. Tata a plecat mulțumit acasă, chiar a doua zi, cînd se făcuse un pic mai bine afară, după o rafală de ploaie, să nu-l prindă puhoaiele Siretului revărsat pe drumul spre Litenski. La vară o să-l chem, i-am spus, la mine, să vadă cum m-am aranjat la casa mea. Banii mei erau și ei adunați la un loc, în caseta familiei, de unde vom lua cît trebuie pentru fiecare treabă pe care urma să o facem, pentru a ne înscrie în rîndul lumii bune din Burg, orașul ce-mi putea oferi mai mult decît Cetate, unde m-ar fi dorit tata să fiu și unde baronul Jean-Ioan de Musteția mă trăgea de mînecă cu oferte de nerefuzat. Însă nu am cedat și nici Rareșa nu ar fi vrut să mergem la Cetate, unde lumea era mai fudulă decît cea din Burg, pestriță, ca într-un Babilon în care te puteai descurca numai dacă știai să vorbești toate acele limbi. Și eu știam vreo patru limbi. În casa lui Johann Gorgias eram bine primit. El m-a și pus în brazdă, cum se zice, și mi-a spus ce case pot cumpăra, să nu arunc banii pe pereți de vălătuci și paiantă, care să ia foc la cea mai mică scînteie. Însă pînă atunci a mai durat un pic, cam un an, iar toamna ne-a prins tot la Găvana Donțului, cu treburi și împachetări, cu vizite pe la neamuri, să ne cunoaștem mai bine, cu aranjatul zestrei în lăzi, să fie bune de transportat la oraș, atunci cînd prima casă cumpărată, mai pe nimic, lîngă Curtea Doamnei, va fi în posesia mea. Anul acela a trebuit să ne trambalăm de la Găvana la Cioroaia, de acolo în tîrg, unde am stat un timp în cămăruța mea din casa lui Pisoski din centru, pentru că, așa cum plănuisem, doream să bag banii într-un rînd de case, să-i fac să se înmulțească, și asta nu se putea face într-o zi sau două. Iorgu mai rămăsese la curtea conacului din Găvana Donțului, împrumutat pe simbrie de nimic lui Grigorie Cănău, unde era mai mare nevoie de el, pe unde și noi am mai pus umărul la treabă și unde, prin camerele acelea multe și răcoroase, prin livada de pe malul Siretului, ne-am iubit cu foc, încît Rareșa a rămas gravidă. Asta mi-a adus un plus de spaimă și griji, pentru că voiam ca pruncuții mei să se nască în casa mea, nu pe la bunici, prin străini sau mai știu eu pe unde. Iorgu mai venea cu mine la oraș, și-mi dădea o mînă de ajutor, pentru cei doi poli pe care i i-am promis pentru fiecare săptămînă cînd va fi să fie angajat pentru totdeauna. Vara venise și trebuia să nu treacă fără nici un folos. Tata socru a stat un timp cu noi. Lăsase totul în grija Parascăi, cu calabalîcul adus la Cioroaia. Moșia era în grija arendașului care avea în pază și pămînturile lui Cănău. Un an cu mare risipă și fără prea multe de pus în pod pentru iarnă. În Burg nu se găsea ușor de lucru pentru un sluger. Mai toate curțile mari erau ocupate de alți slugeri, a căror importanță pe la întîlnirile din casa lui Pisoski era atît de mare, încît orice venetic era privit cu acreală și ținut la distanță. Eu eram venetic printre ei, iar starea mea materială era mai mare chiar decît a unor boieri de rang. Nu asta doream să fac, să aprovizionez casele unor oameni înstăriți din oraș, ci eu doream să intru în rîndul lor și pentru asta aveam ceva chiag, la care însă nu-mi dădea ghes mîna să umblu, pentru că odată umblat la bani pe nimicuri, pe tot felul de petreceri, așa cum obișnuiau alde Goilav, Cerchez, Pisoski, Ankele, Gorgias, Cănău, Călimaș, Bășînă, la care eram poftit să iau parte, se duceau dracului fără să-mi dau seama. Am ochit încă două case din apropiere. Le-am arvunit, cu echivalentul a zece perechi de boi, care erau la mare preț la acea vreme. Am mai ochit două. Apoi am mai așteptat să se așeze prețurile. Pusesem ochii pe casa cu coloane, cea de lîngă cea a lui Gorgias. Nu am reușit să mă apropii, pentru că proprietarul, plecat la Paris, nu o scosese la vînzare. Alte case cu pămînt în jurul lor, bun de lucrat, se găseau la marginea Mavroghenilor, spre Popăuți și în Vrăbieni, altele spre Tulbureni, pe valea Puturoasei. Peste tot erau case de vîndut. Însă eu nu doream pe atunci să mă înham la grădinărit, la pămînt, ci voiam case cît mai multe și ieftine în centru, pentru a le închiria și a face bani pe ele. Evreii erau primii care căutau case de închiriat. Și eu eram cel căruia au început să i se adreseze nou-veniții în Burg, după ce, chiar la începutul anului următor, am cumpărat un rînd de case chiar în centrul orașului. Centrul tîrgului era un fel de Ierusalim, se vorbea numai evreiește, iar dincolo de Podul de Piatră, se vorbea numai armenește. Spre Oborul vechi, spre piața Popa Șapcă, se vorbea lipovenește, iar țiganii se oploșiseră la marginea tîrgului, în Calicime, unde nu se băga nimeni să facă ceva, că rămînea în curul gol. La începutul anului eram în posesia a șase case. În cea de lîngă Adormirea Maicii Domnului, căreia tîrgoveșii îi spuneau Ospenia, ne-am așezat noi, într-o casă cu șase camere, patru jos și două sus, la etaj, dintre care una era un salon mare, în care ne puteam permite să invităm pe cei pe care doream să ni-i facem prieteni. Rareșa se împrietenise cu Rozalia, soția lui Johann Gorgias, se vizitau reciproc, ieșeau în grădina publică, se plimbau prin pădurea Vîrnav, ceea ce îi făcea foarte bine. După nopțile noastre de amor dulce și înfocat, petrecute la Găvana și Cioroaia, dar și-n cămăruța noastră din Burg, a rămas iute gravidă, și aceste ieșiri cu Rifka și Rozalia mă scuteau pe mine de această corvoadă, pe care o făceam cu plăcere seara sau duminica, atunci cînd nu eram convocat la clubul domnilor din oraș, fie la Missir sau Pisoski, fie la Gorgias, unde se aduna elita. Însă Gorgias a început să bolească și pe casa lui dădeau năvală moștenitorii din familia Binder.
(Fragment din romanul Rezervația, în lucru.)