E greu de spus în ce măsură romanul inedit al lui Leonard Cohen, A Ballet of Lepers (tradus în românește de Radu Pavel Gheo Un balet de leproși, Editura Polirom, 2024), scris în anii 1950 și rămas, surprinzător, nepublicat până azi, anunță cariera viitoare a marelui compozitor și cântăreț. Subiectul pare plasat în lumea „tinerilor furioși“ englezi, a generației ieșite plină de răni fizice, dar mai ales morale și psihologice, din Al Doilea Război Mondial.
„Leproșii“ lui Leonard Cohen sunt niște „misfits“ canadieni, neadaptații cronici ai deceniului care a urmat marii conflagrații mondiale. Ei sunt eternii și nevindecabilii suferinzi într-o lume, care, de bine, de rău, încerca să găsească soluții la dezastrele aduse de conflagrația mondială. Evident, nu există ecouri directe ale bestialității prin care trecuse omenirea. Volumul, alcătuit dintr-un roman scurt, cel care dă titlul cărții, și șaisprezece povestiri, și ele de întindere relativ redusă, e centrat pe eroi ce trăiesc în propria lor bulă existențială, parcă rupți de lume. Cu toate acestea, presiunea devastatoare a exteriorului se resimte prin porii paginii scrise, prin tensiunea gata să explodeze a frazei și prin viziunea sumbră a dramei singurătății născătoare de violență.
Romanul Un balet de leproși e narat din perspectiva unui alter-ego al autorului. Deși datele biografice nu coincid întru totul, caracterul personal e evident. Identitatea de spațiu și de timp trimite la un Montreal plin de mistere și fantasme, unde cele mai bizare întâmplări sunt posibile, iar deznodământul nu e aproape niciodată cel visat de protagonist. Astfel, eroul, un mărunt funcționar la o firmă obscură, e cuprins de o depresivă resemnare. Unul din primele lucruri pe care le aflăm despre el e că-i plăcea să dea un citat din tatăl său: „O luăm de la capăt, cu totul de la capăt.“ Evident, segmentul de viață în care-l vom urmări nu va fi decât o afundare disperată în suferință, singurătate, umilință, nebunie și bestialitate.
Drama e declanșată de sosirea intempes – tivă de la New York a bunicului, abandonat de familia care îl avusese în grijă. Aflăm, cu acest prilej, cam tot ceea ce trebuie să știm și despre erou: că e un slujbaș oarecare, că are o iubită de care vrea să se despartă, că-și duce viața de azi pe mâine, locuind într-un hotel sordid, că șansele sale de a părăsi acest univers abject sunt egale cu zero. Spre deosebire de alți protagoniști ai literaturii de tip „angry young men“, el nu vede o soluție în evadare.
Dimpotrivă, alege calea adâncirii în mediu sordid în care-și duce zilele.
Autoportretul naratorului e o desăvârșită fișă cinică, din care nu lipsesc elementele ce vor explica devierile lui violente, cu accente sadice, la care vom fi martori: „Îi explicasem proprietăresei că nu voiam să fiu deranjat seara. În primul rând, pentru că, după cum am menționat, aveam nevoie de intimitate și, în al doilea rând, pentru că mereu mi-a fost groază ca nu cumva să fiu întrerupt în timp ce făceam dragoste cu Marylin. Deși pot să-ți înșir motivele astea – și sper să nu devin prea plictisitor –, niciodată nu mi-am înțeles pe deplin mânia. De fapt, uneori mă sperie. E mai degrabă un fel de ură decât de mânie. În astfel de momente, după cum o descriu aici, mă copleșește, mă ia în stăpânire, mă smulge din mine însumi. Sau poate ar trebui să spun că mă înfige în mine însumi, pentru că, după cum am zis, în astfel de momente simt cum sunt dezbrăcat de piele și de organe, lăsând să se vadă esența urii și a violenței.“ Avem aici portretul-robot al omuluiecorșeu, suprasensibil și ultra-susceptibil, închis în micro-universul lui de fobii și delectări vinovate, dominat de irațional, inadaptat, tulburat pentru că i se încalcă teritoriul pe care-l apără cu agresivitatea unei fiare sălbatice.
Sosirea bunicului reprezintă, în acest context, o abatere gravă de la ritualurile cotidiene înecate în rutină și revoltă surdă.
Dezagreabile sau chiar dezgustătoare, meschinele mecanicități ale vieții de până atunci erau dominate de conformism, placiditate și resemnare. Tocmai de aceea, firescul cu care acceptă să aibă grijă de bunicul despre care nu știa nimic – era ultima lui rudă în viață – induce un aer de fatalitate. Era ca și cum Străinul lui Camus s-ar fi resemnat cu identitatea unui nou domn K., prizonier într-un castel blestemat.
Ceea ce nu știm nici noi și nu știe nici personajul e că bunicul e un agent al Răului. Sub masca unui bătrân neputincios se ascunde unul din acei „demoni meschini“ de sorginte dostoievskiană ce perturbă, prin simpla lor prezență, ordinea prestabilită a lumii. Prima lui manifestare ieșită din comun se petrece chiar pe peronul gării, când îl scuipă și îl lovește cu bastonul până-l pune la pământ pe polițistul aflat în exercițiul misiunii.
Treptat, violența și perversitatea bătrânului (acesta-l spionează pe nepotul său în timp ce face dragoste cu Marylin, în singura încăpere unde bunicul și nepotul își duc traiul) trec asupra tânărului. Împins de un impuls morbid, el caută un țap ispășitor pentru destinul atroce. Îl găsește în persoana unui funcționar de la căile ferate, un ins cu o înfățișare respingătoare și buză de iepure. Ca într-un film noir, protagonistul îl urmărește, îi află obiceiurile (individul frecventează librăriile unde răsfoiește cărți pornografice, iar, ulterior, se masturbează într-o încăpere de la serviciu), îi seduce nevasta și intenționează, împreună cu aceasta, să-i amplifice suferința făcând în așa fel încât bărbatul încornorat, venit de la muncă, să-i prindă în plin act sexual.
La rândul lui, bătrânul își extinde domeniul de exercitare a demonismului.
La început, asemeni unui macho neînfrânat, o plesnește peste fese, apoi și-o face amantă pe patroana hotelului, pentru ca, finalmente, s-o mutileze într-un acces de nebunie furioasă. Paralelismul destinelor se decupează astfel cu forța de explozie a unui vulcan: cei doi sunt fețele aceleiași monede. Două manifestări identice ale sentimentului de frustrare, de neputință și nebunie al indivizilor condamnați să trăiască într-un mediu de claustrare, indiferență și umilință – psihică, socială și morală, în cazul tânărului, fizică, fiziologică și nevrotică în cazul bătrânului.
Tematic, pot fi identificate în roman câteva din obsesiile întâlnite ulterior în cântecele lui Cohen (și, parțial, în cele două romane ale sale, The Favourite Game și Beautiful Losers): singurătatea, suferința nevindecabilă, tânjirea după o lume paradiziacă, întunecarea mintală, abandonul, disperarea. În acest scenariu funest, femeia e victima prin excelență a agresiunii emoționale și fizice a bărbatului incomplet, ispitit de gesturi grotești (cum e dansul macabru al bătrânului sosit de la New York în jurul polițistului căzut la pământ sub duritatea loviturilor lui de baston), care devin modele comportamentale pentru nepotul său: „Nu eram dezgustat. De fapt, am râs cu un fel de admirație“.
Succesiunea de scene în care ura și disperarea alcătuiesc un peisaj ma cabru se transfor – mă într-o alegorie a Urâtului și într-o baladă a Singu rătății generatoare de spasme insu – por tabile. Amărăciunea e rezultatul unui complex de frustrări acumulate în timp, dar justificarea sălbăticiei conține pre misele unui șir nesfârșit de acte iraționale care se potențează unele pe altele. Admirația față de bunicul în care vede răzbunătorul absolut, cel pentru care „violența e o metodă“, e finalmente, răscumpărată, iertată în numele slăbiciunii omenești: „S-a întâmplat, pur și simplu s-a în – tâmplat, așa cum s-a întâmplat și Buchen – waldul, și Bergen-Bergen, și Auschwitz-ul și-o să se întâmple din nou. Va fi planificat dinainte și se va întâmpla din nou și vom descoperi atrocitățile, crimele și umilințele și vom spune că e planul unui nebun, noi tânjim după puritate și iubire“.
Romanul se încheie sub semnul (pseudo)libertății redobândite după un parcurs presărat cu bestialități, ură crâncenă și dorința de evada din pustiul unei vieți fără orizont.
Cărările străbătute de erou s-au dovedit, fără excepție, false, iar bunicul însuși era un impostor involuntar, ajuns la Montreal în urma unui șir uluitor de confuzii și erori.
Din cele șaisprezece povestiri ale vo – lumului, câteva sunt cu adevărat extraor – dinare. Trei dintre ele (Toanele domnului Euemer, Ritualul Rasului și Cântec de leagăn) îl au drept protagonist pe dl Euemer, un fel de Ubu modern, supus celor mai absurde experiențe imaginabile. În prima din ele, naivul bărbat se simte atras irezistibil de un puști care, împreună cu tovarășul lui de ștrengării, provocaseră involuntar un accident mortal.
Pasiunea n-are însă intensitatea celei care l-a împins pe Gustav von Aschenbach spre Tadzio și nici deznodământul la fel de drama tic ca în nuvelele lui Thomas Mann. Mai expe ri men – tat decât bărbatul care, pur și simplu, voia să dobândească un avantaj moral asupra puștiului, acesta din urmă manevrează în așa fel lucrurile încât soția îl surprinde într-o postură cel puțin delicată: aceea de aparent agresor sexual al „inocentului“ adolescent, în fond o pramatie de cartier care trecuse prin tot ce e mai rău în viață.
Celelalte două sunt mostre de umor absurd, împins până la ultimele consecințe, ca în nuvelele unui Kafka trecut prin Daniil Harms, unde râsul îți îngheață pe buze în fața ororii absolute, adică a morții.
Favorita mea rămâne „Polly“, o splendidă mostră de autoficțiune, poves – tea unei iubiri adolescentine, surprinsă în ciudatele și derutantele ei încren – gături. E istoria unui triunghi amoros alcătuit din trei adolescenți inocenți, construită în contratimp, pe un subiect muzical și de o mare muzicalitate – ca în primele povestiri ale lui Truman Capote, cu o răsturnare de situație la fel de surprinzătoare ca la maestrul „Harfei de iarbă“.
Probabil că în afara celebrității lui Leonard Cohen o astfel de carte – chiar o recuperare fiind – ar fi trecut neobservată. Prin urmare, lectura ei nu poate fi una inocentă, ci cu ochii îndreptați spre ceea ce avea să devină autorul.
Deși loviturile maestrului nu au însă rafinamentul pe care i-l vom descoperi mai târziu, marmura din care sunt dăltuite delicat-atrocele piese e de cea mai bună calitate.