Laborios și perfecționist în manifestările editoriale, prozatorul optzecist Gabriel Chifu își rescrie în ultimii ani, 2020-2024, primele romane într-o „Serie de autor“, după modelul interbelic al ediției definitive. A început seria edițiilor revăzute și adăugite cu Unde se întâlnesc vulturii din 1987, urmat de Maratonul învinșilor (1997) și Cartograful puterii (2000). După ce intercalează în serie un roman înrudit ca manieră, Marea carte a uitării, din 2022, revine la al patrulea roman revizuit, Povestirile lui Cesar Leofu, cu ediția princeps publicată la începutul mileniului al III-lea (2002). Spre a reliefa transparența și expresivitatea compozițională, romancierul de acum adaugă capitolelor titluri marcate în paranteză – de la 1. (Acum, când fac însemnările astea în caietul meu…) la 25. (Cesar scrie cu litere rotunde, caligrafice…) – și desprinde Addenda/O însemnare a autorului din structura romanului. Întru fidelitate narativă, este păstrată numerotarea capitolelor marcată ludic prin superstiție, înlocuind capitolul 13 cu 12 bis. Astfel apare ediția a doua, Povestirile lui Cesar Leofu, cu prefață de Vasile Popovici și postfață de Irina Petraș.
Într-o modalitate inedită a disimulării auctoriale, protagonistul acțiunii se identifică inițial cu naratorul creator, inaugurând materia romanescă prin însemnările secrete, destinate posterității, din caietul de „memorii“, estimat de mărimea a patru volume confesive. Ofițerul de Securitate, ajuns la 70 de ani, se auto-caracterizează de la început: „firea mea complicată și fantasmatică, imaginativă până la delir și vagantă, paranoic de curioasă și de bănuitoare, versatilă, glisantă, inextricabilă, persecutată de scenarii apocaliptice pe care eu le inventez…“. El este, în fond, un anonim în cadrul sistemului totalitarist, fiind denumit simbolic Cesar Leofu. Este botezat cu acest nume bizar, ce completează prenumele imperial, de o colaboratoare din vremea când se infiltrase cu sarcini diversioniste de spionaj la Lyon: „C’est incroyable, tu es vraiment fou, mon cher Cesar“. Dar complexitatea țesăturii narative derivă din modalitatea originală prin care Gabriel Chifu alternează vocile povestitorilor, acreditați tacit de autor. În diverse capitole, Cesar povestitorul este înlocuit de Clara sau profesorul V., protagoniștii iubirii interzise. Confesiunile alternative ale personajelor întregesc nucleul conflictual al romanului cu povestiri aluvionare.
Prioritare în desfășurarea acțiunii romanului sunt avatarurile iubirii, în condițiile unor vieți paralele. În deschiderea „povestirii“, torționarul se îndrăgostește instantaneu de femeia Clara – un nume generic în acțiune, alternativ cu al soției Chiara –, care ilustra „ideea de frumusețe totală, într-un triumf al ideii de geometrie divină, aidoma templelor grecești“. Dar prima Clara este evocată abia în capitolul 12 (Ce este normalitatea?…), când Cesar se îndrăgostește de soția unui deținut politic. Înnebunit de rezistența femeii, el o ucide în timpul interogatoriului, descriind amănunțit scena oribilă, convins că a ajuns la „maximum potențialității“ sale. Ceva mai târziu, ajuns spion acoperit în Franța, mișcându-se dezinvolt în sfera diasporei românești, o întâlnește pe „Clara a doua“, fiica similară prin constituție, o emigrantă disperată, pe care o cucerește de această dată, ajutând-o să-și recupereze fiica rămasă în țară. Dar „întâlnirea magică“ sfârșește printr-o altă crimă abominabilă a îndrăgostitului mistic. În prezentul narativ, pensionarul anilor ’90 – cum deducem din fundalul istoric conturat în linii mari – o urmărește pe ultima Clara (nepoata) în urbea sa provincială, aceasta trăind o mistuitoare poveste de dragoste adulterină cu profesorul universitar V. Nereușind să-i despartă, în pofida plasei de intrigi rafinate țesute în jurul îndrăgostiților, urmărindu-i prin mijloace tehnice ultramoderne, diabolicul pensionar o ucide și pe „Clara a treia“. Moartea Clarei a treia, din capitolul cu acest titlu, îi produce „imensă plăcere completă-fizică, sufletească și sexuală“, înțeleasă ca o „cununie absolută“.
La prima impresie – pe care am remarcat-o în cronica despre prima ediție a romanului, din Ziua literară (2003) –, Gabriel Chifu configurează un personaj asemănător cu huliganii lui Mircea Eliade din altă epocă: un negativist și om al acțiunii radicale, posedat de gestul revoltei nonconformiste. Ca și eroii eliadești – din Întoarcerea din rai și Huliganii –, Cesar Leofu ignoră adevărurile statuate prin tradiție, nu crede în nimic, nici măcar în sistemul în care e angrenat, și experimentează tot ceea ce își propune dincolo de morală. El se răzvrătește împotriva canonului social și luptă „cu sistemul de valori al comunității“, în care nu crede, opunându-i propria scară de valori „într-o superbă libertate supremă“. A intrat în Sistem numai pentru că i-a oferit posibilitatea de a-și concretiza obsesiile sale negative de psihopat paranoic, cum mărturisește: „Nu m-am amăgit crezând că Sistemul este bun, nu, n-am crezut în «valorile» pe care le promova și le apăra Sistemul. Ci Sistemul mi-a dat posibilitatea formidabilă de a fi eu însumi, de a-mi întrupa fanteziile, obsesiile negative, de a-mi trăi plenar jocul, fără să fiu pedepsit pentru asta…“ O analogie mai apropiată de configurația intelectuală și amorală a personajului central ar fi comparația cu „supraomul“ lui Nietzsche, situat „dincolo de bine și de rău“, generat, de această dată, de sistemul comunist. În acest sens, se confesează eroul lui Chifu: „Da, eu am puterea să-mi impun propria scară de valori, îmi dezvolt viziunea mea, într-o superbă libertate supremă, împotriva setului de reguli, de legi în care societatea se sforțează să mă închidă.“ Pentru un prozator cu lecturi pregnante, expert în altoiuri livrești, ipoteza teoretică apare plauzibilă. Iar profilul său tipologic îl apropie, prin cruzimea gratuită și absurdă, de N. Stavroghin, protagonistul din Demonii lui Dostoievski, care trăiește vieți paralele. Însă personajul original creat de Gabriel Chifu, înzestrat cu „minte excepțională“ și „energie creativă“, are conformație intelectuală temeinică, cum deducem și din autoaprecierea de referință, impregnată de megalomanie: „Dintotdeauna, au existat inși ca mine, diferiți și uluitori în unicitatea lor, în originalitatea lor, alcătuim un lanț magnific, începând cu Socrate sau Diogene, continuând cu Leonardo da Vinci, Sade, Verlaine și Rimbaud, ron și Dostoievski și ajungând la Gide, Freud și Foucault și la umilul dumneavoastră servitor care sunt eu.“
În romanele lui Gabriel Chifu, concepția creatoare se sincronizează expresiv cu ansamblul ideilor filosofice susținute de protagoniști, alcătuind un Weltanschauung unitar și cuprinzător. În primul postulat auctorial din Addenda, el își afirmă convingerea întrepătrunderii dintre lumile bipolare, terestră și celestă: Nu cred că se poate descrie cu adevărat lumea omului despărțită de lumea spirituală, celestă. În sprijinul semnificației simbolice,în orășelul D., unde locuia sora lui Cesar, împreună cu soția cufundată între-un somn necontenit, își face apariția un om modest, cu numele îngeresc Serafim. În condițiile instalării „supraumanei realități“ în casa Valeriei, cu consistență basmică, îngerul metamorfozat mărturisește că a venit să acorde „sprijin ceresc“ celor două femei credincioase, traumatizate de soartă. El susține un program reformator: „Nu mai vrem să lăsăm tărâmul omenesc să ființeze separat de împărăția cerească.“ Conceput ca personaj contrapus maleficului Cesar, bunul Serafim își justifică metamorfoza prin „dezamăgirea pe care o provoacă pământenii prin înclinația lor către rău.“ Romancierul a mizat, în fond, pe dislocarea realismului mimetic, prin congruența planurilor fizic/metafizic, care erodează principiul estetic al mimesis-ului. De această convergență a planurilor reale și supranaturale profită și profesorul V., care se dedublează în avatarurile dragostei pătimașe cu ultima Clara.
Convins că fantezia întrece realitatea, Cesar viețuiește „în două realități diferite“, cum mărturisește spre final: „într-un cronotop deformat, pustiit, în care rătăceam fără puncte cardinale, fără repere“. Exersând ieșirea din durata temporală, povestitorul cu potențe auctoriale și aroganță demiurgică a rescris realitatea: „am controlat și am rescris destine și evenimente“. În al doilea postulat estetic din epilogul teoretic, romancierul subliniază că a depășit „proba verosimilității“ tradiționale, relatând în romanul său atipic nu doar întâmplările desprinse din realitate, „ci și ceea ce este imposibil să se întâmple“. Adaptându-se la maniera narativă a lui Cesar Leofu, prin contaminare stilistică („m-am prins în jocul său, i-am preluat metoda“), romancierul adoptă formula literaturii ca mărturie („o colecție a victimelor și atrocităților veacului“), evitând astfel „o neutră consemnare documentară“.
Aș putea da numeroase exemple despre intervențiile benefice făcute de autor în textul actualei versiuni față de versiunea inițială: toate demonstrează acuratețea elaborării acestei ediții definitive. După două decenii de la ediția princeps a Povestirilor lui Cesar Leofu, Gabriel Chifu, cu simțul artistic și tenacitatea care îl caracterizează, a rescris un roman captivant despre „victimele, atrocitățile și martorii“ din istoria dramatică a veacului trecut.