Prins în valul amintirilor, încerc să rememorez momentul în care l-am cunoscut îndeaproape pe scriitorul și criticul literar Nicolae Manolescu. A fost pe la mijlocul lunii septembrie 2016, când, sub egida Uniunii Scriitorilor, s-a organizat la Bistrița Colocviul „Coșbuc, 150“. Profesorul venise însoțit de întregul staff al revistei „România literară“. Întâlnirea fusese fixată într-o zi de miercuri, în jurul amiezii, așa că, în timpul liber rămas, după ce a fost servit micul-dejun, l-am invitat pe Nicolae Manolescu să viziteze laboratoarele Spitalului Județean, pe care tocmai terminasem să le modernizăm. Ne-au mai însoțit Ioan Aurel Pop, pe atunci Rector al Universității clujene, și Alex Ștefănescu. Pentru ca totul să pară mai palpitant, le-am propus oaspeților să le facem câteva analize de rutină. Vocea blândă și mâinile pricepute ale asistentelor le-au înlăturat fireștile temeri. „Alex, trebuie să plasezi corpul în primă poziție, din motive de metodă, fără a prejudicia câtuși de puțin semni ficația sa ultimă“, comentă Nicolae Manolescu. M-am gândit atunci că asocierea medicină – literatură ne obligă să reflectăm asupra unei eventuale schimbări de tropi între practicile medicinale și principiile literare, chiar dacă expunerea medicală și expunerea literară nu sunt de aceeași categorie. Pus pe șotii, Alex Ștefănescu a spus ceva despre „buna folosire“, cu referire la existența unui spațiu literar și cultural al bolii, chiar dacă bolile nu ne fac toate semne în același timp. Poate că, mulțumit de rezultatele analizelor medicale, care le certifica buna stare de sănătate, Nicolae Manolescu a publicat ulterior, într-un editorial, experiența trăită, cu această ocazie, afirmând că: „Spitalul pe care l-am vizitat la Bistrița, într-adevăr, arată asemeni unui Spital Județean dintr-o țară civilizată…“.
Nimeni nu cunoaște însă puterea de sugestie a unei formule simple asupra omului, până când n-a făcut propriul experiment. Pe drum, la întoarcere, spre sala de conferințe, cugetarea străbunului nostru latin „Mens sana in corpore sano“ a dat micului grup un optimism molipsitor. Am găsit Sala Dacia, unde urma să fie evocat poetul George Coșbuc, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la naștere, arhiplină. A urmat un emoționant prilej de evocări pioase, de reeditări solide și dezbateri critice, ținute de academicienii Nicolae Manolescu și Ioan Aurel Pop, de scriitorii Alex Ștefănescu, Irina Petraș, Gabriel Dimisianu, Mihai Zamfir, Gabriel Chifu, Răzvan Voncu, Aurel Rău ș.a.
L-am ascultat pe Nicolae Manolescu cu interesul viu al omului care are patima oratoriei și, de ce nu, aș mărturisi-o, cu melancolia că asistam la strălucirea unei arte pe cale să apună. A fi orator înseamnă să prinzi sufletul unei săli, să stabilești instinctiv între tine și auditoriu acea tainică comunitate care îți îngăduie pe urmă să-l stăpânești, să-l convingi și să-l înalți.
Pentru început, Nicolae Manolescu a vorbit despre importanța apariției revistelor literare, despre taxa de timbru, despre publicitate, întrebându-se retoric Ce preț putem să punem noi pe ce se scrie în cotidiane? Ele nici la partea politică nu strălucesc, iar la partea literară sunt caraghioase de-a dreptul…
– Cu două excepții. Când scrieți dumnea voastră și când scriu eu, interveni șugubăț Alex Ștefănescu.
– Alex, o dată în viața ta, fii serios!
În continuare, Nicolae Manolescu a împărtășit publicului o amintire despre debutul său literar: În anul 1954, după ce a apărut „Gazeta literară“, în primăvară, toamna eram în liceu la Sibiu și am trimis un ciclu de poeme. Am primit o scrisoare de la Eugen Jebeleanu, care era șeful secției de poezie, care mi-a zis: „Mai întâi învață la școală și după aceea scrie poezii“. Și nu m-a publicat. De aceea, sunt unul dintre cei mai vechi refuzați la „România literară“.
Fără nicio poticnire, profesorul a continuat să vorbească despre literatura contemporană, despre responsabilitate în cultură, despre originalitate în poezie și onestitate în critica literară. Pe nesimțite, a început să-l evoce pe George Coșbuc, despre care era convins că este intrat într-un fel în istoria literaturii române, de unde nu va putea fi scos, probabil, niciodată, sub rezerva cine știe cărei catastrofe. Faptul că George Coșbuc este un poet memorabil, la propriu, ușor de citit, ușor de memorat și ușor de ținut minte, nu-l face totuși urmaș al lui Eminescu, așa cum afirmase la timpul respectiv Titu Maiorescu. Iată de ce a accentuat Nicolae Manolescu: Criticii sunt extraordinar de buni cunoscători ai trecutului, dar e bine să nu se apuce de viitor și de profeții, pentru că pot greși. Ceea ce îi datorăm lui Coșbuc este în schimb poezia tradiționalistă, foarte puternică și cu mari figuri politice. La el, sentimentele obștești au un conținut etic extraordinar, exemplar, fapt pentru care foarte multă lume îl admiră. În încheiere, profesorul ne-a transmis îndemnul să-l citim și recitim pe Coșbuc, să-l recuperăm integral, căci, privind din atâtea perspective, este încântător să-i descoperim mesajul său pozitiv, de care avem astăzi atâta nevoie.
limbajul profesorului era unul firesc, propriu, marcat de o anumită noblețe, care dădea un farmec incontestabil observa țiilor sau, îndeosebi, evocărilor și istorisirilor sale. Farmecul povestirilor te cucerea. Rareori am întâlnit pe cineva care să fi slujit cu atâta eficiență rosturile și rostirea cuvântului, care pentru un moment îți iuțea mersul sângelui prin fire, pentru ca apoi, imediat, să te învăluie cald și apropiat, evocându-ți în adâncul inimii amintirea unui tată pierdut în această viață, dar regăsit în chip miraculos pe pra gul altarului și al eternității. De la prima întâlnire, au răzbătut peste ani două afecte unite: sentimentul prieteniei și sentimentul timpului…