O fericită întâmplare a făcut ca, în primăvara anului trecut, în trecere prin cartier, să nimeresc peste lada plină de cărți a brocanteur-ului care-și așază taraba în fiecare sâmbătă în fața supermagazinului Auchan din piața Daumesnil. De fiecare dată când îl văd, mă opresc pentru a arunca o privire peste cărțile propuse la vânzare. Unele sunt interesante, am cumpărat de la el diverse opuri din secolul al XIX-lea, dar de această dată așteptările mi-au fost întrecute. Căci am nimeri peste ediția a doua a scrisorilor Marchizului de Custine, intitulate La Russie en 1839 (Librairie d’Amyot, 1843, 4 volume), este o surpriză deplină, știut fiind că prima a apărut în același an, a doua fiind revăzută și adăugită, probabil temperată în unele judecăți prea aspre asupra marelui imperiu de la Răsărit. Aceasta din urmă a stat la baza reeditării integrale la Editura Classiques Garnier, în 2015, precedată de o altă publicare integrală la Editura Solin (1990), reluată apoi la Actes Sud (2005). La noi, Editura Humanitas a editat un volum în 2007 de peste 300 de pagini, probabil o selecție, primele publicări numărând în jur de 1600. Din păcate, ediția românească îmi este necunoscută.
Știam despre jurnalul de călătorie al marchizului Astolphe Louis Léonor de Custine de la Europa Liberă, în anii optzeci, din care Monica Lovinescu și Virgil Ierunca citeau lungi pasaje în cadrul emisiunii „Teze și antiteze la Paris” (sper să nu mă înșel). Păstram amintirea unei relatări care mă înfiora: ambiția nemăsurată a Rusiei de a deveni stăpâna Europei era de o actualitate remarcabilă, cu atât mai mult cu cât România și restul țărilor din pactul de la Varșovia se aflau sub oblăduire sovietică. În 1990 am răsuflat ușurați, crezând că am ieșit definitiv de sub nefasta influență rusă. De câțiva ani încoace, se pare că vremea dividendelor păcii a cam trecut, după cum se spune astăzi.
Oricum, lectura celor patru volume se impunea și, în ciuda unor lungimi uneori obositoare, cele 36 de scrisori ale marchizului (la care se adaugă o relatare, plus un rezumat al călătoriei, un soi de deznodământ de fapt) se dovedesc opera unui vizionar. Custine nu are la îndemână un instrumentar pe care științele umane l-au pus la dispoziția cerce tătorului și universitarului din secolul XX încoace. Cunoaște însă istorie și a cules informații exacte despre regimul Țarului Nicolae I. Într-un fel, știe la ce se așteaptă, ceea ce nu-l împiedică să noteze, încă din cuvântul înainte, că a vrut să viziteze Rusia cu intenția precisă de a găsi argumente împotriva guvernării reprezentative, dar că revine din această călătorie ca partizan al constituțiilor (1). Cu alte cuvinte, despotismul rusesc nu este luminat, e pur și simplu tiranie. De altfel, Custine revine asupra acestui detaliu către sfârșitul ultimului volum, convins fiind că „dacă guvernarea reprezentativă nu este cea mai morală, logic vorbind, ea este înțeleaptă și moderată în practică” (2).
Să luăm însă lucrurile pe rând. Ce anume nu este pe gustul marchizului în Rusia? Încă din al doilea paragraf al primei scrisori (care nu are decât trei rânduri), nobilimea rusă nu beneficiază de o descriere favorabilă. Aflat de Ems, într-o localitate balneară germană, Custine observă anturajul prințului moștenitor al imperiului rus și constată comportamentul ambivalent al aristocraților din jurul acestuia. Curtezanii ruși „își fac meseria de mari seniori cu o supunere extraordinară; sunt un soi de sclavi superiori. Dar de îndată ce prințul a dispărut, adoptă un ton degajat, maniere ferme, aere deliberate, care contrastează în mod dezagreabil cu abnegația completă pe care o arătau cu o clipă înainte; într-un cuvânt, în toată această suită a moștenitorului tronului imperial se manifesta o obișnuință de domesticitate de care stăpânii nu erau mai puțin scutiți decât valeții”. Nu este vorba de eticheta care se practică la curțile suveranilor în general, ci de „o servilitate gratuită și involuntară care nu exclude aroganța” (3). Nobilimea are o demnitate proprie chiar și în fața suveranului, ceea ce în Rusia nu prea se practică. Această observație nu afectează deferența autorului față de cuplul imperial, cu care se întreține în câteva rânduri. Este admirativ față de Nicolae I, dar nu uită să precizeze că instituția imperială a produs o formă de autocrație incompatibilă cu dreapta considerație ce trebuie arătată fiecărui individ. Prin urmare, nu există libertate în Rusia. Orice ins este la cheremul împăratului, care hotărăște cine merită încredere și „drepturi”, cine pleacă spre Siberia ori dispare în închisorile imperiului. Uneori nici nu este nevoie să fie pronunțată o sentință, împăratul poate doar sugera celui interesat că ar fi bine să se retragă dincolo de Urali. Iar acesta, neavând încotro, va face cum i-a fost sugerat.
Aceeași tiranie făcea ravagii cu câteva secole înainte de călătoria lui Custine, iar acesta constată cu o anumită uimire că lucrurile stau la fel la 1839 (ca să nu spunem că în secolul XXI nimic nu s-a schimbat). Căci puterea împăratului este nelimitată. Într-o lungă conversație cu un nobil rus, nenumit din discreție, acesta îi spune marchizului: „La noi, despotismul este mai puternic decât natura, Împăratul este nu numai reprezentantul lui Dumnezeu, el este puterea creatoare însăși: putere mai cuprinzătoare decât cea divină; căci aceasta se ocupă doar de viitor, în vreme ce Împăratul reface trecutul! Legea nu are efect retroactiv: capriciul unui despot îl are” (4). Declarație înspăimântătoare, care trimite cu gândul la Ministerul Adevărului din romanul lui Orwell, 1984. Și nu este singura dată când observațiile lui Custine dau fiori. Supunerea față de putere îl transformă pe rus într-o mașină a răzbunării. Periodic au loc revolte, nu împotriva țarului (pe care nimeni nu poate și nici nu vrea să-l conteste), ci a moșierilor a căror lăcomie întrece orice limită. Acestea sunt înăbușite în sânge, iar supraviețuitorii trimiși în Siberia. În Rusia, în afară de țar, nimeni nu-și face datoria. Nobilimea și restul claselor au pierdut ocazia de a-și îndeplini misiunea. Poporul este oprimat, dar își merită soarta, căci „tirania e opera națiunilor. Fie lumea civilizată va purta în cincizeci de ani jugul barbarilor, fie Rusia va suferi o revoluție mai teribilă decât revoluția pe care Occidentul Europei o mai resimte încă“ (5). Marchizul de Custine întrevede răsturnarea monarhiei într-o jumătate de secol, cu treizeci de ani înainte ca ea să se fi produs prin instaurarea comunismului.
Realitățile din imperiul țarist sunt însă și mai preocupante. Regimul autocratic organizează societatea în cinuri, altfel spus niveluri de ierarhie. Cel din urmă, al paisprezecelea, este compus din „oameni liberi”, adică factori, comisionari, trepăduși de tot felul, care au și ei demnitatea lor socială. Cât despre demnitatea umană, adaugă marchizul, aceasta este necunoscută în Rusia. Din acest gen de organizare decurge o invidie atât de violentă, o atât de constată tensiune către ambiție, încât poporul rus a devenit inapt la orice, în afară de o singură năzuință: aceea de a cuceri lumea. Altfel nu poate fi explicat excesul de sacrificii impuse individului de către societate. Ambiția dezordonată poate conduce la rătăcirea judecății unei națiuni întregi, până la punctul în care libertatea va fi sacrificată în beneficiul victoriei. Iar marchizul conchide, pe un ton pesimist: „De când mă aflu în Rusia, văd în negru viitorul Europei” (6). Aceeași idee este reluată în Rezumatul călătoriei, într-o formulă și mai frapantă: „Această națiune, prin esență cuceritoare, avidă din pricina privațiunilor, ispășește la ea acasă, printr-o supunere înjositoare, speranța de a impune tirania asupra celorlalți; gloria, bogăția pe care le așteaptă o fac să uite rușinea pe care o îndură și, pentru a se purifica de sacrificiul infam al oricărei libertăți publice și personale, sclavul, în genunchi, visează la stăpânirea lumii“ (7). Dacă Rusia este o națiune cuceritoare, iar soarta Europei este în pericol, nu există decât o singură soluție, spune Custine, anticipând împotriva bunului simț istoric (conflicte majore franco-germane vor avea loc între 1870 și 1945). O alianță între Franța și Germania, la care s-ar adăuga și alți „sateliți”, ar putea salva lumea civilizată (8). Observația este valabilă pentru secolul XXI. Poziția Rusiei de astăzi este din păcate identică cu cea din vremea lui Nicolae I. Nimic nu s-a schimbat în ambiția imperiului de la Răsărit în privința vecinilor din Vest.
Intenția de a forma un imperiu universal rămâne o eventualitate, ne spune Cioran. În schimb, a anexa Europa este unul din proiectele sigure, fie și numai pentru a potoli neliniștile restului lumii. În fond, unde se poate găsi dovadă mai convingătoare de modestie, de moderație? Un capăt de continent!, exclamă cu aceeași clarviziune a Marchizului de Custine filosoful din rue de l’Odéon (9).
Trebuie să recunosc că, din dorința de a mă opri doar asupra aspectelor esențiale, am lăsat deoparte alte observații, mai mărunte, asupra spiritului rus și a sistemului politic care l-a creat: ipocrizia la cel mai înalt nivel, minciuna, secretul, tăcerea, viclenia, supravegherea străinilor, asasinatul, barbaria, exilul, încarcerarea, politețea ca fațadă a ideilor ascunse, toate acestea se regăsesc din abundență în relatările marchizului. Drept concluzie, o altă frază izbitoare trebuie citată aici: „Civilizația rusă este atât de aproape de propria ei sursă, încât seamănă cu barbaria. Rusia nu este decât o societate cotropitoare, forța ei nu constă în gândire, ci în faptele de război, adică în șiretenie și ferocitate” (10).
Este de la sine înțeles că publicarea acestor mărturii nu a fost pe placul Rusiei. Guvernul de la Sankt-Petersburg a inițiat o campanie de refutare a autorului și a cărții acestuia, pe teritoriul francez, desigur, printr-o abilă acțiune de dezinformare. Balzac însuși a fost cooptat în această operațiune, dar când a aflat despre ce este vorba, autorul Comediei Umane a refuzat să ia parte la (cum se spune astăzi?) o campanie de dezinformare rău intenționată, oricum incompatibilă cu adevărul. Nu știu de ce, dar totul seamănă la perfecție cu situația actuală din Ucraina, din 2022 încoace. Misiunea Rusiei nu s-a încheiat, ea continuă în aceleași cadre reperabile în epoca țaristă.
______________________________________________
1 Marquis de Custine, La Russie en 1839, Paris, Amyot, vol. I, Avant-propos, p. XIX.
2 Récit, in op. cit., vol. IV, p. 297.
3 Lettre première, op. cit., vol. I, pp. 5-6.
4 Lettre sixième, op. cit., p. 185.
5 Lettre dixième, op. cit., p. 309.
6 Lettre dix-neuvième, op. cit., vol. III, pp. 312-314.
7 Résumé de voyage, op. cit., vol. IV, p. 354.
8 Ibid. p. 366.
9 Cioran, Oeuvres, Gallimard, „Bibliothèque de la Pléiade”, 2011, p. 454.
10 Résumé de voyage, op. cit., p. 362.