Anul acesta se împlinesc o sută de ani de la moartea lui Proust, iar anul trecut s-au sărbătorit 150 de ani de la nașterea lui. O dublă aniversare cu alte cuvinte, ceea ce face ca Proust să fie foarte prezent în ultima vreme pe scena culturală în Franța. Postul de radio France Culture i-a consacrat o serie de patru emisiuni, care se adaugă la cele câteva zeci de podcasturi puse în acces liber pe site-ul instituției. Sunt editate pentru prima oară manuscrise necunoscute până acum, Antoine Compagnon publică la Gallimard Proust du côté juif, eseurile stau să iasă de sub teasc la aceeași editură în colecția „Bibliothèque de la Pléiade“, iar memoriile Célestei Albaret, guvernanta, secretara, servitoarea autorului, intitulate Monsieur Proust, sunt expuse în vitrinele librăriilor.
Această invazie proustiană continuă printr-o serie de expoziții, unele în pregătire, cum ar fi cele de la Biblioteca Națională a Franței și de la Muzeul de Artă și Istorie a Iudaismului (aceasta din urmă deschisă din 14 aprilie), alta abia terminată la Muzeul Carnavalet, intitulată Marcel Proust, un roman parizian. Aceasta din urmă este demnă de toată atenția. Sunt reunite aici o serie de documente menite să reconstituie universul citadin în care a trăit autorul: fotografii, tablouri, manuscrise, ediții originale sau rare, extrase din ecranizări ale romanului, mărturii, recitări înregistrate în spații amenajate etc. Până și patul din alamă (în care a scris și a murit), divanul, bastonul și șuba cu guler de lutră (la pelisse) ale lui Proust sunt prezente într-un spațiu dedicat, ba chiar și o mostră din căptușeala de plută care izola camera scriitorului de restul lumii. Universul proustian este reconstituit printr-o serie de alte documente. Încă din prima sală, un film de câteva minute, turnat pe la începutul secolului, prezintă rue Royale văzută dinspre Place de la Concorde, plin de trăsuri și de pietoni, fără urmă de automobil. Un alt film a fost turnat la mariajul prințesei Greffulhe cu Armand de Guiche; pe scările Bisericii Madeleine coboară o serie de invitați la ceremonie, la care a participat și Proust, prieten cu mirele. Unii chiar l-au recunoscut printre aceștia, dar lucrul nu e sigur. Universul parizian se constituie astfel din detalii, reprezentări, imagini, fotografii de familie. Dar și din obiecte care au aparținut autorului, păstrate în ultima locuință, printre care o invenție astăzi uitată, numită théâtrophone, un aparat asemănător cu primele telefoane, mai masiv însă, dotat cu receptoare auriculare, prin care se puteau asculta în direct spectacolele muzicale de la Opera Garnier. Pe scena Operei, două microfoane captau sunetul care, prin cablu, era transmis la distanță celor abonați, lucru care îi scutea de a mai merge în sala de spectacol. Se pare că abonamentul la o asemenea drăcovenie era destul de consistent. Cât despre calitatea transmisiei, este greu să ne pronunțăm…
Sunt prezente însă și o serie de mărturii filmate. Céleste Albaret povestește cu câtă ușurare Proust i-a spus, cu câteva săptămâni înainte să moară, că și-a încheiat romanul și că a ajuns să scrie cuvântul „sfârșit“ pe ultima pagină. Paul Morand prezintă un personaj bizar, care îi bate la ușă la miezul nopții, în august 1915, și care îi spune că dorește să-l cunoască pe cel care a afirmat față de prieteni din anturajul lui că A la Recherche… este comparabil cu romanele lui Flaubert. Și mai spune ceva interesant: se pare că Proust vorbea așa cum scria, fraza lui era lungă, întortocheată, plină de incidente, de obiecții, presupuneri, arborescențe, care o susțineau ca niște baloane de oxigen ce o mențineau în nesfârșire, neîmpiedicând-o în același timp să fie blândă, fluidă și virilă. Jean Cocteau povestește la rândul lui o serie de anecdote despre Proust (praful din apartament care nu era niciodată șters, pudra antiastmatică ce plutea în aerul închis, cum muncitorii din apartamente vecine veniți pentru lucrări erau plătiți de autor pentru a nu lucra, căci nu suporta zgomotul) și chiar afirmă, în legătură cu celebrul portret pictat de Jacques-Emile Blanche în 1892, că Proust ar arăta în el ca un ou de Paște. Ceea ce nu este tocmai fals, numai că oul cu pricina, ovalul feței adică, nu este roșu, ci palid. Toate aceste frivolități, ale lui Proust sau poate doar ale contemporanilor, nu aruncă însă o lumină suficient de puternică asupra universului parizian, des evocat în opera sa, în care a trăit autorul.
Acest univers apare în tablourile care reprezintă acea parte a Parisului familiară lui Proust: Bois de Boulogne, Marile Bulevarde, Avenue des Champs Elysées sunt numai câteva locuri evocate de picturile care merită amintite aici. În primul rând, o remarcabilă reprezentare impresionistă a bulevardului Operei la crepuscul sub penelul lui Camille Pissaro (1898), ieșirea de la cursuri la liceul Condorcet, pictată de Jean Béraud în perioada în care Proust era înscris la același stabiliment, restaurantul Pré Catelan, din Bois de Boulogne, reprezentat de Henri Gervex în 1909, ori o scenă din Boulevard des Capucines, în fața unei cafenele renumite în epocă, datorată tot lui Jean Béraud. Ne aflăm desigur pe Rive Droite, universul tipic proustian, al lumii elegante și al aristocrației, al saloanelor frecventate de artiști și de scriitori, de prințese și ducese, de conți și marchizi care țin la distanță marea ori mica burghezie ridiculizată de Proust (vezi salonul doamnei Verdurin) ori nobilimea celui de-al doilea imperiu. Chiar dacă ducii de Guermantes aparțin castei numite Faubourg Saint-Germain (situat pe Rive Gauche totuși!), universul monden este același, al marilor familii cu strămoși iluștri: Oriane de Guermantes descinde din Genevieva de Brabant, la fel și baronul de Charlus, ale cărui multiple titluri de noblețe îi pune în încurcătură pe cei nou-veniți în lumea bună, cum ar fi cuplul Verdurin, care îl așază la masă la stânga amfitrioanei, iar nu la dreapta cum ar fi cerut-o titlul de prinț de Laumes, sau cel de duce de Brabant, pe care nu le revendica fățiș. Când amfitrionul îi spune că a fost așezat astfel pentru că nu este decât baron, Charlus răspunde simplu: „Acest lucru nu are nicio importanță – aici!“, manifestând astfel sentimentele cuvenite față de parveniți.
Nu este de mirare faptul că cele mai prezente cartiere în opera lui Proust sunt Champs Elysées, Marile Bulevarde ori, pentru amatorii de promenadă în inima naturii, Bois de Boulogne, unul din cei doi plămâni verzi ai Parisului (cel de-al doilea fiind Bois de Vincennes). Proust a locuit în aceste cartiere ale Parisului. Copil fiind, părinții lui se mută nu departe de Madeleine, pe Boulevard Malesherbes, la numărul 9, dar nu-i place vecinătatea, deși nu este departe nici de grădinile de pe Champs Elysées, nici de Liceul Condorcet unde își obține bacalaureatul în 1889. Apoi, în jurul anului 1900, pe rue de Courcelles, la numărul 45, în apropierea parcului Monceau, într-un luxos apartament. Este deja un apropiat al lui Robert de Montesquiou (modelul baronului de Charlus), descoperă scrierile lui John Ruskin, pe care le și traduce, și organizează serate la care sunt invitați artiști și aristocrați. După moartea părinților, între 1906 și 1919, locuiește la nr. 102 de pe Boulevard Haussmann, iar ultimii ani de viață și-i petrece în arondismentul 16, într-un apartament de pe rue de l’Amiral-Hamelin. Se poate spune prin urmare că Proust a trăit într-un perimetru restrâns, rarele voiaje în străinătate ori vacanțele petrecute în Normandia, în copilărie mai ales, nu fac din el un călător în adevăratul sens al cuvântului. Iar La Recherche stă mărturie în această privință, cu atât mai mult cu cât lumea elegantă de astăzi, dacă termenul mai poate fi folosit, nu mai are nimic de a face cu cea de ieri, înfățișată de Proust cu luciditate, delicatețe și sarcasm.
Această parte de vest a Parisului este profund, dacă nu integral, haussmanniană, construită adică sub al doilea imperiu, în vremea lui Napoleon al III-lea. Doar palatele aristocrației de pe Champs Elysées, și ele de dată recentă, îi fac concurență, iar împreună ele circumscriu spațiul de civilizație al universului proustian. Cu toate acestea, topografia este adesea imaginară, suprapunând spații cunoscute celor inventate, amestecând locuri și epoci, căci La Recherche face referință tot atât de bine la Parisul anilor 50-60 ai secolului XIX și la cel din preajma Marelui Război. Harta orașului este în permanentă modificare, iar narațiunea nu ține cont de stricta cronologie care i-ar permite cititorului să identifice diferitele momente ale metamorfozelor urbane. Drept urmare, Parisul este în aceeași măsură veridic și ipotetic.
În ciuda aerului pe alocuri de mausoleu, Expoziția Proust de la Muzeul Carnavalet ne dezvăluie un continent nou, din care ia naștere romanul secolului trecut; un continent plin de hățișuri, întortocheat ca un labirint din care cititorul parcă nu ar vrea să iasă, căci în jungla frazei lui Proust sunt liane care îl leagănă în nespuse delicii.