Seara însoțeam pînă la graniță pe un gentleman ras și cu barbeți scurți, în ținută elegantă de călătorie – un străin. Noaptea pogorîse repede.
Întors acasă, găsii o carte de vizită strecurată pe sub ușă. Cartonul nu era nou. Pe față sta scris: Michel Nachmanson. Primul nume fusese tăiat cu două linii de cerneală și deasupra lui se adăugase acela de Rahel. Pe dos, același scris ca în iscălitură mă poftea „negreșit“ marți sau miercuri, după ceasurile opt, la birtul din Covaci „pe care îl știi“. Abia sosit din călătorie, nu prea mă îndemnam să merg. Aș fi lăsat pe a doua zi asemenea treabă, căci a doua zi era miercuri. Dar, gîndindu-mă puțin mai bine, tot nu aveam ce să fac în seara aceea de marți. Aveam timp să mă ferchezuiesc puțin și să ajung fără grabă la întîlnire. Căci „după ceasurile opt“ putea să însemne și nouă și zece ceasuri, abia atunci se aduna lumea.
Era în adevăr pe la nouă cînd am intrat în birt. Fiind marți, obișnuita petrecere negustorească, nelipsită de acolo, măcar că mesenii erau alții, începuse, mai potolită. La masa la care obișnuia să stea, și unde o văzusem întîia oară, alături de Mișu, acum ședea singură Rașelica avînd în față un pahar gol în care nu puteam ghici ce se aflase. Am dat bună seara și m-am așezat dinaintea ei. Era îmbrăcată tot în negru, cine știe dacă după Mișu, pentru Pașadia sau doar pentru că așa îi cerea cheful în acea seară.
Un fecior aduse, fără să întrebe, pahare, un clondir de vin alb, sifon albastru și un talger cu mezelicuri și măsline de Korone. Îl lăsai să toarne vinul și să plece, așteptînd ca oaspele meu să înceapă vorba.
– Ai rămas singu rel, zise Rașelica încet și cu voce joasă. Pantazi a plecat, iar Pașadia… A plecat și el, zise ea, scu tu rînd palmele în chip de „aleluia“. Acum o să-ți vezi în voie de viața du mitale. Afară doar dacă nu te însoțești cu Gorică Pirgu la cine știe ce.
Nu răspunsei la așa introducere, aștep tînd ca frumoasa să-și deșerte sacul.
–După cum știi, urmă femeia, nu se poate să nu știi, Pașadia n-a stat degeaba în anii lui din urmă. Deosebit de chefurile pe care le-a făcut cu dumneata și cu alții și de desfrînările lui care au sfîrșit cum știm…
Tăcu cîteva clipe, amintindu-și poate ceva, apoi zise:
–Scria. A scris. Pare-se mult.
Cum tot nu-mi descleștam gura, Rașelica mîncă o bucățică de ghiudem și o măslină, luate cu mîna din talger, și mă întrebă apoi de-a dreptul:
–Știai?
Am încuviințat din cap și am adăugat:
–Rău îmi pare că asemenea pagini, îndrăznesc să cred – asemenea operă, izvorîtă dintr-un cap ca al lui Pașadia, s-a pierdut. Știu că lăsase cu limbă de moarte ca tot ce a pus pe hîrtie în ultimii lui ani să se ardă îndată ce el nu va mai fi.
–Și oare s-a ars?
–Desigur. Omul său de credință și-a făcut treaba, fără doar și poate, nici măcar știind ce comori pune pe foc.
Ea rîse cam zgomotos, lăsînd capul pe spate.
–Aveau dreptate Pirgu și chiar Pașadia să te numească pe dumneata „copil“. Chiar crezi că asemenea comoară, „operă“, cum zici dumneata, se pune pe foc? Așa, dintr-o dată? Și cînd cel care a izvodit-o nu mai poate nicicum să se încredințeze că lucrul acesta s-a făcut? Vrei să-ți spun ceea ce bine știi? Nici măcar Pașadia însuși nu și-ar fi dorit cu adevărat ca scrisele lui să se mistuie în foc. Am auzit că scrii… Ce autore, cît de nepriceput și de stîngaci, nu visează ca literele lui să răzbată prin vreme, cît o fi veacul? Ai auzit de vreun om, căzut în damblaua autorlîcului, fie că este poet sau altceva, să-și pună în foc foile pe care a așternut, poate zile și nopți la rînd, părerile sale și credințele…? Poate și disperările…
La asta nu mă gîndisem înainte. Dar nu am putut să nu recunosc, deocamdată în sinea mea, că isteața evreică are pe de-a întregul dreptate. Am spus însă altceva:
–Pașadia era un luceafăr. Nu îl putem judeca noi după măsura obicinuită a oamenilor de rînd. Ceea ce poate ieși din mintea unui poet sau gazetar oarecare nu se potrivește unei asemenea minți și unei asemenea ființe. Dumneata, iartă-mă că-ți spun asta, l-ai cunoscut prea bine, ca să zic așa, pe răposatul meu prieten. Nu vreau să te firitisesc, dar mi se pare că ai o deșteptăciune cu mult peste cea mijlocie. Ai avut deci prilejul să înțelegi ce fel de om, ca să nu zic fiară, a fost Pașadia și, bănuiesc, vei cădea la învoială că n-a fost cineva de supus judecății celei de toate zilele.
Rașelica zîmbi unui gînd pe care-l va fi știut numai ea. Ridică apoi paharul către mine și băurăm amîndoi. Mai gustarăm cîte ceva, în tăcere, și Rașelica sorbi iarăși din vin înainte să îmi vorbească.
–Tocmai pentru că l-am cunoscut îndeaproape, deși nu pentru multă vreme, și chiar destul de bine pe acest prieten și idol al dumitale, îți pot spune ceva. Nimeni ca Pașadia nu avea orgoliul și înfumurarea mai mari. Fiecare lucru ce-l prevedea îl credea literă de lege și împlinirea lui i se părea nestrămutată. Cînd greșea, ceea ce i se întîmpla, ca fiecăruia, găsea întotdeauna o chichiță ca să arate că, de fapt, tot el a avut dreptate. Răstălmăcea spusele lui cele dintîi ca să iasă că nu s-a înșelat. Și un astfel de om crezi că își va pune în foc cea mai fugară însemnare?
–Eu nu știu mai mult decît mi-a spus răposatul. Că opera lui, despre care numai el ar cunoaște ce va fi ascuns, va fi arsă. Cînd am ajuns la trista lui locuință, după ce n-a mai fost, am văzut, în seara aceea, un stîlp de fum. Acesta mi-a adeverit că opera lui măreață s-a ridicat spre cer și s-a risipit în văzduh, rămînînd cenușile.
–Poetul tot poet, rîse Rașelica. Orice hîrtie arzi – scoate fum. Pot arde gazete vechi, înscrisuri nefolositoare, scrisori fără însemnătate. Ceea ce este sortit să rămînă, dragă tinere domn, acela rămîne, chiar dacă este sigilat cu pecetea tainei.
Am tăcut iar, sorbind din pahar, căci sigur femeia avea să-și urmeze gîndul. Așa a și fost.
–Întîi că Pașadia n-ar fi primit ca paginile lui să fie arse, precum ziceam. Dacă a aruncat niște praf sau fum în ochii cuiva, aceasta este altă poveste. Iar mai apoi, chiar dacă el ar fi lăsat vorbă să se ardă aceste pagini, cum să crezi că oarecine, fie și un servitor, fie și legat cu jurămînt în timpul vieții lui Pașadia, ar fi îndeplinit această misie. De ce să nu le păstreze și să tragă un folos de pe urma lor? Căci omul care le iscălise nu putea să se mai întoarcă și să-l mustre. Nu este așa?
Am dat din cap că primesc judecata limpede, cît Rașelica își golea și ea paharul. Am stat tăcuți o vreme și am mai mîncat ceva fiecare. Tot ea a pornit vorba:
–Nu ai vrea să știi ori să ai cele scrise de Pașadia?
–Ar trebui să aflăm unde sînt.
–O, cît despre asta… Omul nostru nu va întîrzia prea mult să le scoată la vînzare. Ce alta poate el să facă avîndu-le?
–Omul acela ar putea fi lesne de găsit. Întrebat și intrat în tocmeală cu el. Astfel hîrtiile prețioase ar putea fi cumpărate,
–Numai că se ivesc și aici cîteva întrebări…
Nu vedeam unde vrea să ajungă.
–Ai spus chiar dumneata că scrierile lui Pașadia ar cuprinde, poate, dezvăluiri și alte lucruri de seamă. Poate… Dar oare e sigur lucrul ăsta? Dacă ai plăti cu preț mare, o marfă de rînd? Ți-ar da voie omul care le are să le citești, ca să te încredințezi că merită banii?
–La un preț oarecare, ar merita încercarea.
–Da, poate. Dar cum vei ști că foile pe care le vei primi în schimbul unei sume, ce nu va fi una mică, sînt chiar cele lăsate de Pașadia? Sau că sînt toate acele foi?
–De ce nu ar fi acelea?
Rașelica mai tăcu o vreme, sorbind vin și surîzînd cu oarecare nostalgie. Apoi răspunse.
– Cineva care l-a cunoscut pe acel om așa cum l-am cunoscut eu, nu cum l-ai văzut dumneata, își dă seama că era de o mare și adîncă viclenie. Nu pot să nu-mi închipui că a lăsat să i se ardă cine știe ce terfeloage fără preț, lăsînd omului său alte hîrtii, tot neînsemnate. Doar știa de ce poate fi în stare un ins, mai ales cînd țintește banii. Iar adevăratele lui scrieri să fie altundeva, bine ascunse, ori la altcineva. Îți dai seama, adăugă ea repede, că de erau la mine, n-aș mai fi stat de vorbă aici cu dumneata despre asemenea lucruri.
(Fragment din romanul Eter, în pregătire)