Atât timp cât a trăit în țară, dar și după alegerea căii exilului, Lucian Raicu nu a renegat mistica fidelității și iubirii față de literatură. Discursul literar a reprezentat pentru el nu doar un mediu propice de ființare, în care viața i s-a esențializat, ci și un fel de pivniță textuală în care a avut posibilitatea să se adăpostească împotriva mediocrității și a minciunilor nonficționale. De altfel, autorul cărții Scene din romanul literaturii (1985) a aspirat spre o filosofie a creației care să fie concomitent și una a condiției umane. Totodată, a privit plin de scepticism lumea din afară și a încercat să evite agresiunile existenței prin refugiul plin de fervoare în lumea cărților. Apoi, a practicat un fel de critică de factură existențialistă, scriind cu o neobișnuită fervoare afectivă despre cărțile citite.
Pe coperta ultimă a cărții Fragmente de timp (1984), autorul a reluat un pasaj din interior prin care se autodefinește firea genuină umană: „Semnul de întrebare (?) și semnul de mirare (!) zis și de exclamare: cât timp aceste două semne există și sunt încă întrebuințate, nu mai des, dar niciodată mai rar decât trebuie, viața mai are sens, nimic nu este încă definitiv pierdut”. Nu știu cât de des sau cât de rar a întrebuințat Lucian Raicu aceste semne în perioada exilului, însă rămâne cert faptul că activitatea lui literară nu a mai avut sensul pe care îl avusese timp de câteva decenii în țară. Cele două volume care au format un scurt arc peste timp între perioada românească și aceea pariziană (Journal en miettes cu Eugène Ionesco – 1993 și Scene, reflecții, fragmente – 1994) au fost însoțite de traducerea în limba franceză, în 1992, a importantei sale cărți Gogol sau fantasticul banalități (1974), care nu a avut, din păcate, receptarea scontată în spațiul criticii literare franceze.
Cu puțin timp înainte de căderea regimului comunist, rămânând în străinătate (neinspirat?), ca și alți scriitori români, autorul Căii de acces (1982) nu a mai putut trăi perioada de tranziție și de acomodare pe care au traversat-o ceilalți colegi de generație și de redacție de la revista „România literară”. Neintegrat vieții sociale, literare și culturale pariziene, Lucian Raicu a pierdut importantul statut critic obținut în țară într-un pătrar de veac și a recurs la un exil interior, adăugat aceluia geografic deja consimțit. În unul din fragmentele critice, se afirma că „la originea scrisului se află un șoc, mai exact spus: o ruptură”. Este vorba despre o ruptură de natură vulcanică, după cum ne asigură și Nicolae Manolescu: „Autorul Reflecțiilor e un vulcanolog care caută apropierea craterelor și iminența exploziilor, mereu amenințat să piară ca Pliniu cel Bătrân, sub lava unui Vezuviu literar. În recenzii, la cărțile obișnuite, criticul reface în imaginație aceeași mare activitate vulcanică, de unde și impresia de excesiv, de emfatic, de inaderență la obiect pe care ele le lasă adesea” (Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Cartea Românească, București, 2019, p. 1236).
Cred că o astfel de ruptură poate exista și la sfârșitul scrisului. Să nu mai fi fost pentru emigrantul în Franța întâlnirea cu cartea și cu scrisul o aceeași atât de promițătoare sărbătoare a spiritului critic? Se pare că Lucian Raicu devenise cu totul retras și puțin comunicativ, iar această impresie îmi este întărită de faptul că el răspundea numai anumitor apeluri telefonice. Îmi amintesc de perioada când, fiind lector la Universitatea din Bordeaux, locuiam în același apartament în care stătuse și antecesorul meu. În unul din sertare am găsit pe o foaie de hârtie scrise de Livius Ciocîrlie numele și numărul de telefon al lui Lucian Raicu, alături de care era adăugat și codul intrării în comunicare: trebuia sunat de două ori scurt, cu două beep-uri, apoi se suna încă o dată în mod obișnuit. Aceasta era condiția de a i se răspunde, dar nu cred că din motivul invocat cândva: dintre toate virtualele condiții ale creației, singurătatea absolută este cu siguranță cel mai greu de acceptat, mai greau de menținut vreme îndelungată, chiar dacă premisa unui puternic talent nativ este asigurată. (Lucian Raicu, Reflecții asupra spiritului creator, Editura Cartea Românească, București, 1979, p. 109)
„Cine se angajează să citească toate cărțile lui Lucian Raicu are impresia, inițial, că sunt prea numeroase, pentru ca la sfârșitul lecturii să i se pară, dimpotrivă, prea puține” – afirmă Alex Ștefănescu, în Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000 (Editura Mașina de scris, București, 2005, p. 740). Or, cărțile scrise de Lucian Raicu par a fi și mai puține după exilul în Franța, din cauza ajungerii sale aproape de pragul abandonării actului critic în ultima parte a vieții. Am putea găsi o explicație într-o frază a lui însuși, scrisă cu ani în urmă: „Dacă un scriitor, în vreme ce lucrează la o carte, schimbă «locul» în care lucrează, e foarte probabil că el va schimba și cartea, sau cel puțin tonalitatea ei; se poate întâmpla să n-o mai scrie deloc”. (Lucian Raicu, op. cit. p. 21)
Este aici o reflecție valabilă și în cazul celui care a scris-o. Exilându-se, acesta a schimbat și maniera de a citi, adică forma de viață pe care o adoptase dintotdeauna. Iar aceasta, deoarece nucleul interpretativ al actului său critic a reprezentat în chip esențial o aceeași formă de activitate a spiritului creator. Scriind critică, Lucian Raicu se exprima din plin și pe sine, conturându-și fizionomia lăuntrică într-o operă la fel de viabilă ca oricare alta. Oficiul critic a presupus în cazul lui nu o modificare a datelor operei în timpul interpretării, o ingerință în ceea ce a realizat creatorul ei, ci o participare afectivă a exegetului, în lipsa căreia nimic nu ar căpăta girul autenticității. Autorul cărții Structuri literare (1973) a trăit concomitent în spațiul ficțional al literaturii și în laboratorul actului critic, în zonele cele mai tumultuoase, în care se exprimă omenescul viu și inalterabil. Un text oarecare nu era analizat ca o realitate în sine, ci ca o formă de validare sau de acreditare a unei ființe umane. Aceasta este rațiunea pentru care se poate spune că Lucian Raicu nu a fetișizat opera literară prin reducerea discursului specific la componenta strict estetică. El năzuia să ajungă în chiar miezul pirosferic al literaturii, în acele straturi de profunzime în care arta cuvântului și viața nu se mai disting cu claritate una de alta. Criticul a fost încercat de o trăire plină de patos a literaturii și, implicit, a criticii, care era una a aprop(r)ierii, nu a distanței sau a distanțării.
Potrivit principiilor unei astfel de critici de „participare”, de identificare (marcată și de abundenta prezență a citatelor în discursul propriu), exegetul își asuma experiența operei prin parcurgerea și interpretarea acesteia, el căpătând capacitatea de a retrăi un act de creație străin, dar care îl revela și pe el însuși. Desigur că accepțiile criticii de identificare nu acoperă decât parțial aria activității sale literare, întrucât actul critic propriu-zis presupune la el și o filosofie a creației. Critica practicată de Lucian Raicu era una ce înainta prudent, cu pași mici și în lentoare, ocolind, tatonând, circumscriind. Același Nicolae Manolescu conturează cu acuitate profilul psihologic al unui astfel de critic literar ce tatonează, investighează și fixează opera abordată: „Între criticul-fluture (sau albină?), ce colindă florile, și criticul cariu, ce sapă infinite canale, instalându-se în casa altuia ca în casa proprie și «renovând-o» după gustul lui, nu mai este nevoie să spun care e metafora potrivită spiritului Reflecțiilor lui Lucian Raicu” (Ibidem, p. 1237).
Fiind un adept al lecturii critice activ-participative, Lucian Raicu nu a aplicat niciodată o metodă anume, ci a recurs la un exercițiu critic atent și în deplină comprehensiune. Critica literară a reprezentat pentru el o „formă de viață”, o opțiune definitorie și definitivă care a fost asumată cu toate riscurile și frumusețile ei. O scriere ține deopotrivă de real și de imaginar, iar această voită confuzie între viață și literatură s-a întâmplat sub pecetea unui entuziasm debordant. În același timp, deschiderea criticului spre cât mai multe aspecte ale lumii și intensitatea cu care și-a trăit viața prin intermediul literaturii i-au impus resimțirea dramatică a existenței. Lucian Raicu a gândit literatura din toate timpurile ca pe un prezent continuu, pe care l-a trăit cu o acuitate și o pasionalitate rar întâlnite. Plăcerea lecturii i-a fost una impură, înrudită cu suferința, pentru că o boală învinsă era pentru el orice carte.
Când era elev la Școala de Literatură, autorul viitoarei monografii despre Nicolae Labiș (1977) își luase obiceiul de a citi cu voce tare colegilor și prietenilor pagini din opera lui N. Gogol. Intensitatea bucuriei lecturii devenea la un moment dat dureroasă, după cum își aduce aminte cineva din fosta asistență. În a doua parte a vieții, exilatul Lucian Raicu a citit, în ultimii trei ani ai ceaușismului, O sută de scrisori din Paris (2010) și apoi cronici radiofonice de carte occidentală (interesante, dar lipsite de angajament afectiv), la interval periodic de câteva zile. Le citea tot cu voce tare, în limba română, la postul Radio France International și nu văd de ce lectura nu ar fi fost la fel de dureros de dulce.