Azi-dimineață m-am trezit cu noaptea în cap. Am ieșit pe balconul hotelului să fumez. Camera mea are vedere spre deșert. Mi-am aprins o țigară ieftină și m-am făcut comod în singurul scaun care zăcea uitat pe balcon. Nu am putut să nu-l observ pe omul care ședea pe bordură în kaftanul lui alb și cu părul acoperit cu o pânză la fel de albă. Am fumat liniștit prima țigară. În tot acest timp l-am urmărit să văd ce tot așteaptă. În curând, soarele avea să fie pe cer. Nu a trecut mult timp și o lumină crepusculară a rupt tăcerea cerului. Mi-am mai aprins o țigară și m-am ridicat instinctiv din scaun. Mi-am pus mâinile pe balustrada plină de praf. Aproape că mi-a venit să strănut, dar m-am abținut. Nu cumva să mă dau de gol. Când primul arc de soare a brăzdat cerul, omul în alb s-a ridicat și a traversat strada cu câte o bandă pe sens. A călcat bordura cu piciorul și a pornit pe nisipul încă închis la culoare spre soare. L-am tot urmărit.
După câteva minute, întreg discul soarelui se vedea clar pe cerul palid. Soarele însuși era palid și bolnav, de culoarea prafului de pe balustrada pe care îmi odihneam brațele. Nu cred să mai existe un astfel de răsărit în altă parte a lumii, unul atât de șters, de bolnav, ca un icter în colțul cerului.
Omul tot mergea. Cu fiecare minut se făcea tot mai mic. Mi-era teamă ca la un moment dat să nu dispară, dar nu s-a întâmplat asta. Ochiul meu putea să bată departe. Cu fiecare pas al lui, soarele urca pe bolta cerească cu un pas infinitezimal.
Pe la orele prânzului, soarele strălucea puternic și încălzea nisipul deșertului. Un nisip în care s-ar face cea mai bună cafea turcească. Omul în alb își continua drumul. Soarele bătea. Lumina lui năucea tot ce-i stătea în cale. El și-a dat jos de pe cap pânza albă de bumbac și a aruncat-o în nisip. S-a îndepărtat repede de ea. Dacă s-ar fi uitat în spate n-ar mai fi putut-o vedea. Nisipul o înghițise de cum o aruncase.
După alți pași și-a lepădat și kaftanul alb în nisipul atoateînghițitor. Haina albă a dispărut chiar sub privirile lui întoarse.
Oboseala a început să se simtă. Capul și-l simțea greu, de parcă ar fi cărat pe umeri un bulgăre de plumb și nu o țeastă plină cu cremă de zahăr ars. Transpirația i se usca imediat ce-i ieșea din piele. Gura uscată. Ochii uscați. S-a oprit. S-a uitat înapoi. I-am făcut un semn cu mâna. Să știe că nu este singur în deșertul ăsta pe care-l numim lume. S-a aplecat și și-a scos încălțămintea, așezând-o frumos pe nisip. Încet, încet s-a scufundat. Și și-a continuat mersul. Nisipul frigea îngrozitor. La început simțise asta, dar după douăzeci de pași senzația se evaporă. Tălpile îi ardeau. Acum, cu fiecare pas, lăsa o pată de sânge pe nisipul fin care absorbea sângele roșu închis ca o bucată de vată de bumbac. Mersul devenea din ce în ce mai greu, fiecare pas părea un efort supraomenesc, pe care doar mașinile l-ar putea face, pentru că nu simt oboseală, nu simt frustrare, nu simt singurătate, nu simt nimic. A mai reușit să înainteze vreo nouă pași, după care s-a prăbușit pe nisipul fierbinte. Pieptul îi ardea, fruntea îi ardea, ochii îl usturau și mai aveau puțin să curgă, tălpile îi sângerau. Nisipul îl trăgea în jos puțin câte puțin, soarele îl ținea la suprafață. Căldura și lumina îi topeau carnea. Un miros de putreziciune s-a ridicat repede în aerul uscat. Păsări, cine știe de unde, au început să dea ocol stârvului încă mișcător: numai unele părți ale corpului mai aveau curajul să zvâcnească, restul era de mult inert. O geană de lumină mai reuși să-i pătrundă în ochiul aproape închis pe veci cu tot cerul albastru, cu tot soarele și cu toate păsările negre de pe el. Păsări pe care el le-a văzut drept porumbei și cu un ultim efort și-a închis pleoapa, rămânând cu imaginea porumbeilor pe retină.
O fosfenă galbenă parcă l-a trezit din morți, amintindu-i că soarele dăinuie în continuare pe cer și că veghează prânzul păsărilor din el.
Când păsările au început să coboare abrupt am deschis ușa și m-am înapoiat în camera mică împreună cu o și mai mică insolație.
Spre seară am ieșit pe terasa hotelului de pe acoperiș și m-am uitat spre mare. Un om aștepta pe mal cu picioarele în apă până la glezne. Era tot îmbrăcat în alb. Întocmai ca omul meu de dimineață. Soarele cobora. Omul fixa cu privirea soarele. S-a aruncat cu capul înainte în apa turcoaz și a început să înoate în direcția în care soarele apunea. Marea din turcoaz devenea tot mai închisă la culoare. Înota. Marea părea calmă. Doar valuri mici pe suprafața ei îți arătau că nu-i cerul și că-i ceva lichid. El tot înota. Întocmai ca omul de dimineață, și-a descoperit capul de pânza albă, aruncând-o și luând-o valurile mării, s-a dezbrăcat și de kaftanul alb, lepădându-l în apa albastră.
Când a realizat că soarele apune mai repede decât înoată el și că în scurt timp va dispărea dincolo de mare, s-a oprit din înotat, s-a sprijinit cu mâinile de un val, cum ne sprijinim de marginea unei piscine, și a ieșit din apă. A rămas așa în picioare un timp până să-și găsească echilibrul și a luat-o la fugă spre soare.
L-am pierdut din vedere când soarele a apus definitiv.
Camus spunea că numai cei săraci au nevoie de mituri. Să fie așa? Nu știu dacă și pentru cei doi Icari de mai devreme, care nu auziseră, desigur, numele acesta niciodată, dar de care se simțeau legați. N-au trăit ei toată viața într-un labirint? Și când nu au mai putut suporta culoarele lui, au evadat spre singurul lor prieten, care era soarele, fugind spre el într-un spațiu nesuferit de plat.