Datele momentelor cruciale din viața cuiva relevă la prima vedere hazardul pur. La o privire mai atentă, ne încearcă însă bănuiala că, în spatele datelor calendaristice, se află o forță ocultă de care depinde totul. În pragul solstițiului de vară al anului curent, pe 19-20 iunie, s-au stins din viață scriitorii Ion Vianu și Ioan Es. Pop. Doi Ion, dar pe care totul părea a-i despărți, din toate punctele de vedere.
Unul, Ion Vianu, se stingea la vârsta de 90 de ani în Elveția, unde fusese obligat să se exileze. Altul, Ioan Es. Pop, sensibil mai tânăr decât primul (trecuse de 60 de ani) se stingea într-un cartier de la marginea Bucureștiului.
Unul, Ion Vianu, fusese eminent savant și om public: medic, profesor la Facultatea de Medicină bucureșteană, de unde a fost dat afară, devenise celebru sub Ceaușescu prin lupta pentru drepturile omului în România. Celălalt, Ioan Es. Pop, poet afirmat mai târziu, nu atinsese nici pe departe notorietate internațională, deși în generația lui era poetul cel mai strălucit.
Unul era fiul lui Tudor Vianu, legendarul estetician și profesor la Universitatea din București. Celălalt se trăgea dintr-o familie modestă din Nordul Ardealului.
Ion Vianu, medic cu studii de filologie clasică, a făcut parte din elita bucureșteană prin familie și prin stilul existenței petrecute între România și Elveția. Ioan Es. Pop a ieșit greu din anonimat; a venit la București pentru a se afirma în lumea literară, dar mai ales pentru a fugi din mediul în care văzuse lumina zilei (volumul său emblematic de debut s-a chemat Ieudul fără ieșire).
După o viață de medic, savant și luptător social, Ion Vianu a început să scrie literatură la bătrânețe. Romanele sale au stârnit un interes neașteptat, iar scrierile lui memorialistice îl pla sează printre campionii acestui gen de proză. Ioan Es. Pop a avut poezia în sânge și a cultivat-o, obsesiv, din adolescență și până la sfârșit. Amândoi însă, de la un moment al vieții lor, au avut șansa de a scrie în libertate, fără supravegherea cenzurii.
Amândoi au fost încununați cu premii și distincții. Ion Vianu a primit, între altele, din partea Președintelui României, cel mai înalt ordin civil. Ioan Es. Pop nu se poate plânge nici el de lipsa recunoașterilor publice: după ce a luat principalele premii românești pentru poezie, a fost și laureatul Premiului Lucian Blaga 2024, în urmă cu câteva săptămâni.
Viața de familie a scriitorului erudit a rămas mereu senină. Atins de mai mulți ani de boala lui Parkinson, Ion Vianu s-a stins încet, la capătul unei lungi suferințe, pe care medicul savant a străbătut-o cu stoicism. Viața poetului din Ardealul de Nord a fost chinuită din copilărie și până la sfârșit. Moartea unicei sale fiice, studentă, în urmă cu câțiva ani, doborâtă de o boală necruțătoare, l-a făcut și pe tatăl ei să se cufunde într-un etilism fără ieșire. Ion Vianu a scris cărți rotunde, armonioase stilistic. Ioan Es. Pop a scris cea mai întunecată și mai disperată poezie imaginabilă. Sonoritatea arhaică a numelui său l-a urmărit pe poet, din moment ce unul dintre ultimle sale poeme are titlul Iov, Iova, Iona, Ion. Titlul i-ar fi plăcut și lui Ion Vianu!
Printr-un calcul greu de explicat al Providenței, amândoi au trecut pragul nevăzut în același moment al anului 2024. Sper ca unul dintre Sfinții Ion să-i fi întâmpinat pe amândoi la poarta Raiului. Un lucru e sigur: râurile a două vieți, ale vieților lor, s-au revărsat acum în imensul fluviu numit literatura română. Când se va scrie vreodată istoria acestei literaturi din secolul XXI, numele celor doi Ion vor străluci pe cerul ei, înconjurate de o lumină tot mai intensă pe măsura trecerii anilor spre următorul secol.