Adrian Alui Gheorghe a inventat sau a reinventat alfabetul cu o singură literă, dar cu mai multe corzi, al căror semne și sunete ce se răspândesc prin tot universul cunoscut și, mai cu seamă, necunoscut, le percep, câteodată, doar înțelepții din deșert și îngerii Domnului. Alfabetul acesta i-a revelat adevărul despre această lume, aflată pe marginea prăpastiei, care va fi înlocuită de o altă lume, apărută din același hău.
Slujitor devotat al scrisului său, poetul Adrian Alui Gheorghe, spre deosebire de magistrul din romanul lui J.M. Coetze, nu-i mai așteaptă pe barbari. Psihoza indusă de iminenta lor sosire nu-l mai sperie și nu-l împinge spre umilințe fără rost și lucruri nefăcute. Poetul e conștient că barbarii sunt demult în cetate și că au luat chipul unor diriguitori înțelepți, care, în numele adevărului și a ordinii, manipulează masele, pervertind adevărul în minciună și transformând minciuna în adevăr, de la primul până la ultimul cuvânt.
Alfabetul cu o singură literă, inventat sau reinventat de el, îl face să devină imun la orice manipulare venită din afară, dar și din lăuntrul său. El trăiește conștient într-o lume inconștientă, care-și alimentează energiile din vidul existent în noi, dar și din spațiul virtual și haosul răspândit pe rețelele de socializare. Împăcat cu sine, dar și cu ceilalți, poetul trăiește într-o lume în care „toate zborurile au fost anulate“, în care „nici cocorii, nici rândunelele,/ nici graurii, nici papagalii din cușcă nu mai rătăcesc/ spre orizonturi topite definitiv de virtualitate“.
Viețuiește – și acesta-i unul dintre adevărurile sale – într-o lume în care până și gândurile nu mai au libertate de mișcare, iar sentimentele îmbracă forme din ce în ce mai hilare, și asta, deoarece imaginația și visul au fost de mult confiscate, devenit un bun comun. Fiind conștient că locul lumii reale a fost, deja ocupat de barbaria lumii virtuale, poetul contemplă liniștit cum vulcanul „aflat în durerile facerii“, acoperă cu lava sa lumea reală, cufundând-o înlăuntrul Internetului Tuturor Lucrurilor vidat de orice urmă de conștiință.
În lumea Internetului Tuturor Lucrurilor, după cum era de așteptat, cărțile devin inutile. „ah, câtă ură a fost promovată prin literatură!“ exclamă poetul pe un ton mai degrabă ironic ce mimează însă sobrietatea absolută. Devin inutile, fiindcă din lume spațiul virtual se revarsă în fiecare clipă atâtea informații, atâtea imagini și atâta maculatură, încât acoperă cu avalanșa lor tot ce s-a scris până acum și tot ce se va scrie de acum înainte.
În acest context, marile capodopere, Iliada, Odiseea, opera lui Dante, cea a lui Rabelais, Cervantes, a lui Shakespeare, Faust-ul lui Goethe, operele lui Balzac, Hugo, cea a lui Baudelaire, romanele lui Gogol, Tolstoi și Dostoievski, America lui Kafka, Ulise al lui Joyce, precum și operele lui Thomas Mann, Hemingway, Faulkner, Knut Hamsun, Bulgakov, Marquez, Borges și Llosa au devenit sau vor deveni caduce. Există o singură soluție pentru a scăpa de balastul capodoperelor ce ne îngreuiază devenirea. Omenirea are datoria să le îngroape în uitare, unde altundeva decât în Internetul Tuturor Lucrurilor.
Dar iată cum apare acest straniu prohod în cartea de versuri a lui Adrian Alui Gheorghe, Nu-i mai așteptăm pe barbari, apărută la Editura Tracus Arte, ce face, pe alocuri, trimiteri subterane la Țara pustie a lui T.S. Eliot: „S-au adunat să îngroape cărțile./ Să uităm încet și sigur./ Să facem un plan de uitare în comun./ Să-i îngropăm pe cei care au scris cărțile./Să-i îngropăm pe cei care le-au citit.“
argumentele la care apelează Adrian Alui Gheorghe sunt pe cât de simple, pe atât de imbatabile: „Floarea de mușețel nu învață alfabetul“, spune el și „Floarea de corcoduș nu știe Odiseea./ Puiul de cerb nu stă în laborator să învețe teoria relativității./Puiul de vrabie știe că metafora nu e de mâncare.“ De aceea „trebuie să îngropăm cărțile“, căci ele au devenit inutile. „Suntem cei care vom invada universul – conchide autorul –/părăsind pământul acesta care a devenit/ un uriaș mormânt/ deasupra punem cărțile acum/ lespezi grele, grele/ care vor fixa vremelnicia în eternitate.“
Scrisă după un periplu ecumenic prin America, volumul de versuri al lui Adrian Alui Gheorghe, dincolo de tonul său deseori ludic, transmite cititului un mesaj de alarmă: am ajuns la marginea prăpastiei și suntem pe punctul de a ne prăbuși în hău. Și asta fiindcă ne-am lepădat prea repede de tot ce am acumulat de-a lungul secolelor. Suntem pe cale de a renunța nu numai la credința, la obiceiurile și cultura noastră, dar și la noi înșine și la toată realitatea din jur, pentru a o înlocui cu ceva ce nu pare să aibă consistență.
Toată această degringoladă infernală a pornit – afirmă poetul în textul ce ține loc de postfață – din „momentul în care poezia a căpătat o aură neagră, de preocupare omenească considerată maladivă, cu consecințe în viața tot mai practică a indivizilor planetei. Mai întâi a fost un curent pseudo-filosofic, pornit din America (din America pe care Adrian Alui Gheorghe a vizitat-o în urmă cu un an, n.n.), care a preluat o teorie neverificată, atribuită lui Platon, care spunea că „poeții ar trebui alungați din cetate, din societate, fiind corupători ai minților fragede.“ Drept urmare, poeții au fost alungați din cetate, nu în antichitate, ci în lumea modernă și, mai cu seamă, cea postmodernă. Locul lor a fost ocupat de „un lanț de magazine, care a unit toate continentele, cu produse din cele mai diverse, ce recreau paradisul inițial.“ Și lanțul de magazine a avut un slogan de genul: „Lăsați poezia, alegeți viața concretă.“ În imaginile ce însoțeau reclamele diferitelor produse „apărea un cuplu, Adam și Eva“, viețuind într-o căsuță cochetă de pe malul mării. În căsuță era prezent și șarpele, în chip de bucătar, trudind la o „bucătărie ultra modernă ce semăna cu o navă interplanetară, unde pregătea un ștrudel“. Apărea nu numai șarpele, ci și Dumnezeu, în chip de „șofer care transporta noi și noi produse destinate confortului tot mai sofisticat al cuplului întemeietor de lumi uimitoare.“ Însă poezia a intrat nu numai în vizorul lumii afacerilor, ci și în vizorul lumii academice, fiind decretată drept o activitate umană extrem de nocivă, ce poate duce la „afectarea centrilor de orientare în spațiu și chiar în timp“, declanșând tot felul de boli periculoase, cum ar fi sindromul down și bulimie socială. În lumea modernă poezia a fost înlocuită cu reclamă. Drept consecință, lumea s-a degradat.
Azi nici măcar timpul nu mai e în mâna lui Dumnezeu, ci a specialiștilor de la Silicon Vallley, care îl extrag „din particulele de praf stelar, depus pe fuzelajele avioanelor de cursă lungă“ și îl răspândesc, izgonind cu motoarele lor poezia din lume.
„Unii au căutat aur în America“ – spune Adrian Alui Gheorghe –, și și-au găsit, într-un fel sau altul sfârșitul. „Eu caut poezie/“ și asta deoarece, în epoca digitalizării și a infestării realității de către spațiul virtual, se găsește din ce în ce mai rar, în amalgamul textelor produse, „poezia capătă o valoare mai mare decât aurul“. Ea nu aduce sfârșitul, ci nemurirea.
Și după această deschidere – am citat din poezia Epigramă, din ciclul Poeme americane – iată și finalul poemului: „…sunt pe Wall Street, vreau să schimb/ câteva poezii românești în valuta locului,/ sunt la o casă de schimb să văd paritatea“. Paritatea dintre dolar și poezie. Poetul nu ne dă niciun fel de informații legate de echivalența dintre dolarul american și poezie. Și aceasta fiindcă dolarul nu conține nicio cantitate infimă de poezie.
„Abil în a adopta o varietate a tonurilor – citez din opiniile criticului literar Vasile Spiridon de pe coperta cărții –, Adrian Alui Gheorghe combină fantezist (acesta e cuvântul potrivit, n.n.), prin polifonia vocilor poetice, spiritul ludic, expresia aforistică, ironia, prozaismul și parabola. Versatilitatea stilistică și constantele tematice stau bine acestui poet care nu rămâne niciodată crispat într-o unică formulă.“
Și asta, deoarece ideile sale – adăugăm noi – iau forma realității și irealității pe care o trăiește, nu la un mod paroxistic, ci unul pe jumătate contemplativ, pe jumătate ironic. Discursul său liric e unul insidios, care învăluie lectorul pe nesimțite în fantasma mișcătoare a ideilor sale. Imaginile și metaforele de care uzează Adrian Alui Gheorghe sunt fluide, luând forma gândurilor și stărilor prin care trece poetul atunci când contemplă străzile unui oraș străin sau munții situați undeva în fața sau poate în spatele blocului său, într-o dublă perspectivă. Una reală, cealaltă ce ține de percepția lăuntrică, făcută prin intermediul celui de-al treilea ochi. „Într-o vreme – scrie poetul – îmi plăcea să văd munții/ acum îmi place să vorbesc despre urcarea muntelui,/ deși am impresia că acum/ am urcat mult mai sus.“ Într-o vreme, adaugă el, „credeam că iubirea este infinită,/ acum o văd cum se îneacă într-o lacrimă.“ O iubire, spune poetul, „trebuie să învețe să înoate/ în cele mai vitrege condiții“. Trebuie să știe să înoate atunci când se scufundă într-o lacrimă, dar și atunci când ajunge să plutească într-un ocean cuprins de furtună. Și după acest preambul, urmează și întrebările finale, puse cu naivitate de un ochi care plânge și unul care râde: „dar munții, munții, ce ne învață?/ dar apa, apa ce ne învață?/ dar aerul, aerul – adică elementele primordiale – ce ne învață?“
Răspunsul ar fi: nimic și totul despre lumea reală, și, într-o măsură, despre cea virtuală.