Poeme de Cristian Liviu Burada
Despre adevăruri
E mai greu să poți vorbi cu ceilalți
Care nu mai sunt
De aceeaşi parte a oglinzilor cu tine
Ei nu-ți mai răspund de ceva timp
Pentru că nu doresc
Să mai afli vreun adevăr
Orice adevăr rostit ar putea fi fatal aici
Printre coline deșarte
Dacă totuși ai reușit să răzbați până
acum
Există riscul ca ceva mai târziu
Să te trezești alături de ei
Mult prea încărcat cu adevăruri
Care oricum nu-ți vor folosi la nimic
Pentru că acolo toți le știu
Iar dincoace nu le aude nimeni
Pământ tăcere rugă sau cuvânt
Printr-un vacarm de galaxii uitate
Cu sori trădați târându-se pe coate
Spre Dumnezeu pe drumul cel mai lung
Am să mă-ndrept cu gândul să ajung
Himerei să-i mai dau înc-un grăunte
Salbă de ghimpi să îmi aștern pe frunte
Și cu-n toiag fosforescent de-a dreapta
Doar doar de voi urca în fine treapta
Și poate chiar voi trece peste ape
Care băltesc și nu mai pot să sape
Meandre-adânci prin înserări mioape
Și-odată ajuns hăt… dincolo de crug
Să pot ivi din nimb de demiurg
Spirale-n orizonturi ca un rug
Și zări diamantine care curg…
Să văd prin toate dacă încă sunt
Pământ tăcere rugă sau cuvânt…
Viclean diapazon
Când voi simți că-mi dă târcoale iară
Am s-o aștept cântându-i la vioară
Coasa când îi va fi de mine-aproape
Nu voi striga la nimeni să mă scape
Ci voi privi apusul prin vitralii
Topindu-mă în hăul dintre falii
Cântul va mai rămâne dar cu greu
Va mai suna cum îl ivisem eu
Fiindcă ea-mi va da atunci alt ton
Din coasa grea – viclean diapazon
Lovit de munți ca de uitate cranii
Cu fulgerări adânci prin umbre stranii
Într-un târziu desigur îmi va zice
Tu ești Orfeu iar eu Euridice
Lumina – pârâiașul acela minuscul
Lumina cea mai pură era păstrată
În podul casei părintești
Dar și cel mai de nepătruns întuneric
Tot acolo era
Mereu se întâmpla așa-întunericul apăsa
Apăsa lumina din ce în ce mai mult
Aproape că o strivea
Până ce ajungea să fie abia cât un
pârâiaș firav
Care la celălalt capăt al vederii mele
Tot întuneric devenea
Erau zile când scormoneam prin felia de
lumină
Să văd dacă dau de întuneric
Dar nimic nu se întâmpla semnificativ
Câteva pâlpâiri ca de fitil de lampă pe
gaz
Dar întunericul nu apărea nicicum
Oricît de atent aș fi căutat
Alteori încercam în zadar să scot
Din carnea groasă a întunericului
Măcar o pepită de lumină
De fiecare dată mâinile îmi rămâneau
pentru un timp
Pline de sânge
N-are nicio noimă să preamărești lumina
Sau întunericul-e cam același lucru
Și oricum asta nu ar duce la o mai bună
înțelegere
Mai grea este lumina sau întunericul
Este cu mult mai greu
Lumina -pârâiașul acela minuscul
Din care se spală pe față Dumnezeu
Întunericul este peștera de unde
izvorăște lumina
Acolo poate că ne sunt iertările și vina
Cel mai bine este să stai ascuns de tot
vuietul lumii
În tine însuți – îmi spun adeseori –
Așa cum în copilărie te ascundeai în
podul ocrotitor
Al casei părintești
Și să-l rogi pe Dumnezeu să te ajute să
poți privi
Pătrunzător drept în ochi lumina și
întunericul
Rugile vor avea parte de o mai bună
ascultare
Cu cât lumina și întunericul vor fi mai
orbitoare
Deschisă nu-mi mai este vreo ușă
Într-o noapte mi-am zărit trupul pe un
umeraș
Într-un dulap cu haine vechi
Unde mai erau și alte trupuri înghesuite
perechi
Sufletul îmi era foarte bucuros că a
scăpat de trupul greu
Ca lanțurile legate cu sferele de blestem
Ale unui condamnat pe viață și pe
moarte
Pentru cele greșit făcute-așa cum eram eu
Odată eliberat sufletul mi s-a înălțat cu
bună știință
Spre zarea topită în neființă
Și a strigat către trup
A trebuit de tine să mă rup
Dar poate din nou am să te chem
Când vei scăpa de blestem
De acum să știu ce mai sunt
Îmi este și mai greu
Fiindcă nu mai am nici trup
(Între timp a ajuns cenușă)
Iar către suflet să mă îndrept nu mai pot
Deschisă nu-mi mai este vreo ușă…
Semne
Din visurile ascunse-n seva crudă
Abia de mai răzbate câte-un vaier
Deşi s-au întrupat cu atâta trudă
Din nori de borangic tiviți în caier
Lumina picurând-o lin în taler
Tăcerile alungându-le-n mirare
Nimic n-a mai rămas-așa se pare
Pe pământ prin ape sau prin aer
Dintre toate câte le-am crezut veșnice
Semne de la-nceputuri abia dacă mai știm
Nici întrebări nu mai dăinuie-n sfeșnice
Aşternând în uitare mătăsosul suspin
Numele Tatălui al Fiului al Sfântului Duh
Umbrele noastre devenind tânguitorul
Amin…
Poeme din volumul
Clepsidra dintre respirații
Poeme de Gela Enea
bea ilioșca
să te prăbușești în tine cum te-ai prăbuși
de la etajul 10 al unui bloc
tocmai când moare imnul în fluierul
polițistului de cartier
ia-ți capul și așază-l pe masă
așază-l și pe masa cealaltă
ilioșca
pune pe toate mesele capul tău
se va umple cârciuma de prieteni
închină un pahar cu ei
înverziți ca niște lăstari de plop
prin zgura trotuarului
dacă-ți alunecă umbra pe podea
nu te-apleca s-o culegi
îmbrăcată-n rochie albă
cu mănuși de belle époque
ea
o să treacă printre mese
îți va poposi în rama ochilor îți va unge privirea
cu bronz
și te va tulbura
ai cea mai puternică dantură / ilioșca
mușcă din întunericul ei ca din plăcintă
oricum va șterge podeaua cu poalele rochiei
îți va purta umbra peste granițe
acolo unde sunt numai valeți dintr-aceia
care beau apă chioară
de li se face sângele sloi
ilioșca
a trecut dumnezeu pe la noi
a lăsat vorbă
să-ți aduni capul de pe mese
că la el nu vine nimeni fără cap
să-l pui într-un sac
așa cum se pun puii de pisici
când rămân pentru vecie cu ochii-nchiși
bea ilioșca
sunt aburi pe chipul acestei nopți
fă-ți sufletul ștergătoare
înghesuită-n gâtul sticlei
zarea se scurge cleioasă
pe jos
o vei lua pe tălpi cum se ia noroiul
ai să bei de unul singur
zațul ei
dar atunci
ilioșca
nu vei mai simți ce gust are
pacea
pe care ți-o dă versul nu se compară
nici măcar cu pacea după semnarea armistițiului
între două tabere fundamentaliste
este o stare ca un strat de ozon într-un cartier industrial
sau ca o piele de elefant bătrân care brusc
se face pled pentru puiul adormit în noroi
pacea
pe care ți-o dă versul vine ca o descărcare electrică
într-un copac uscat ce trece astfel
prin miracolul înverzirii
sau ca o femeie pe care ai abandonat-o mult timp
și care te primește înapoi și te îmbrățișează
fără să te întrebe nimic
a murit tata
de moarte bună
există și moarte rea
a lui tata a fost bună/ nu l-a chinuit
îl ținea-n circumscripția ei de pe la douăzeci de ani
nu știu cum reușea / dar tata
trecea prin inelele veșniciei
mort de foame / mort
de frig
mort de beat / mort
după una de la confecții
acum e mort / mort
că și norocul are limitele lui
degeaba se sclifosește viața ca o salată-ntre foi crețe
până la urmă se rupe-n fâșii
ce gust bun are / zici
abia când se termină
a murit tata
un pas în spate vă rog
unul mic dar să fie-n spate