de Constantin Zaharia:
Două expoziții de fotografie, una terminată la sfârșit de septembrie (Voir Paris), alta la sfârșitul lunii octombrie (Revoir Paris), invită publicul să retrăiască pasiuni pariziene grație unor nume bine-cunoscute universului artistic al secolului XX. Este vorba despre Eugène Atget (1857-1927) și Henri Cartier-Bresson (1908-2004), cărora Fundația Henri Cartier-Bresson și Muzeul Carnavalet le-au consacrat un spațiu de expoziție adecvat și necesar, propunând vizitatorilor să retrăiască, prin opera celor doi artiști, Parisul ca spațiu de viață și de civilizație.
Expoziția Atget a fost propusă de Fundația HCB și organizată în colaborare cu Muzeul Carnavalet, care deține peste nouă mii de tiraje din producția artistului. La vârsta de treizeci de ani, după o scurtă experiență în marină, Atget renunță la meseria de actor pe care o încercase fără succes și pornește cu aparatul prin Paris, fotografiind alei, ulițe, promenade, clădiri, detalii arhitecturale, scene de viață citadină, pe scurt un Paris care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, suportase intruziunile devastatoare ale urbanismului inițiat de baronul Haussmann, dar care nu era mai puțin plin de viață. Intenția este de a reține scene și clădiri ale vechiului Paris, cel care aduce mărturie despre o epocă de curând apusă, când sinuozitățile străzilor medievale creau anfracutozități neașteptate, iar iregularitățile arhitecturale aduceau o notă de mister de negăsit după intervențiile sistematizării promovate de al doilea imperiu. Peste două sute din fotografiile expuse sunt consacrate în exclusivitate acestui Paris care ezită între modernitate și tradiție, și care se impune cu o notă de sobrietate din care sensibilitatea nu este deloc absentă, probabil într-un mod mai neobișnuit, care privește trecutul de actor al artistului fotograf. Walter Benjamin spunea despre Atget că acesta din urmă era „un comediant care, dezgustat de meserie, a renunțat la fardul scenei pentru a demachia adevărul“ – desigur prin fotografie. Ceea ce nu-l împiedică să atingă o inefabilă poezie, exemplul cel mai la îndemână fiind calul alb oprit în fața bisericii Saint-Médard, din josul străzii Mouffetard.
Începând cu anul 1925, opera de fotograf a lui Atget este descoperită și promovată de Berenice Abbott, asistenta lui Man Ray, înainte de a deveni ea însăși un artist independent în același domeniu. Îl cunoaște personal pe Atget cu puțină vreme înainte de moarte, îi ia un interviu și achiziționează în 1930 fondul de fotografii din atelierul artistului care vor servi la lansarea operei sale în Statele Unite ale Americii. Ulterior, acest fond va intra în colecțiile Muzeului de Artă Modernă din New York, ceea ce este suficient pentru ca interesul față de fotograf să crească în lumea artelor. De fapt, încă din anii 20, Man Ray e primul care se arată interesat de fotografiile lui Atget, fiind urmat îndeaproape de Braque, Derain, Vlaminck și de alți artiști din epocă.
Ceea ce surprinde în maniera de a fotografia a lui Atget, spre deosebire de mișcarea pictorialistă care practica retușurile și erodarea imaginilor, este precizia detaliilor în tonuri sepia, care țin seamă de linia de fugă, de cadraj și nu mai puțin de modul de repartizare a luminii. Rezultatul este de maximă sobrietate, din care în mod paradoxal se desprinde o aură poetică, potențată de interesul pentru detaliu sau pentru ceea ce îndeobște se numește „atmosferă“. Piața Saint-André-des-Arts colț cu rue Hautefeuille (stradă în care s-a născut Baudelaire), fotografiată în zorii zilei, balustrada unei scări interioare ori vitrina unei braserii, în spatele căreia pândește un ospătar fercheș sunt numai câteva din sutele de instantanee care merită reținute din această expoziție. Atget este, după spusele lui Pierre Mac Orlan, „unul din poeții cei mai puri ai acestui furnicar de vieți mărunte și libere“.
În 1929, Henri Cartier-Bresson descoperă opera lui Atget. În același an, începe să străbată Parisul cu aparatul în mână și să ia primele instantanee, cel mai adesea scene de stradă într-un oraș în care trăiește și pe care îl cunoaște pe dinafară. Ceea ce îl interesează pe Cartier-Bresson în această epocă, atunci când fotografiază Parisul, este măruntul eveniment citadin, întâmplarea fără consecințe, a cărei expresivitate se traduce în imagini pline de viață, adesea cu copii care sar garduri, aduc bagheta acasă sau poartă în brațe cu voioșie două sticle de vin. Ori personajul care, în Place de l’Europe, sare peste o băltoacă, surprins în plin avânt. Toate aceste instantanee alcătuiesc seria „anecdotică“ a fotografiilor lui Cartier-Bresson, căruia îi plăcea de altfel să circule prin Paris cu aparatul Leica în mână, pândind momentele de excepție, demne de a fi surprinse și imortalizate. Totuși, arta fotografică nu este o știință infuză; înainte de toate, trebuie amintit că tânărul Cartier-Bresson îi frecventează pe Max Ernst și André Breton și mai ales că, în anii 1927-1928, ia lecții de pictură cu André Lhote, influența acestora traducându-se într-o concepție dinamică a fotografiei, latura magic-circumstanțială a evenimentului surprins pe peliculă fiind în acord cu ideea de „frumusețe convulsivă“, lansată de Breton. Suprarealismul își va pune amprenta asupra întregii producții fotografice a lui Cartier-Bresson până în jurul anilor ’60.
Există însă și alte laturi ale artistului, iar expoziția ține seama de ele. Organizată tematic, aceasta acordă etapelor de creație rolul cuvenit. Sunt astfel structurate mai multe capitole; dincolo de perioada de început, regăsim un artist angajat, atent în cursul anilor treizeci la transformările neliniștitoare din Europa, motiv pentru care Cartier-Bresson se apropie de mișcarea de stânga. Începând cu 1937, este angajat de cotidianul Ce soir și colaborează la săptămânalul Regards. De aceea nu doar Parisul este prezent în fotografiile sale, ci și zona de periferie (la banlieue), segment în care se înscrie o serie întreagă de instantanee reprezentând oameni și peisaje într-un cadru adesea natural, cum ar fi malurile înverzite ale Senei. Cu precizarea că, exceptând cereri exprese din partea anumitor publicații ilustrate de după al doilea război, fotografiile lui Cartier-Bresson sunt în alb-negru.
Intrat în Rezistență după ce evadează din lagărul german unde era ținut prizonier, acesta revine la Paris în august 1944, asistând în calitate de fotograf la eliberarea orașului. Imaginile realizate cu acest prilej sunt pline de forță, evenimentele surprinse par desprinse dintr-un registru haotic, ceea ce le face cu atât mai expresive.
Există apoi portretele realizate la comandă, încă din anii patru zeci. O lungă serie de personalități culturale au trecut prin fața obiectivului lui Cartier-Bresson, printre acestea numărându-se Sartre, Camus, Colette, Picasso, Giacometti și mulți alții. Se remarcă în această serie absența oricărei puneri în scenă, a oricărei „poze“, privilegiu fiind acordat instantaneelor luate pe viu, fie că este vorba de fotografii realizate în interior sau în spațiu liber.
După o călătorie de trei ani în Asia, la începutul anilor ’50, Cartier-Bresson revine la subiectul său preferat – Parisul, locul privilegiat al hoinărelilor sale, de-a lungul Senei. Imaginea care reprezintă vârful vestic al Insulei Cetății, în bruma dimineții, este emblematică. Vreme de cincisprezece ani, obiectivul aparatului surprinde evenimente, oameni, întâmplări mărunte, nesemnificative în plan istoric dar de o expresivitate pe care doar arta în adevăratul înțeles al cuvântului o poate transmite. Expus la Muzeul de Artă Modernă din New York încă din 1947, este recunoscut în Franța odată cu expozițiile care îi sunt consacrate la Muzeul de Arte decorative din Paris în 1955 și 1966.
Atașat idealurilor de libertate și democrație, Henri Cartier-Bresson se numără printre artiștii angajați, o serie întreagă de fotografii luate în anii ’50-’60 reflectând momente politice, cum ar fi sfârșitul celei de-a patra Republici sau revoltele și manifestațiile din Mai 68. Capitala Franței devine în această perioadă locul prin excelență al contestațiilor și înfruntărilor cu caracter politic, reflectate din plin de artistul fotograf. Opera lui Cartier-Bresson acoperă mai bine de o jumătate de secol, dar dincolo de acest lung interval, performanțele ei estetice o ridică la cel mai înalt nivel de expresie artistică. Se poate spune, din acest motiv, că Henri Cartier-Bresson este unul din cei mai importanți fotografi ai veacului XX.