Alergarea spre ținte inexistente
Este uimitor câtă energie se consumă zadarnic în tagma aceasta a noastră, a literatorilor. Mize mici și mize false, alergare disperată spre ținte inexistente, amăgire de sine, reprezentare complet eronată a scării de valori și a locului personal pe această scară, bătălii devastatoare pentru nimic.
Vedem peste tot oameni care-și tipăresc inepțiile pe care le cred literatură. Acest pas nu l-aș considera neapărat unul vinovat, condamnabil. Fiindcă oricine are dreptul să-și exprime gândurile, așa cum știe, așa cum poate, chiar și cu stângăcie, chiar și anapoda. Problema apare de la pasul următor. Atunci când acel autor (se cade oare să-l numim astfel?) începe să-i agreseze pe ceilalți, încercând să-și impună „opera“ și nu se dă în lături de la nimic pentru a-și atinge țelul: ia cu asalt redacții și edituri, amenință și se ține de cuvânt, căci ajunge până la instanțele judecătorești. Iar metodele de persuasiune utilizate nu sunt doar cele din categoria negativă, a agresivității, ci și altele ce par benigne, dar sunt, în fond, la fel de nocive: insistența exasperantă, rugămințile și lingușeala, ditirambii pentru cei ce trebuie cuceriți. Personajul cu pricina vrea recunoaștere multiplă: cronici laudative, publicarea în reviste de prestigiu, premii literare, primirea în organizația de breaslă cu foloasele care decurg de aici și – ei, da! – traduceri, carieră literară internațională. Și, adevăr dezolant, în epoca noastră, unde atâtea falsuri trec drept originale, unii chiar reușesc. Așa încât cei din această specie se simt încurajați să continue campania: dacă X a izbutit, eu de ce nu?…
Trăim într-o perioadă în care lumea se mută tot mai mult pe internet, în spațiul virtual. Influencerii cu foarte mulți urmăritori câștigă sume enorm de mari pentru postările lor pe Instagram, pe TikTok, pe Facebook. E vorba de sume inimaginabile din perspectiva celor rămași în lumea veche, de hârtie, fixați acolo, fideli acelor valori. Iar cronicile literare au fost înlocuite cu like-uri. Ei, dar deja aceasta e o altă poveste.
Întorcându-ne la dezagreabila noastră istorioară ce se petrece în spațiul literar autohton, așa-zis clasic, cel știut și strâmt, singura explicație pe care o găsesc pentru această risipă de energie a unora pentru cauze himerice este necunoașterea de sine. Toți acei autori habar n-au cine sunt. Cum remarcam și altă dată, ei se privesc în oglindă și văd pe altcineva, văd niște persoane impozante ca statură, eroice. Iar eroarea de auto-percepție vine din ignoranță. Crește gradul de ignoranță în aceste vremuri? Aș spune că da. Dacă la aceasta adăugăm alte trăsături, și ele accentuate astăzi, lipsa de respect, agresivitatea și egocentrismul, avem rețeta perfectă care favorizează situația descrisă aici. (G.C.)
Două publicații
Semnalăm două publicații/ tipărituri de o factură specială, care nu se cade să treacă neobservate. Astfel, la Târgu Jiu, actorul și poetul George Drăghescu scoate o revistă greu încadrabilă, Ceașca de cafea, care se distinge prin dimensiunile liliputane: 24 de pagini cu dimensiunile 10 x 10 cm. Elegantă grafic, cu toate paginile policrome, simpatica publicație a ajuns la anul 19 de existență și, în mai 2024, la numărul 247. Sumarul e construit cu bun-gust literar: se deschide cu sonet de William Shakespeare tradus de Ștefan Aug. Doinaș și continuă cu un admirabil text al lui Tudor Arghezi intitulat Tablete de limbă. Sunt publicate apoi câteva poeme alese de George Drăghescu din lirica lui Ion Horea, Gabriel Chifu, Ioan Moldovan și Ion Mureșan (poemul acestuia e scris de mână și e datat Târgu Jiu, mai 2023). Se pot citi, de asemenea, maxime și aforisme de Ion Vinea și, inedit, scrisori ale lui Alex Ștefănescu către Gheorghe Grigurcu. Totul este ilustrat cu reproduceri după lucrările artistului plastic Gheorghe Plăveți și cu o impresionantă galerie foto, în care sunt prezente personalități ale literaturii noastre care au participat de-a lungul anilor la Festivalul de Literatură „Tudor Arghezi“: Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Mihăieș, Ion Mureșan, Vasile Popovici, Petre Stoica, Horia Gârbea și Adam Puslojić. Ceașca de cafea, o mică revistă făcută evident din pasiune pentru literatura română de calitate.
Între tipăriturile scoase de Florina Zaharia cu prilejul Festivalului Poezia – port la Dunăre s-a numărat și un Jurnal de bord, în fapt o agendă ingenios concepută. Fiecare scriitor participant la festival are rezervate două pagini pentru însemnări, prefațate cu un scurt extras din scrierile sale. Să exemplificăm cu versurile unora dintre invitați: „Dacă Dunărea ar fi cerneală,/ o călimară plină,/ am putea scrie cu ea toate poemele.“ (Adrian Alui Gheorghe); „Dunărea curge de când se știe frumoasă/ ca o poezie“ (Gellu Dorian); „Văzută prin el, luna devine frumoasă/ rotundă, fără cearcăn, plutind/ ca o navă ce revine acasă/ peste valuri ce n-o mai cuprind.“ (Horia Gârbea); „Singurătatea trebuie atinsă încet/ precum coarnele delicate ale melcului“ (Emilian Iachimovschi); „La o răscruce a sufletului/ calm de la o vârstă“ (Liviu Ioan Stoiciu). Această tipăritură e o probă că, atunci când se lucrează cu inteligență, se poate ocoli banalitatea chiar și în demersurile prin definiție sortite să fie unele comune, terne, lipsite de originalitate. (Cronicar)
Memoria, revista gândirii arestate
A apărut un nou număr din revista „Memoria“ (nr. 2/2024). Semnalăm din cuprins marcarea centenarului Banu Rădulescu (1924-1998), fondatorul Memoriei, prin două articole semnate de Mircia Dumitrescu și Ana Blandiana, care scrie admirabil: „Secolul pe care Banu Rădulescu l-a împlinit este format din două părți inegale și extrem de diferite: viața și posteritatea, două părți pe care revista Memoria le leagă armonios și le mută înțelesul din planul individual în cel colectiv, și din memorie în mântuire.“ Am mai reținut din sumarul substanțial și alte texte de evocare, cercetări de documente și studii istorice: Organizația Partizanii Regelui Mihai și crimele Securității din 1949 de la Nicula și Fizeșu Gherlii (jud. Cluj) de Gheorghe Petrov; Execuțiile în masă de la Tiraspol din perioada Marii Terori (august 1937 – noiembrie 1938) de Virgiliu Bîrlădeanu; sub genericul Distrugerea elitelor în anii comunismului: Baronul Ioan Mocsony -Styrcea de la Curtea Regală prin închisorile comuniste de Ovidiu Leonte; cu supratitlul Muzicieni în atenția Securității: „Huliganism politic“ la Opera din București de Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu; Istoria de lângă noi: File de poveste, Domnica Gostiuc și cei 20 de ani în Siberia de Maria Toacă; Adriana Georgescu, profesionistă în arta supraviețuirii de Maria-Laura Tomozei; și, în fine, Rezistența și arta în detenția politică (Varlam Șamalov, Lena Constante și Adriana Georgescu) de Sütö Csilla-Noémi. „Memoria“, o revistă neapărat de citit. (Cronicar)
Paris, 2024, vara: Jocurile Olimpice
Ce vești minunate ne-au venit de la baza de înot La Défense, din Paris – Nanterre. Apropo, aceasta a fost cea mai mare sală de concerte a Europei, unde s-au aflat pe scenă The Rolling Stones, Taylor Swift, Paul McCartney, apoi a servit ca stadion de rugby și, acum, grație conceperii sale novatoare de tip modular, s-a preschimbat în bazin de înot, cu 20 000 de locuri pentru spectatori! Acolo, excepționalul înotător român David Popovici a câștigat două medalii olimpice, de aur, la 200 de metri liber și de bronz, la 100 de metri liber. După curse fantastice, cu o concentrare de efort parcă supraomenească, unde diferența s-a făcut la sutimi de secundă sau la o unghie, așa cum potrivit s-a zis.
Ceea ce impresionează la David Popovici, pe lângă însușirile sale fizice ieșite din comun, este calitatea sa larg umană, condiția sa intelectuală, gândirea profundă, maturitatea și inteligența discursului său public. El nu este un robot, un ins care excelează prin talentul său sportiv și atât, „un băiat care înoată repede“ și atât, ci are o minte deschisă, este un tânăr care judecă și se pronunță în chestiunile cele mai importante ale domeniului, fără să pactizeze comod, pentru avantaje personale, cu oamenii politici aflați la conducere. În acest sens este exemplar mesajul transmis de el, imediat după triumful mondial, despre precaritatea dezamăgitoare a infrastructurii sportive naționale. Să sperăm că vocea lui va fi auzită și se va ține seama de ea, astfel încât starea sportului românesc să se îmbunătățească. (Ce păcat că nu avem și noi între literați pe cineva cu performanțele internaționale ale lui David Popovici, care, semnalând responsabililor politici neajunsurile din zona literaturii și căile de îndreptare, să fie ascultat. Noi degeaba ne răcim gura. Dar, n-avem încotro, trebuie să acceptăm comparația care ne dezavantajează: sportul e un mijloc de exprimare universal, ușor de evaluat, pe când literatura e închisă în propria limbă și de aceea realizările de vârf sunt mai greu cuantificabile și e puțin probabil să apară vreun David Popovici. Deși unele succese din ultima vreme obținute peste hotare de câțiva scriitori români ne dau speranțe.)
Tot la Jocurile Olimpice s-a mai întâmplat ceva care ne-a atras atenția. Am avut parte de încă o secvență din acest film bizar al zilelor noastre privind incluziunea, egalitatea de gen și toate derivatele lor. În competiția feminină de box, când a urcat în ring, o sportivă din Italia s-a pomenit față în față cu un bărbat care se declară femeie. Pugilista din Italia a simțit greutatea masculină a pumnului adversarei/adversarului și după doar câteva zeci de secunde a abandonat meciul cu ochii în lacrimi. Vom asista de acum, se pare, la numeroase episoade din această serie iscată de mințile noastre îmbolnăvite de tot felul de idei absurde și deturnate de la normalitate. (E de făcut însă o rectificare: ulterior, s-a revenit și s-a anunțat că pugilista algeriană nu este o persoană transgender, s-a născut femeie din punct de vedere fizic, dar cu cromozomi masculini și nu a suferit nicio operație de schimbare a sexului.) (G.C.)