Se așază la una dintre mesele micii terase din parc. Celelalte două mese sunt goale. Cadru ideal pentru mica pauză pe care și-o cadorisește între drumurile strânse pe care le are de parcurs azi. La câțiva metri, jur împrejur, un inel de castani imenși. Printre ei se întrezăresc vechile clădiri ce flanchează parcul. O umbrelă portocalie, masivă, veghează masa de căldura toropitoare a soarelui amiezii. Ospătarul, un băiat tinerel și mereu zâmbitor, îi aduce direct cafeaua scurtă, tare, fără niciun fel de ingredient auxiliar. Vine aici aproape în fiecare zi. La douăzeci-treizeci de pași se zărește, printre arbuști, banca pe care obișnuiau să stea seara, să depene planuri de viitor și să se sărute. Încă simte pe buze gustul de miere cu nuanțe de lapte matern de pe buzele ei. Privește pierdut scândurile cu vopseaua verde, scorojită. Totul se prevăzuse în culorile unui adevărat paradis. Au trecut cinci ani de atunci. Coșmarul coșmarurilor. În dezacorduri de simfonie expresionistă ce imaginează drumuri întortocheate printre capcane ale morții.
Soarbe cu nesaț o gură de cafea. Excepțională, știe doar că tinerelul e inegalabil în prepararea ei; doar o idee cam fierbinte pentru căldura de afară. Mai e de așteptat un pic să se răcească. Oricum, se zice că pe caniculă se beau băuturi calde, să nu dezechilibreze termic organismul. Deschide un ziar local. Își trece fugitiv privirile peste câteva titluri bombastice. Aceleași politichii grețoase, aceleași anchete sterile ce nici nu deschid vreo potecă spre rezolvarea lucrurilor, nici nu scot măcar o frântură de adevăr la suprafață. Totul o caligrafie mincinoasă. Azvârle ziarul aproape virgin în coșul de gunoi de lângă masă. Cerul se întunecă brusc. Previzibil, după zăpușeala instalată încă de dimineață. În curând, precum ropotele micilor tobe pionierești din copilărie, stropi mari de ploaie încep să izbească în umbrelă. Înalță privirile urmărind jocul cerculețelor întunecate, expansive, pictate de stropii mari de ploaie pe textura portocalie. Câteva frunze ce adormiseră pe plasticul încins o iau la goană către margini. Doar umbrele lor, proiecții clorofiliene obosite. Răcoarea ploii se simte dintr-o dată. Coboară privirile. Nu mai e singur la masă. O femeie arătoasă îl privește țintă. Surprinzător, are și ea înainte o cafea. Când apucase oare să o și primească?
– Îți mulțumesc că mi-ai îngăduit să stau aici.
– Nu țin minte să îți fi îngăduit…
Îi pare îndată rău de cinismul său nepoliticos. Uneori energia deziluziilor o ia înaintea gândirii. Ea pare un pic încurcată, dar rămâne cu privirile drepte, ațintindu-l. Îi privește mai atent ochii pătrunzători, gri-albăstrui, apoi părul lung, muiat în șuvițe lipite de frunte. Câteva fire albe se strecoară aproape nevăzute prin cascada șatenă cu reflexe albăstrii. Contrastând cu prospețimea carnației obrajilor. Douăzeci și? Treizeci și? Patruzeci și? Greu de spus.
– Nu? Atunci sigur urmează să o faci…
E genul de femeie pe care pictorii categoric n-ar alege-o drept model pentru zâne sau sirene; dar s-ar înghesui s-o aducă în fața șevaletului ca să întruchipeze vreo vâlvătaie gen Ioana d’Arc. Ori ca inspirație pentru amazoanele procreate de Ares. Sau, de ce nu, pentru Teodora lui Iustinian. Oval ferm al feței, arcade și maxilare puternice potențând în același timp delicatețea buzelor. Umeri fibroși, un bust incitant, fără a fi exagerat. Restul trupului, ascuns sub tăblia mesei. Acum femeia își desprinde în sfârșit privirile dinspre el. Îl chiar incomodau. Nici logodnica lui nu-l privise niciodată atât de intens în cele trei-patru luni ale paradisului lor. Dar uitătura femeii de la masă are alt gen de greutate. Exclusă vulgaritatea prostituatelor cu ștaif. Mai degrabă dorința de a transmite ceva dincolo de puterea vorbelor. Sau, poate dimpotrivă, de a ascunde și slabele încărcături ale cuvintelor. Acum tocmai iscodește adâncimile parcului, cum ar căuta vreun obiect sau vreo persoană.
– Ambulanța a plecat?
– Ce ambulanță? N-a fost nicio ambulanță pe-aici.
De-abia acum observă că bluza albăstruie, impersonală, de pe ea, e udă complet. Și ea, nu numai părul. Atunci când s-o fi așezat tiptil la masă de-abia dăduseră câteva picături. N-avusese cum să se mureze în halul ăsta. Acum ploaia s-a întețit, e drept, dar umbrela îi protejează. Dincolo de ea, șuvoiaiele lichide par să fi învins indiscutabil zăpușeala într-un torent maroniu, vâscos. Miresme de iarbă udă vin să intoneze, ca un cor molecular, acompaniamentul aromelor tari de cafea.
– Ești udă leoarcă. De unde veneai?
Câteva secunde de ezitare. Bluza udă profilează dantelăria sutienului în filigrane argintii, incitante.
– De la bibliotecă. După niște cărți…
Biblioteca se află pe o străduță ce dă în parc, la maxim cincizeci de metri distanță. E imposibil ca ploaia să se fi instalat mai iute doar câțiva pași mai încolo.
– Și unde-s cărțile?
– Cărțile?… Ah, da, cărțile… Auzi, tu n-ai fost până acum în orașul ăsta. De unde ai apărut?
Simte că se înfurie, cu toate că înfățișarea femeii îl fascinează. Două impulsuri opuse, dar care uneori se adună, nu se scad. Își stăpânește totuși tonul amintindu-și de impolitețea de acum câteva minute.
– Eu n-am fost? Cred că mă confunzi. Aici m-am născut, aici am învățat, aici lucrez, aici m-am logodit, aici…
– Ești logodit? Felicitări. Sper că ești fericit.
– Fericit… poate că ai avut adineaori dreptate. Nu mai sunt în orașul ăsta de cinci ani, de la accidentul ei. Nici în orașul ăsta, nici oriunde altundeva. Bântui ca un spectru.
Un bubuit îndepărtat amintește că e vară și furtunile sunt nărăvașe. Răcoarea s-a instalat triumfal. Simte un ușor tremur pe sub cămașa subțire. De la frig. Sau poate de la emoții. Ciudate. I-au fost străine genul ăsta de trăiri de ani de zile. În schimb, bluza ei se usucă văzând cu ochii. Împreună cu pleata ușor ondulată ce își recapătă volumul mătăsos. De parcă soarele moleșitor de-adineaori ar lumina-o nevăzut dindărătul stratului betonat de nori. Sau din trecutul imediat, inundat de vălătucii aurii ai fotonilor. Sfidând umezeala accentuată depusă ca niște stropi de rouă pe ceștile de porțelan. Filigranele de pe piept au dispărut, lăsând la vedere, mai mult intuibile, reliefurile armonioase ale sânilor.
– Încă nu ești spectru. Ești real. Uite, îți văd venele proeminente ale antebrațelor. Pulsează sângele prin ele de stau să se spargă.
Bâzâitul surd al telefonului. Îl scoate din buzunar, privește ecranul. Un mesaj de la serviciu. I se dă un nou punct pe traseul problemelor de rezolvat. Răspunde. Enervant. Trebuie să apese de două-trei-patru ori pe câte un buton ca să se ivească litera de care are nevoie. Dacă trebuie să scrie zece cuvinte e deja o muncă sisifică. O privește cu coada ochilor. Are și ea înainte un telefon un pic mai gros decât un carton. N-are butoane. Întreaga față e un ecran ce se scaldă în toate culorile cerului la apus. Închide ochii nedumerit. Citise undeva că americanii de la IBM studiau să scoată un telefon în care comenzile se dau doar prin atingerea ecranului. Dar nu auzise să fi ieșit minunea pe piață.
– De unde îl ai?
Femeia îl face cât ai clipi să dispară sub masă. Coroanele castanilor se luminează de la reflexele unei serii scurte de fulgere. Bubuituri susținute. Ploaia șiroiește dincolo de marginile umbrelei în șuvoaie întărâtate.
– O iubeai?
Dacă a iubit-o? Un torent, o erupție vulcanică, o ciocnire galactică… nici acestea nu-s cuvinte suficiente. Și totul nu durase decât trei luni și un pic în care se logodiseră și își pregăteau calea către o viață în care orice determinație își deprecia sensul în comparație cu predicatul „împreună”. Până a venit acel sinistru autobuz care a spulberat-o pe trecerea de pietoni.
– Tu ai iubit vreodată?
Ochii cenușii ai femeii scapără în câteva scânteieri azurii după care își estompează nuanțele în consonanță cu cerul mohorât de dincolo de coroanele castanilor. O privește pentru prima oară direct în focarul pupilelor dilatate, secunde la rând. Simte furnicături insistente în picioare. Probabil nu-și schimbase poziția de ceva vreme. După nenorocirea din urmă cu cinci ani intrase într-un doliu interior necruțător, precum un clește de întuneric. Precum un coșmar fără zori. După multă vreme făcuse un efort supraomenesc să iasă din el. Încercase două-trei relații care n-au izbutit să depășească lungimea unei nopți. Apoi a abandonat ideea. Vine aici la prânz câte o jumătate de oră contemplând banca unde se sărutau seară de seară. Iar duminica își petrece aproape întreaga zi lângă mormântul ei. Femeia continuă să-l fixeze. Nimic ațâțător în expresie. Îl investighează ca un aparat radiografic. Se intimidează. Își desprinde privirile din magnetul irișilor ei și le îndreaptă înspre banca pitită în frunzișul arbuștilor. Aproape nu se mai vede prin perdeaua întărâtată de apă. Furnicăturile din picioare se întețesc.
– Poți să îmi definești iubirea?
Pupilele cenușii nu se clintesc de pe azimutul chipului lui.
– În urmă cu cinci ani sunt convins că puteam. Acum nu mai sunt sigur de nimic. Nici nu știu dacă e posibil sentimentul ăsta. Nu pentru mine, aici e clar, ci pentru toate creaturile. Dar atunci era… necuprinsul, împlinirea supremă. Saltul luminos în infinit.
– Superb! A meritat?
De data asta simte că emisferele îi iau foc. Strânge puternic cu mâinile marginile mesei ca să nu i le înfigă în părul rebel și să o azvârle în ploaie.
– Liniștește-te, zice ea percepându-i instantaneu starea. Chiar n-am intenția să te miștocăresc.
Se calmează. Nu poate să nu îi admire musculatura reținută a brațelor, încheieturile delicate precum articulațiile unui mecanism agil. Degetele prelungi terminate în unghii multicolore cu fantasme pastelate, sprințare, un gen de holografie precum cea utilizată mai nou pe unele ambalaje sofisticate. N-a mai văzut așa ceva, cu toate că are câteva colege de serviciu care se aranjează după ultimele detalii ale modei. Încearcă să evalueze matematic sensul întrebării. Are pe undeva dreptate femeia asta ciudată: trei luni de delir nestăvilit al bucuriei raportate la cinci ani de crâncenă tristețe, de lacrimi incontrolabile, de disperare, de nesomn. Și cine știe câți vor mai fi să fie. Proporția nu pare deloc favorabilă.
– Orice iubire se termină inevitabil într-o despărțire. Fie ea naturală sau provocată. Așa s-au gândit zeii. Sau Darwin, sau știu eu mai cine… Cu consecințe ce de multe ori depășesc net beneficiile pe care ți le-a adus. Aici ai dreptate. Dar putem noi fără ea? Ce ar fi viața fără magia ei? Fără poezia, fără deliciile ei de neînlocuit?
– Același lucru. Doar un pic mai… cum să spun? eliberată de responsabilități. Mai neconstrângătoare…
O fixează înmărmurit. Aceiași ochi focalizați geometric, aceiași obraji netezi, inflexibili, calm-luminoși, eterici dar perfect vii. Galatee ce tocmai și-a căpătat suflul vital dinspre înălțimile olimpiene. Ploaia din exteriorul umbrelei pare să-și fi ieșit din minți. Prin perdeaua ei compactă nu se mai întrezăresc nici siluetele castanilor. Doar străfulgerările tot mai întețite ale isteriilor lui Thor pictând halouri zbuciumate pe cascadele de apă, spectacol spăimos-halucinatoriu al voltajelor cerești. Două ființe la o masă apărată vulnerabil de o umbrelă devenită cenușiu-maronie: nacelă plutind în derivă printr-un ocean al supliciilor.
– Să intrăm, zice el arătând spre ușa glisantă a micului bar din spatele terasei. În dosul ei, ospătarul tinerel privește îngrijorat furtuna. Zâmbetul consacrat nu se lasă alungat de pe fața-i imberbă de picăturile furibunde ce izbesc sticla.
– Ți-e teamă? Eu ador misterul ploii.
Furnicăturile din picioare s-au accentuat, transformându-se într-un ușor tremur. Îi e teamă să nu răzbată vizibil în obraji, în mâinile ce continuă să țină de tăblia mesei.
– De unde ai venit totuși? Știu orașul ăsta de-a fir a păr și nu te include nici măcar vremelnic. Nici măcar în vizită la vreo rudă, la vreun prieten. Pur și simplu nu v-ați confruntat. – Descurajator. Chiar năucitor. Poate totuși n-ai fost tu prea distributiv… Pentru a doua oară ochii ei au renunțat la iscodirea radiografică. O umbră nedefinită se instalează, apăsător, peste corneele până acum sticloase, radioactive. Oftează lung. În colțul pleoapelor au apărut două minuscule picături precum cristalele, în vădită antiteză cu roiala stropilor tulburi ce șiroiesc de pe marginea umbrelei. Își desface degetele de pe colțul mesei. Mâna îi tremură vizibil, va observa și ea, dar asta este… O împinge încet către mâna ei poposită în preajma ceștii. Căldura îi inundă tot trupul, de parcă soarele de adineauri s-ar fi ivit, ticălos, printr-o fereastră a prăpădului. Îi atinge imperceptibil vârful unei unghii holografice. Masa metalică s-a umplut de electricitate. Zbârnâie precum un aparat defect, nepământat. Același fior vibrant ca atunci când îi luase prima oară în mâini mâna ei mică și fierbinte. Parcă întreaga sală întunecată a cinematografului se încărcase cu un curent magic. Blând, mângâietor. Acum însă masa se zgâlțâie ca apucată. Ea își retrage brusc mâinle și le ascunde dedesubt. – Au renunțat de mult la flirt, curtoazie, la sentimentalisme. Doar fâș-fâș-fâș, inimioare pe toate sofisticăriile de scule… că tot te-ai holbat la telefonul meu… întâlnire fulgerătoare, sex precipitat și hai pe alt cont, la altă adresă… – ??? – Ființe turmentate, fără orizont, agățate zi și noapte de ecrane de toate soiurile. Chiar dacă încă nu s-au drogat, deși rar izbutești să dai peste câte o creatură lucidă. Prin ecranele alea sinistre care le supraveghează clipă de clipă gesturile, vorbele, gândurile, le vin toate oribilitățile de știri, de reclame ce-i îndeamnă la tot soiul de surogate toxice, de medicamente perverse, la puzderie de isterii tehnologice, la ispite financiare oneroase, ceva ce nici nu ți-ai putea imagina. La asocieri împotriva firii, la revolte fără căpătâi, la demențe colective, diavolești, la jocuri criminale, la uciderea părinților. Tremurul mâinilor și picioarelor i-a trecut. Îi ascultă neverosimila litanie. O clipă îi trece prin minte că frumoasa, bizara întruchipare nu-i întreagă la minte. Ar vrea să se ridice de la masă și să se piardă în ploaie, dar pletele ei rebele îl cuprind ca niște linii magnetice. Întreaga ei făptură generează o polifonie complicată de candoare, de tristețe iremediabilă, de senzualitate, de neputință. – Îmi povestești lucrarea de doctorat? Ficțiunea în literatură? Sociopatologie? Privirea i-a redevenit inflexibilă. Micile cristale dintre pleoape s-au resorbit instantaneu. – Ăsta-i retur la chestia cu meritatul? – Iartă-mă. Azi nu-s în apele mele. Mai mult ca de obicei… – Mă întrebaseși de unde vin. Ei, uite, de acolo vin. – Ce-i acolo ăla? O planetă? Un univers paralel? Ești extraterestră? – Nu scumpule, e, hai să-i spun, un oraș. Ca să poți eventual, cât de cât, pricepe o iotă. – Ce nume are? – Oricum nu-l știi. Și nici nu-l vei ști… – Ce-i drept nu prea-s expert în geografie. Dar pomeniseși de bibliotecă. – A fost un popas și la bibliotecă. Voiam niște cărți ale unui autor de-al meu îndrăgit. Le citisem în adolescență. Mi-au zis că nu s-a scris așa ceva. – E o bibliotecă slăbuță de oraș nenorocit. Te-am întrerupt și chiar îmi pare rău. Ce să fac să mă ierți? – Să mai stai un pic. Îmi face bine să te privesc. – Ți-ai pus o clipă problema că m-aș putea… după eoni întregi… îndrăgosti? – De data asta chiar nu merită… Hai să-ți mai zic câte ceva despre orașul meu. Te plictisesc? – Mai degrabă mă îngrozești. Dar merită… Se saltă de jumătate de pe scaun, probabil simte și ea aceeași amorțeală. Își îndreaptă umerii puternici-grațioși, expediindu-și cu o mișcare scurtă a capului pletele dincolo de ei. Își aranjează pliurile bluzei uscate complet. O pereche de pantaloni lucioși, ca din foiță metalică, aurie, strânși pe niște coapse parcă proiectate pe planșeta unui stilist. Un nod mare de aer i se proptește pe tractul respirator superior. Înghite zgomotos să scape de obstrucție. Noroc că e rândul ei la cuvânt. – Oamenii sunt niște fătălăi goi pe dinăuntru și dichisiți dezgustător pe dinafară. Naturalețea unui trup e subiect de desconsiderare. Bărbații adoră hormonii ce le umflă mușchii precum baloanele. Malacul ăla de Herakles fătat după preacurvia lui Zeus ar muri de invidie… Femeile își vâră poliuretane peste tot unde apucă. Sâni, fese, obraji, buze… Să vezi ce țâțe uriașe etalează cu mândrie, de parcă ar fi măsura cine știe cărei calități intelectuale! Of, doamne, nici nu știi dacă să râzi sau să plângi, vezi la tot pasul fetișcane cu buze ca pliscurile rățoilor din cărțile de povești… că nimeni nu mai cunoaște ce-i o rață, o capră, un porc. Tot ce bagă în ei e din prafuri de molii și de alte bâzdâgănii dezgustătoare. De aia or fi luat-o razna cu toții. De-s îmbrăcați în strâmturi țipătoare și rupte pe la încheieturi, cu cururile prin dosul genunchilor, ci-că unisex, nu contează că-i damă ori mascul, că-i fraged prunc ori om cu scaun la cap. O privește acum el fix, neclintit, ea cu ochii tulburi ațintiți asupra a ce a mai rămas din spuma cafelei. Fulgerele plesnesc năprasnic înspre paratrăsnetele acoperișurilor din marginea parcului. Nu, acum s-a lămurit deplin, nu e nebună. Nici fizionomia, nici ochii, nici retorica nu lasă să se întrevadă o asemenea ipoteză. Dimpotrivă. Poate e vizionară sau artistă. Are prea multă acuratețe în ce povestește, chiar dacă e de necrezut. – Ziceam de damă sau mascul? Ooo, dar nu poți ști niciodată ce-i de-adevăratelea, chiar dacă-i dai jos textilele. La unul i se năzare azi că a visat într-o noapte pe când era țânc că ar vrea să fie fetiță și, țoc-poc, mâine merge la clinică și-l face muiere cu acte în regulă. Și dacă nu-i convine, merge înapoi, îi taie jos ce i-a adăugat și îi coase l-a loc ce i-a tăiat și gata masculul pornit pe fapte brave. – Nu pot să cred! Americanii, olandezii și mai știu eu care nații avansate, din câte am auzit, au niște tentative de operații de schimbare de sex, dar reușitele sunt cam îndoielnice. – Mici copii! Aici unde îți zic eu asta merge pe bandă, cum ți-ai scoate o măsea. Dar toate astea, hai să zicem, mai pot fi înghițite, dacă nu te-a părăsit complet umorul. Dar cumplit este cum sunt educați pruncii încă din fazele preșcolare. Li se bagă în căpșoarele naive, de-abia desprinse de la țâța mamei, că ei n-au mamă și tată, că au părinte unu și doi, cu toate că bieții încă nici n-au învățat să numere. Că în poveștile care li se citesc la culcare – cazuri ce-i drept tot mai rare, ca norocul – nu e obligatoriu ca prințul să o ia în căsătorie pe prințesă, ci poate la fel de bine să ceară mâna altui prinț. Apoi, mai târziu, după ce apucă la școală niște materii mai abstracte, că orice instinct natural al omului trebuie respectat și e obligatoriu să i se acorde cadrul legal de a se manifesta. Chiar încurajat. Acuplarea fraților nu mai e o infracțiune, ci o normalitate. Nici ademenirea pruncilor, dacă seducătorul nu-i mult mai bătrân decât țâncul! Să vezi, doamne, rețele, trafic cu toate variantele de carne posibile, de la copii la curve de lux, de la adolescenți alcoolici la babe obeze. Totul de vânzare, totul promovat pe ecranele alea ticăloase. Respirația i s-a accentuat. Îi urmărește ondulația pieptului ce tresaltă sacadat sub bătăile accelerate ale inimii. Decolteul în V urmează același ritm, desfăcându-se ușor, apoi strângându-se la loc peste delicata adâncitură dintre sânii robuști ce pulsează tentacular precum o vietate marină. Tremurul din picioare i-a revenit fără să își dea seama. Secunde lungi de tăcere, umplute doar de scandalul meteorologic tot mai susținut de lumini tăioase ca niște săbii de cruciați. – Da, am iubit și eu – își reia ea firul după o pauză lungă și tensionată. Mă întrebaseși asta mai repede. Ne-am cunoscut la un club cu muzică asurzitoare. Am ieșit amândoi la aer să ne odihnim timpanele. M-a privit tandru și mi-a zis că mă urmărește de mai mult timp, că l-am fascinat dintotdeauna, că femeia vieții lui n-are cum să poarte alt chip decât al meu. Era cu totul altceva față de încetățenitele: hei, iubi, nu ne-o punem? mami, hai că mă exciți de mor! Romantic, rafinat, plin de tandrețe, întocmai ca unul dintre eroii adolescenței, din cărțile de care ți-am pomenit. După câteva zile ne-am mutat împreună. Frumos de tot. Neverosimil de frumos. Sânii de-acum îi tresaltă spasmodic, respiră abundent ca în preajma unei crize. Îi transmite amplificat emoția, respirația lui intră în sacadarea ei, afazic, în contratimp, apăsător, dureros. – Până… Bubuituri întețite de inimi și fulgere. – P-până? reușește el să îngaime. – Până am aflat că era un obișnuit al unui local în care aveau loc săptămânal niște orgii sexuale masculine indescriptibile. Tăria îi cedează. Pletele rebele îi revin peste figura deformată în grimase chinuitoare. Cuprinsă de cumplite hohote de plâns. Lacrimi imense îi țâșnesc stropindu-i abundent bluza albăstruie care se udă din nou, aidoma cum fusese când s-a pus la masă. Relieful sclipitor al filigranelor dedesubturilor se profilează iarăși, pregnant, irezistibil. – Vezi? De aceea am plecat, zice printre sughițuri. De aceea am pornit încoace. De aceea am ales drumul ăsta al nimănui, al nicăieriului. Al speranței deșarte pentru lucruri care au fost deja… În aceeași clipă și el cedează. Se ridică, înconjoară dintr-un salt masa, îi ia capul în mâini și se apleacă înspre fața, înspre gura ei. – Nu, nu! Nici să nu te gândești! Nu se poate! Își zbate capul dintr-o parte în alta, fruntea îi lovește o arcadă, îl doare ascuțit, pe față începe să îi șiroiască sângele, dar asta nu face decât să îl întărâte. O prinde și mai viguros de umeri, dă să o ridice de pe scaun, ea se prinde de masă, ceștile se răstoarnă. – Încetează în clipa asta! Te rog! Nu se poate! Mi-e interzis! – Cine-ți interzice? – Zeii. – Care zei? – Ăia… inframoleculari… O trage cu toată puterea, scaunul se răstoarnă cu ea cu tot, cade peste trupul ei contorsionat în iarba mocirloasă, nu cedează strânsoarea în care o ține ca un clește, se rostogolesc, se zbat în cloceala băltoacelor, îi caută buzele insistent, nestăvilit, ea și le ferește cu abilitatea disperării, plouă diluvian, șuvoaiele se izbesc de iarba îmbibată, de trupurile lor mâzgoase și pornesc înapoi în recul spre înalt, plouă de sus, de jos, din lateral, ca în vremile biblice. O cuprinde cu o mână de mijloc, o trage și mai puternic înspre el –nuuu, te roooog, nu pot asta, te roooog! sânii puternici, molatec-pietroși, zvâcnind fierbinte, i se înfig în piept, străpungând zăgazurile filigranate, pelicula aurie de pe coapsele feline plesnește precum catalifele mugurilor sub adierea primăverii explodând în miriade de scântei barionice, eliberare de obstrucții, împletire înfrigurată de fibre, cuprindere a necuprinsului, a ce nu poate fi cuprins dar cuprinde și e cuprins, vocea îi pălește, – te rooog! și în clipa următoare trupul i se înmoaie ca o haină călduroasă azvârlită pe podea, degetele holografice îl apucă pe după umeri cu toată forța polifoniei musculaturii brațelor catifelate, iar buzele caută cu înfrigurare după buzele lui și le absorb în marea primordială a aminoacizilor abundenței salivare amestecate cu lacrimi, sânge și noroi, matricea viețuirii, icoana muririi. În mierea zeiască, cu arome de lapte zeiesc, de laptele țâșnit din sânii Herei azvârliți spre boltă în lacteea nepieritoare împroșcată cu stropi din sămânța vinovată a lui Zeus. În gloria timpului și a re-timpului schimbător-neschimbătoare. Trombă orbitoare de lumină, atât de crâncenă, atât de maiestuoasă de parcă ar fi scoborât dintr-o mie de sori, înghițind în necruțarea ei și bubuitul cerului, și răstirea rafalelor de apă, parcul, orașul, universul se incendiază, liniște deplină. Bucăți de trupuri în vâlvătăi azvârlite înspre coroanele castanilor precum sulițele cu vârf de foc ale cavalerilor cuceritori. Final opțional (dar recomandabil dacă se citește și nota de la sfârșit). Ambulanța sosită de urgență la fața locului n-a mai avut altceva de făcut decât să constate grozăvia. Tinerelul ospătar, în stare de șoc și cu zâmbetul ingenuu probabil topit pe vecie, a povestit ulterior că el în viața lui nu și-a putut imagina așa ceva. Noapte de noapte i se derulează filmul cu încetinitorul. Fulgerul năprasnic ce i-a spulberat pe cei doi n-a venit din nori, ci a pornit din trupurile lor înlănțuite, înălțându-se în frânturi tăioase înspre boltă. Bineînțeles că nimeni n-a dat prea multe parale pe declarația lui surescitată. Oricum era considerat un ciudat, așa cum se hlizea toată ziua la clienți.
[Povestirea e inspirată din fizica particulelor. În 1928, genialul savant britanic Paul Dirac, ce suferea de o formă bizară de autism, rezolvând o ecuație complicată care descria comportamentul electronilor, obține două soluții identice, dar de semn opus. „Antielectron” o denumește pe cea de-a doua, stârnind stupoarea breslei ce n-a luat în seamă descoperirea ani la rând; oricum, Dirac era considerat printre ei drept un tinerel deștept, dar ciudat. Opt ani mai târziu, cercetătorul american C.A. Anderson izbutește să detecteze experimental renegata (anti)particulă și-i spune pozitron. Și astfel și-a făcut apariția în peisaj antimateria care a dat peste cap înțelegerea lumii infra-scopice, înțelegere care se pretinsese deplină. Peste câteva decenii bune, un alt ciudat de geniu, Richard Feynman, demonstrează matematic că o particulă de antimaterie se comportă identic cu una de materie care se deplasează invers în timp: dinspre viitor înspre trecut. Ele nu pot interacționa, întrucât prin contact se anihilează reciproc, preschimbându-se într-o jerbă incandescentă de fotoni.]