Nu mai vorbise cu nimeni de douăzeci de ani de când se retrăsese în sălbăticie. Nu își mai auzise vocea, nu știa dacă o va mai recunoaște.Vorbea în gând, neîncetat, cu orice întâlnea în cale: copac, piatră, râu, pasăre. Un limbaj al tăcerii, un veritabil vertij interior câteodată.Când simțea primele semne ale tulburării, ieșea din colibă și se retrăgea sub copac, acolo îi mărturisise iubirea străinei. Îl privea îndelung și se liniștea pe dată, iar cuvintele începeau să curgă în el limpezi precum cerul de deasupra arborelui. Nu se gândise să grăiască cu voce tare, i s-ar fi părut straniu să se audă, însă vorbea cu el însuși în pacea sufletească pe care i-o picura în toată ființa contemplarea copacului.
I se părea uriaș, cu vârfurile în cer, cu ramurile fragile ca făptura aceea ce îi luase vederea de cum o văzuse. Frunzele de un verde mătăsos, străbătut de lumină, îi aminteau de ea. Din toată ființa ei răzbătea o lumină indicibilă, înfiripa un fel de cerc protector în jurul ei, o aură verde-aurie, fosforescentă. Așa o văzuse prima oară și așa rămăsese în mintea lui în toți anii de singurătate. Nu se simțea niciodată singur, ci protejat de spiritul ei.
Nu mai călcase demult în partea aceea de insulă unde o îngropase, însă o avea intactă în minte, ca în prima zi, și așa dorea să rămână în sufletul lui. Nu fusese o nălucă, ci o ființă vie, atât de reală, de fragilă în neputința ei de-a rămâne în lumea ei.
Barbarii de englezi!, exclamă, dar nu cu ură, ajunsese să nu mai urască pe nimeni, se împăcase cu viața datorită ei.
Îi spuneam Floare de salcâm, se auzi vocea lui ca din alt timp. O văd aievea în lumina asfințitului în ușa colibei: o siluetă albă, subțire ca o ramură tânără, învăluită în tăcere, privind departe peste crestele pădurii, ca un fir de soare scânteind printre ramuri în amurg. Sta nemișcată o vreme, ascultând glasul frunzelor, suspinul depărtat al unei păsări, trosnetul unei crengi sub pasul unui animal ascuns în tufișuri. Sta și privea neclintită înserarea ce rumenea cerul.
Mă uitam cu duioșie la ea, fără să-i tulbur seara. Parcă o chema ceva nedeslușit din aer, o cuprindea în tăcerea depărtărilor. Într-un târziu, își întorcea fața spre mine strălucind de o taină numai de ea știută. Încet, încet, am început să înțeleg, chiar dacă nu îi cunoșteam graiul. Era ceva nemaiîntâlnit în seninătatea clipelor alături de ea. Ceva din lumina ei mi s-a părut că zăresc pe fața ta când ai apărut pe neașteptate în pragul colibei mele. N-am mai văzut un chip de om de-o veșnicie. Am rupt orice legătură cu lumea. Pe cât de stranie mi se părea prezența unui străin în casa mea, pe atât de curios era calmul meu. Nu mă simțeam tulburat, dimpotrivă, mai senin ca oricând. Nu puteam înțelege starea aceea de liniște și mai ales acceptarea unui necunoscut, ca și cum așa trebuia să fie.
Lisandru îl asculta uluit. Intuise că doar tăcerea și timpul îi va apropia. Și nu se înșelase. Era o zi superbă de vară. Albastrul cerului strălucea ca apele limpezi ale mării. Soarele poleia cu razele lui vârful copacilor din poiana prăfuită de atâta lumină. Bărbatul zâmbea. Era prima oară când îl vedea zâmbind. Nu-și arătase niciodată simțămintele. Chipul lui rămânea încifrat. Nu-și putea reveni din uluială când îl auzi rostind:
Vino! Vino cu mine, vreau să-ți arăt ceva.
Porni încet spre pădure și se pierdu printre copaci.
***
Dragă Sophiana,
Nici nu poți bănui ce mi s-a întâmplat. Îmi pare că visez. Îi aud și acum vocea joasă: „Vino! Vino cu mine, vreau să-ți arăt ceva.“ N-am s-o uit niciodată. Are în ea ceva grav, ca o mărturisire smulsă din suflet fără voie, un fel de suspin încremenit în gâtlej ce se dezleagă brusc, revărsându-și aleanul în șoaptă. Și o impalpabilă blândețe ascunsă în timbrul vocii.
Merita să aștept. Sunt vorbe scăpate parcă fără voie când o pornise pe cărare pierzându-se printre copaci. Și l-am urmat în tăcere, tot drumul n-a mai spus nimic, se învelise iar în muțenia lui. Mergea încet, fără grabă, și nici măcar n-a întors capul, adâncit în gânduri.
Înaintam printre pâlcuri de copaci ca doi străini ce nu s-au văzut niciodată. Nu cunoșteam drumul, nu mă dusese până acum în capătul celălalt al insulei, doar atât puteam să-mi dau seama că mergeam într-o direcție necunoscută mie. Își deschidea drum cu toporișca printre crengile ce acoperiseră pe alocuri cărarea. Era limpede că nu mai călcase de multă vreme pe acolo. Lovea cu îndârjire, culca la pământ rămurișul dintr-o singură lovitură, obișnuit cu astfel de obstacole. Îi urmăream încordat fiecare gest, așteptând să mai zică ceva. Dar nimic, nici măcar un șuierat, un oftat, o opintire, ceva care să confirme că mă știe în urma lui. Înalt și subțire cum era, nu-l imaginasem așa de viguros, nici atât de hotărât cum părea acum. Mă nedumerea tot mai mult tăcerea lui, încât aveam impresia că mă înșelasem, că auzisem doar un gând, nu o voce reală.
Deodată drumul se deschise în fața noastră, se lărgise brusc capătul lui, încât puteam vedea și eu ce era înaintea noastră. Am rămas mut de uimire, mă dusese într-un cimitir. Câteva cruci albe, de lemn, într-o rariște de pădure peste care plutea o lumină difuză, cețoasă. O clipă l-am văzut ezitând, căuta semnul știut de pe scoarța unui copac, apoi o porni hotărât direct înainte, de parcă i se trasase o linie invizibilă printre ierburi. Se opri în fața unei ridicături de pământ în care era înfiptă o cruce mai înaltă decât celelalte, de care atârna o coronița veștedă de ramuri de salcâm înflorit.
Pe cruce era scrijelit un nume și un an: Ayasha, 2003. Se așeză în genunchi, împreună mâinile și murmură numele ei. Apoi răsuci capul spre mine, parcă trezit din somn.
Acum înțelegi, rosti el, și iar se închise în tăcere.
N-am spus nimic, știam că va veni vremea să-mi povestească. Deocamdată mă făcuse părtaș la secretul lui și aflasem că muțenia lui era doar o mască la care nu se hotărâse încă să renunțe.
Lisandru
(Fragment din romanul Omul soare)