Adrian Alui Gheorghe
Lisabona
Când am descins la Lisabona, în 2017, eram atît de impregnat de „jurnalul neliniștirii“ a lui Fernando Pessoa, încît ajunsesem să citesc tot ce vedeam, peisaj, drumuri, chipuri, în „cheia“ textului. Mă uitam la chipurile bărbaților și încercam să descopăr silueta „aproape kafkiană“ a lui Fernando Pessoa, strecurîndu-se pe străduțele cu care se identifica, despre care spunea în jurnal: „Pe timpul zilei străzile sunt pline de o forfotă lipsită de orice semnificație; iar pe timpul nopții sunt pline de absența oricărei forfote, ceea ce iarăși nu are vreo semnificație“. Acolo unde el nu văzuse vreo semnificație, eu descopeream semnificația însăși, totul era semnificativ. Mai știam, de la Dinu Flămând, că Lisabona „este cel mai tandru oraș european“, așa că foamea de tandrețe a fiecărui om are nevoie de un antidot. Cu „jurnalul neliniștirii“ în față, am început să descîlcim străzile, ulițele, cotloanele care duceau spre fluviul Tejo (sau Tajo?). Mai știam, de asemenea, că, dacă îl cunoşti pe Pessoa, cunoşti deja şi Lisabona, începînd cu defilarea de culori cu care se mîndrește cerul său atlantic deasupra fluviului Tejo. Caut, după însemnările lui Pessoa, Rua da Prata, pe care cobora spre locul de muncă, la biroul domnului Vasques. Descopăr strada, pe margine un mic negoț al locului, coșuri cu banane, cu alte fructe, cu flori. Citesc din Fernando Pessoa: „În coșurile rînduite pe jos de-a lungul trotuarului, pe Rua da Prata, bananele scoase la vînzare erau de un galben intens. (…) Va veni ziua cînd eu nu voi mai vedea nimic din toate acestea, cînd bananele îmi vor supraviețui la marginea trotuarelor, ca de altfel și vocile vînzătoarelor care surîd, ca și ziarele zilei înșirate de vînzătorul ambulant… Știu desigur că vor fi alte banane, că vînzătoarele vor fi și ele altele și că ziarele vor avea imprimată, pentru cel ce va face efortul să se aplece spre ele, o altă dată decît cea de azi“. Da, ziua a venit. Fernando nu mai era, vînzătoarele erau, altele, bananele erau altele. Eu și Carolina eram noi pe aici, deși preexistasem în gîndul lui Pessoa. Știa că vom veni, să reconfirmăm strada, bananele, vînzătoarele, atmosfera.
Am căutat, firește, casa-muzeu Fernando Pessoa, situată undeva în Campo de Ourique, un cartier extrem de „compozit“, aproape de centru. Ori pronunția noastră nu era cea mai potrivită, ori lumea din jur nu era pregătită, primii oameni ai locului întrebați nu știau să existe o „casă Pessoa“ în Lisabona. Nu prea știau nici cine era Pessoa, dar asta este altă poveste. Am apelat la „dr. google“, care ne-a ajutat decisiv, am găsit „casa“, care era în preajmă.
Faptul că aveam în mînă Jurnalul neliniștirii, subliniat și adnotat, a fost ca un bilet de intrare care ne scutea de orice altă prezentare la „casa Pessoa“. Ghidul s-a uitat la noi, s-a uitat la volumul impresionant apărut în condiții grafice excelente la Editura „Humanitas“ și ne-a zis un nume de cod: Dinu Flămând? Da, numele traducătorului care s-a identificat pînă la „substituire“ de personalitate cu celebrul înaintaș, care era cunoscut ca intim al locului, ne-a favorizat o discuție caldă cu gazdele de conjunctură, o cafea, un pahar cu apă și un lichior pe bază de vin de Porto. Mulțumim, Fernando! Mulțumim, Dinu!
Hanna Bota
Hannibal și Hanna – cucerire și păstrare
Am călătorit foarte mult prin intermediul cărților. Adică, citind. Deoarece nu puteam ieși din țară, marea deschidere o aveam prin textul autorilor pe care-i devoram și trăiam/construiam din „realitatea semantică“ lumi pe care le vizitam virtual. Apoi, când în sfârșit am putut ieși, inevitabil, ceea ce am citit a croit drumuri în realitatea imediată. Aproape că nu a fost călătorie în care să nu fi fost influențată de alegeri livrești și de trăiri, într-un sendviș text/spațiu real în care eu eram cea strivită, făcută pastă, absorbită…
Bineînțeles, o să enumăr numai o parte din ce am atins.
Nu puteam să nu-l caut pe Micul Prinț în Sahara, că era sau nu de găsit avionul defect al lui Exupéry: vocea Vulpii îmi suna în urechile minții. La fel, printre ruinele Cartaginei l-am căutat pe Hannibal (mai ales că împărțeam primele litere ale numelui), vedeam urma elefanților, în mod special am ales El Tunis, voiam să dau de curajosul care a cucerit Roma, dar nu a putut-o păstra, căci e mare diferență între una și alta.
Aveam nevoie imperioasă de înțelepciunea asta: să știu ce merită cucerit și ce nu, căci a nu păstra ce ai e mai tragic decât a nu cuceri deloc. De aceea, am mers eu însămi la Roma, pentru că, dincolo de ceea ce reprezintă „cetatea eternă“, prin Agonie și extaz Irving Stone m-a „obligat“ să merg pe urmele lui Michelangelo Buonarroti, trebuia să văd Pietá din Catedrala San Pietro, să văd Capela Sixtină din Vatican, trebuia să-l caut pe Maestru dincolo de extaz, în agonia creației. Și să învăț că nu voi ajunge la o dăruire profund creativă până când eu însămi nu voi coborî treptele agoniei. Nu în similitudine cu cel căutat, ci în felul păstrat mie de către destin.
La fel, am ajuns în Grădinile lui Hadrian după ce am citit Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar, această biografie ficțională care a adus imediat recunoaștere internațională scriitoarei. Și da, mi-au plăcut mai mult paginile din carte decât grădina în sine, care era frumoasă, dar eu eram încă extaziată de frumusețile copleșitoare ale Vaticanului… Tot pentru Michelangelo am vrut să-l văd în Florența pe David și Palatul Medicilor, locuri și rosturi care au trasat destinul unui geniu.
La Ravenna, când am intrat în Tomba lui Dante, luminată de un opaiț cu o lumânare, sub nasul lui mare și ochii pătrunzători privindu-mă din sculptura de piatră, n-am trăit nimic din Infernul descris, ci am găsit multă pace și multă recunoștință din partea mea pentru ceea ce ne-a dăruit Dante Alighieri.
La fel în India, în Calcutta, nu l-am regăsit într-atât pe Eliade al nostru, cum mi-aș fi dorit, prin ceea ce am trăit, văzut, simțit, gustat, atins, ci mai mult pe Salman Rushdie din Copiii de la miezul nopții. Am învățat mai mult despre India din cartea asta – căci era mai autentică descrierea – decât în multe alte texte citite. Poate în unele momente, când natura inunda spațiul într-un fel invadator și debordant, poeziile lui Rabindranath Tagore, pe care le învățasem pe de rost din liceu, desfășurau mai adânc taina indiană pentru un străin ca mine.
Dar mai mult decât o vacanță, unele cărți m-au „trântit“ în călătorii inițiatice, drumuri care mi-au schimbat pentru totdeauna destinul. Creanga de aur a lui James George Frazer și Riturile de trecere ale lui Arnold van Gennep m-au direcționat spre Vanuatu și ultimii canibali. Acolo n-a fost vorba de o vacanță, am trăit experiențe la limita vieții/morții cu transformarea viziunii asupra existenței. Nu doar că am scris cărți din toate aceste trăiri, dar abia dacă am suficiente resurse să explic schimbările majore care m-au redirecționat.
Mai am să semnalez ceva: tocmai recitesc Nikos Kazantzakis, Alexis Zorbas, după Raport către El Greco, pentru că am cumpărat bilete spre Creta, abia aștept să văd unde a trăit scriitorul grec, unde s-a întâlnit cu acest personaj fabulos, unde s-a turnat filmul…
Liviu Capșa
„Răsfățatul“ Rin și umbra lui Erassmus din Roterdam
În urmă cu aproape trei decenii, când, și noi, românii de rând, descopeream, după un lung amar de ani, călătoriile în Occident, aflându-mă în Germania, în vizită la rude, am găsit în bogata bibliotecă a vărului meu, ce conținea cărți în trei limbi – română, germană și franceză –, o ediție mai nouă a „ghidului“ lui Victor Hugo despre fluviul Rin (Le Rhin), scris de legendarul scriitor francez în anul 1842.
Cum întâlnirea cu acest maiestuos fluviu se petrecea aproape cotidian pe traseul Offenburg (unde locuiam) – Strasbourg (unde mergeam într-o perpetuă și nesățioasă vizită), curiozitatea de a-i cunoaște originea, evoluția și traseul, stimulată, ce-i drept, și de ghidul hugolian, a devenit de neoprit. Cum reperelor geografice le-am adăugat, cu aceeași încântare, și pe cele culturale, n-a fost deloc greu să întocmesc imaginea unui fluviu privilegiat de soartă, deși el nu împarte, precum râul Main, supranumit și „ecuatorul „ Germaniei, teritoriul țării în două zone, delimitând „plaiurile“ bavareze de cel „teutone“, prin propunerea unei granițe imaginare, acea a cârnatului alb (Weiswurt), specialitate bavareză, devenită, astfel, o importantă frontieră gastronomică.
Deși nu are misterul marelui Mississippi, pus în pagini de Mark Twain, ori amurgurile triste ale Volgăi, zugrăvite de pictorii și scriitorii ruși, Rinul poate fi, pe rând, când o fluidă „șosea de centură“ pe lângă orașele întâlnite în cale, când un „bulevard lacustru“, oază de liniște și odihnă pentru nelipsiții săi „pietoni“.
Rinul este un fluviu răsfățat, în primul rând, pentru că, pe parcursul celor 1360 de kilometri, străbate teritoriile a patru dintre cele mai prospere și frumoase țări ale Europei: Elveția, Franța, Germania și Olanda; ceea ce, trebuie să recunoaștem, nu-i la îndemâna oricărui… fluviu. Apoi, să nu uităm că șase orașe europene, încărcate de o bogată tradiție cultural-istorică (Basel, Mannheim, Bonn, Köln, Düsseldorf și Rotterdam), sunt adiate de mișcătoarele sale ape. Și, de ce nu, poate la Rotterdam, unde ajunge pentru a se vărsa în Marea Nordului, formând o deltă impresionantă, să fi răcorit și umbra tulburată a lui Erassmus, unul dintre cele mai erudite spirite ale Renașterii, cel care, asumându-și, acele opere fundamentale care au contribuit decisiv la pregătirea Reformei.
Și tot pentru că este vorba despre locuri în care am ajuns pornind de la cărți și lecturi, trebuie să amintesc, legat într-un fel de însemnările de mai sus, că tot autorul Elogiului nebuniei, pe numele lui real, după cum știm, Gerhard Gerhards, m-a îndemnat să vizitez casa în care el a locuit o vreme la Freiburg, în centru vechi al orașului. (Freiburgul drag nouă, nu numai pentru că, aici, de-a lungul timpului, mai mulți scriitori și gânditori români și-au aflat casă și loc de muncă, dar și pentru că este cel mai mare oraș din apropierea locului de naștere al Dunării, Munții Pădurea Neagră – Schwarzwald – cu pitorescul orășel ce-i poartă numele, Donaueschingen.)
Eram curios să văd, nemijlocit, cât din spiritul savantului, adversar al fanatismului religios, s-a transmis, în echilibrul de proporții, formă și culoare, acestei clădiri. Și, într-adevăr, totul impunea prin sobrietatea și firescul refuz al inutilului, degajând acel câmp de forță, care ține laolaltă și istoria, și cultura.
Așadar, iată cum, în curgerea sa impetuoasă, Rinul ar putea sugera drumul unui mesager important al începutului și continuării integrării europene, cu tot ceea ce înseamnă ea azi, așa cum Erassmus, prin opera sa, unește cutural dincolo de terestrele frontiere.
Gabriel Coșoveanu
Paris, Londra, New York
Să încep cu amintiri de elev, dintre-acelea care te pot marca definitiv, pentru că, asta e, puterea aceea care te pune în starea de a fi uimit sau impresionat tot scade în timp. Așadar, am învățat că, după revoluția lui Tudor Vladimirescu, s-a semnat Tratatul de la Adrianopole, în 1829, prin care Principatele Române puteau, în fine, să-și aleagă, fără condiționări turcești, partenerii diplomatici și economici. Opțiunea a fost Parisul. Așa s-a născut visul de a ajunge acolo. Informația istorică a fost înflăcărată, adolescentin, cum altfel, de Dumas, Rostand și alți creatori de personaje care au ajuns prin filme populare. Prin urmare, era imperios să văd locurile prin care avuseseră atâtea aventuri eroii mei de atunci. Primul era faimosul și impenitentul muschetar gascon, în fața lui a trecut Athos, pe care l-a devansat Cyrano de Bergerac. De ce? Din motive literare. Ceilalți nu scriau. Prima vacanță în Occident, după 1990, a fost la un hotel lângă Stade de France. Pe atunci, devenise, iarăși obligatoriu, să văd urmele lăsate de alți „eroi“, precum Cioran, Eliade, Ionesco. Acum, adaug, deși e redundant, că orice vacanță, pentru cineva provenit din umanioare, are motor cultural. Cu amendamentul că nu se aplică atunci când mergi, din rațiuni familiale, să zicem rutiniere, la munte sau la mare, în orice-împrejurare. Dar nu pot, sub nicio formă, să nu fac porție Londrei, cunoscută tot pe rută culturală. Încerc să evit, pe cât pot, atingeri cu ghiduri turistice, de care făcea mare haz Mark Twain, prin schițele sale (ce e drept, el nu-și bate joc Baedecker, ci de „prizonierii“ lui). Tot la vârsta elanurilor, citisem despre Francis Drake și Walter Raleigh. Ce m-a izbit – azi nu mă mai mir deloc – era legătura lor cu regina Angliei. Însă și ei au rămas în istorie, pe calea asta. Dincolo de călătoriile extraordinare care te aprind, la un moment dat, reținem că e, cumva, imposibil să nu vrei să vizitezi Anglia, care, pe vremea reginei Victoria, stăpânea cam o treime de glob. Și nu vorbim doar de forța armată, ci de transfer de cultură și civilizație. Să facem vreo comparație cu doritorii de imperii de azi? A se slăbi, vorba lui Caragiale. Totuși, ca să închei, că fiecare ar trebui să-și drămuiască vorbele, mirajul Londrei m-a condus în America, urmașa firească a Albionului. Am petrecut chiar una dintre mai lungi vacanțe, parte în New York, parte în Philadelphia, grație unui prieten. Țineam, neapărat, să leg Parisul de Londra și de New York, pentru a-l elogia, încă o dată, pe un mentor, Alexis de Tocqueville.
Vasile Dan
La Valea Vinului
O, da. Îi datorez enorm: prietenii care nu s-au stins niciodată, idei, vreo trei cărți subțiri – cum era moda pe atunci – de poezie scrise și publicate într-un deceniu întreg: 1981-1989. E vorba de Casa Scriitorilor de la Valea Vinului din Munții Rodnei, județul Bistrița-Năsăud. Nu cred că exista pe lumea aceasta un loc mai ascuns, mai discret. În fiecare întîi de august luam trenul foametei Timișoara-Arad-Oradea-Cluj-Iași și zburam, cam cu 40 de km la oră, pînă la Ilva Mică. Aici schimbam trenul cu unul pe sub munți pînă la Rodna Veche: capăt de linie și de lume. Acum trebuia să trec prima probă fizică: să-mi car bagajele în mîini, ale Ligiei și ale celor două fiice ale noastre de la gară pînă hăt-departe, vreo doi kilometri, în cealaltă extremitate a întinsului orășel de munte. Aici așteptam o ocazie: un camion, un tractor cu remorcă, o căruță, orice care să ne strecoare în munți, vreo zece kilometri. Numele de Valea Vinului, aveam să aflu degrabă, era fals: venea de fapt ironic de la apa minerală care țîșnea de peste tot și se vărsa în Pîrîul Roșu. Roșu de la minereul bogat în fier care colora apa. Casa Scriitorilor era de fapt compusă din două pavilioane așezate în spațiul destul de înghesuit de sub munte. Primul om pe care l-am cunoscut aici era de un farmec inegalabil: poetul Teohar Mihadaș, un fel de atoateștiutor de acolo: poteci și trasee spre vîrfurile de munte înalte de peste 2000 de metri: Ineu, Corondiș și Cișa. Dincolo de ele era un canion adevărat spre Borșa și țara Maramureșului.
Marea seducție a Casei Scriitorilor din Valea Vinului nu era doar frumusețea sălbatică și acel sentiment de libertate interioară adînc inspirat, ci și dialogurile nocturne ale grupului de scriitori prelungite mult în noapte, care ne spălau capul de mizeria cu care eram îndopați de partid zi de zi, ceas de ceas acasă, la serviciu, pe stradă, peste tot. Între 1981 și 1989, grupul va crește în număr, nucleul tare fiind format din Andrei Pleșu, Mihai Șora, Marian Papahagi, Al. Călinescu, Angela Marinescu, Al. Cistelecan, C. Ungureanu, Aurel Pantea, mai tîrziu și Horia Al. Căbuți. Teohar Mihadaș m-a inițiat în toate traseele spre vîrfuri înflorite cu rododendroni, pînă la Lacul Lala, cu căprioare negre pe sub Cișa, cu afine, mure și frăguțe, toate sugerîndu-ți un rai ascuns într-o lume altfel tot mai insuportabilă. Mă fălesc că pe un traseu, spre vîrful Ineu, am reușit să-l conving pe domnul Andrei Pleșu, care lucra de zori la Minima Moralia, să urce pînă în golul alpin. Mai sus n-a vrut niciun pas: „să vie și ursul să mă alunge“ (citat aproximativ, firește). Într-o lume irespirabilă, august ne oferea pe atunci ceva neprețuit: o gură de aer curat. Și un gînd de libertate.
Gellu Dorian
Am petrecut o vacanţă în insula lui Alexis Zorba
M-am gîndit să aleg din cele cîteva locuri din lume pe unde am umblat, fie în vacanţă, fie doar în excursii, ori Insula Creta, unde a trăit Nikos Kazantzakis, ori Sankt Petersburg, unde a trăit Dostoievski, sau, sau, şi mă tot gîndesc, fie la Veneţia, unde se petrece acţiunea cărţii Moarte la Veneţia a lui Thomas Mann, fie la Insula Capri, unde a trăit Axel Munthe, cu a sa Cartea de la San Michele. Cum vacanţă cu adevărat am petrecut, din locurile enumerate mai sus, doar în Creta, am ales această insulă. Prima din insulele greceşti – pe lîngă Corfu, cea legată de Sisi, Evvia, Rodos, Simmi, Santorini, locuri unde am petrecut vacanţe frumoase – pe care am vizitat-o şi mă leagă de ea amintiri frumoase cu prietenii din Grupul de la Durău, dar şi de numele marelui scriitor grec, care l-a creat pe Alexis Zorba, la fel de memorabil ca autorul.
Cum acţiunea romanului începe într-o cîrciumă din portul Pireu, iar grosul cărţii se petrece în satul de la malul mării din Creta, încerc să-mi aduc aminte acum dacă atunci am încercat emoţiile întîlnite cînd am citit romanul. Nu pot fi ipocrit, cum li se întîmplă multora dintre cititorii epatanţi, să spun că am alergat să văd casa Bubulinei, să văd malul mării, acolo unde funicularul gîndit de Zorba şi antreprenorul american venit acolo să facă avere s-a risipit, iar cei doi au încins dansul al cărui nume i l-a împrumutat pentru veşnicie Alexis Zorba. Acum îmi pare rău, desigur, dar aceste lucruri se văd peste tot în Creta, încît seara cretană petrecută într-un sat la fel cu cel din romanul lui Kazantzakis, într-un amestec de lume de peste tot, cu muzică grecească şi dansuri pe înţelesul tuturor, a suplinit cu asupra de măsură ceea ce am putut vedea în austeritatea altor locuri vizitate atunci, devenite turistice şi oarecum uniformizate în mai toate locurile trecute pe harta turistică a arhipelagului grecesc şi nu numai.
Oricum, o amintire scriitoricească am de atunci, din acea vacanţă de neuitat, mai cu seamă din acea seară cretană. Intrînd cu toţii în horă, la îndemnul celui care conducea formaţia muzicală – Turlu-turlu! –, unul dintre prietenii din grupul nostru de scriitori a dorit să-i atragă atenţia grecului care anima dansul, într-o franceză aproximativă, că „Nous sont un group de les ecrivants roumaine“. Cum omul căruia i se adresa cu repetiţie prietenul nostru nu înţelegea ce spune acesta, i-a amintit numele marelui scriitor cretan, ai cărui colegi de breaslă scriitoricească eram şi noi, scriitorii români – Kazantzakis, Kazantzakis! –, insul, interesat ca lumea să se simtă bine în hora încinsă, auzind pronunţîndu-se acest nume, spune: „A!, Kazantzakis, airport, ok, airport!“ Şi într-adevăr, aeroportul din Heraklion, capitala Insulei Creta, poartă numele romancierului grec Nikos Kazantzakis. Asta ştia omul care, probabil, nu citise romanul Alexis Zorba, deşi mă îndoiesc că există vreun grec adevărat să n-o fi făcut. Se pare că animatorul, după îndemnul turcesc, tutlu-turlu, nu citise romanul, dar ştia o informaţie de bază pentru turişti, că aeroportul din Creta, din Heraklion, se numeştre Kazantzakis, nume de rezonanţă, astfel, şi-n informaţiile turistice. Da, pot spune că am fost pe insula în care s-a născut, a trăit personajul memorabil al romanului scris de Nikos Kazantzakis, simbol peren al literaturii neogreceşti. Iar locul este memorabil, ca de altfel şi trările intense pe care ţi le provoacă un leagăn al mitologiei greceşti.
Horia Gârbea
Numele rozei
Nu pot da un răspuns pozitiv la această întrebare. Am ajuns de multe ori în locuri care mi-au evocat episoade din cărți, dar niciodată în vacanță, provocat de lectură. Doar invers – ajungînd în locul cu pricina, mi-am amintit de trecerea unor personaje pe acolo înaintea mea. Londra e plină de asemenea străzi, piețe și parcuri care mi-au evocat povestiri de Huxley și W. S. Maugham. Parisul e un oraș prin excelență livresc. La Roma am locuit la cîteva zeci de metri de Strada Merulana din romanul lui Carlo Emilio Gadda. Orașele mari au avantajul că păstrează, măcar parțial, aerul din cărți și-l mai poți găsi, cel puțin cîteva decenii sau secole. Alte locuri se schimbă. Am fost în Creta, dar nu am regăsit mai nimic din nebunia lui Zorbas. Nu mai spun de Philippi, unde, cu toate antichitățile, nu mi i-am imaginat pe Antoniu și Brutus. În București e limpede că Groapa lui Barbu a dispărut ca și Mogoșoaia acestuia, ca și a Princepelui. Poate Mântuleasa lui Mircea Eliade să mai aibă unele contururi și de la Ion Luca și Mateiu Caragiale, să mai putem întrezări cîte o clădire sau recunoaște un traseu de stradă. La fel, sînt cîteva colțuri din Sinaia unde se mai vede ceva din orașul „ca un stomac“ evocat de I. L. Caragiale. Natura se modifică mai greu, dar ea nu face prea des cadrul unor scrieri literare. Am trecut totuși pe lîngă rîpele roșii ale lui Blaga și prin lunca Siretului fără a simți mari fiori livrești. Un loc pe care anii nu l-au transformat prea mult l-am aflat la abația din Melk, unde aș vrea să ajung vreodată, nu ca turist, ci precum un călugăr izolat în stare să-și evoce tinerețea și să constate că, dacă trandafirul a pierit, numele său ne rămîne pentru eternitate.
Vasile Igna
Aș îndrăzni…
Aș îndrăzni să spun că toate locurile pe care le-am văzut, în afara celui de naștere și a țării de baștină, au fost mai întâi proiecții culturale și abia mai apoi, și oarecum întâmplător, realitate. Nu sunt un „călător de profesie“, nu sunt un amator de ținuturi ezoterice ori îndepărtate, nu am nostalgia vulcanilor islandezi ori a ghețurilor veșnice. Ceea ce nu înseamnă deloc că nu-mi face plăcere să citesc despre ele, doar că mă mulțumesc deseori să substitui ochiului proiecția imaginară, și contactului direct zborul fără pașaport al visului. Nu sunt singurul care să fi asociat/alternat lectura poveștilor românești cu aceea a basmelor altor popoare. Așa am ajuns la nemți, celți, indieni, incași, africani și, înainte de oricine, la greci. Nu am cercetat niciodată îndeajuns spre a avea certitudinea că unul dintre strămoșii mei se trăgea de pe meleagurile celor din urmă, dar, cum numele de fată al bunicii mele materne era Grecu (o vreme, maghiarizat în Görög), am suficiente temeiuri sufletești să port Greciei o iubire fără rezerve. Lecturilor copilăriei și adolescenței, dominate de umbra Zeilor, a Acropolei și a Olimpului, li s-au adăugat în liceu și în facultate Aristotel, Socrate, Parmenide și Platon, iar lui Homer – Kavafis, Seferis, Ritsos, Kazantzakis și Elytis. Îndeosebi cu cel din urmă am o „relație“ specială, dar asta e o altă poveste. Iar dacă e vorba de „intermediari“, nu pot nicicum lipsi Lawrence Durrell și John Fowles cu ale lor Cvartetul din Alexandria și Magicianul.
Văzusem Grecia continentală de două ori (o dată la Târgul de Carte din Salonic) înainte ca firul Ariadnei să transforme excursia în vacanță și admirația în iubire. Împrejurări care nu au azi nicio relevanță au făcut să primesc o invitație în Grecia pentru toți cei trei membri ai familiei. Dar regulile erau pe cât de absurde, pe atât de implacabile, așa încât viza și pașaportul au fost aprobate doar pentru mine și fiica mea. Așa am ajuns să petrecem două dintre cele patru săptămâni doar în Creta. Și da, a fost cu adevărat o vacanță, fără autocare și ghizi plictisiți, fără itinerarii fixe și timp strict măsurat. O nuntă cretană tradițională și o seară într-o discotecă cu peste o mie de persoane au agrementat o vacanță care, altfel, amenința să lase în amintire destule dileme și câteva răspunsuri așteptate demult, printre care acela de a înțelege, măcar în parte, de ce aici, în Creta, și nu altundeva s-a născut și a crescut Zeus, de ce aici și nu altundeva s-au ivit pe lume nimpha Europa, Minos, Pasiphaë, Minotaurul, Ariadna, Dedal sau Icar. Și de ce (în același oraș, Iraklion) au văzut lumina doi dintre cei mai mari scriitori ai secolului 20: Odysseas Elytis și Nikos Kazantzakis.
Heraklion, Knossos, Malia, Hania, Agios Nikolaos, Phaistos (de unde provine celebrul disc de ceramică, cu scrierea încă nedescifrată), grota Dikté (unde Rhea s-a ascuns de Cronos pentru a-l naște pe Zeus) au fost și au rămas puncte fixe ale anilor care au urmat, fiind una dintre puținele dăți când memoria și imaginația au făcut casă bună, străduindu-se, fiecare, să devină o realitate suficientă sieși. Iar dacă, azi, aș mai vrea să petrec o vacanță la fel cu cea de acum aproape o jumătate de veac, aș alege asteroidul 612 și tovărășia Micului Prinț.
Kocsis Francisko
Lacul Roşu
Prin clasa a cincea sau a şasea, am citit o legendă despre formarea Lacului Roşu, la început am crezut că întâmplarea a avut loc în vremurile de la începutul lumii, pentru că legenda nu era dublată şi de un istoric – cred că nici nu mi-a trecut prin cap să caut aşa ceva –, şi am rămas cu sentimentul că n-ar putea fi decât un loc imaginar, fundal pentru o poveste în care natura ştie ce simte omul şi-l înţelege, îl ajută sau îl pedepseşte. Legenda, aşa cum mi-a rămas în memorie, vorbea despre o fată ca o zână care trăia la poalele muntelui, o chema Estera, avea părul negru ca mangalul, ochii verzi-argintii ca bradul. Fata aceasta s-a dus odată la târgul de la Gheorgheni şi a întâlnit un flăcău voinic de care s-a îndrăgostit pe loc, asemenea şi tânărul care i-a cumpărat o eşarfă azurie şi o turtă dulce cu oglindă şi a rugat-o să-i fie nevastă. Dar n-au mai ajuns la altar, pentru că flăcăul a fost luat la armată, fata rămânând să-i ducă dorul şi să se confeseze munţilor. Întâmplarea a făcut să treacă pe-acolo un crai de tâlhari şi s-o zărească pe Estera. Uluit de frumuseţea ei, n-a stat pe gânduri, a ridicat-o în şa şi a plecat cu ea în goana calului până la stâncile cu chip de om ale Suhardului, unde îşi avea sălaşul. I-a promis fetei aur şi argint, s-a oferit să-i construiască un palat ornat cu diamante, numai să-l îndrăgească şi să-l ia de soţ. Dar Estera nu voia nici aur, nici argint, nici palat, îl voia numai pe flăcăul ei luat la cătănie, la el visa zi şi noapte, trează şi la reverie. Nemăsurat s-a cătrănit şeful tâlharilor şi a vrut s-o oblige pe Estera să-i fie nevastă, şi-atunci Estera a strigat disperată după ajutor, a invocat munţii, care s-au grăbit să-i sară în ajutor şi stâncile s-au prăvălit cu vuiet grozav de pe coasta muntelui la vale şi au îngropat totul sub ele – n-au scăpat nici fata, nici tâlharul. Stâncile au închis valea şi au oprit apa, care s-a colorat de la sângele nevinovat.
Mai târziu am aflat şi istoria reală, dar legenda a rămas la fel de vie. Prima oară am ajuns la Lacul Roşu în adolescenţă, într-o excursie cu şcoala. Mă aşteptam să mă impresioneze lacul cu cioturile ieşind din apă, dar uluitoare au fost cheile, ele m-au rechemat de zeci de ori. Apoi, când fiica mea devenise de anii poveştilor, i-am citit şi ei legenda şi a fost atât de copleşită, încât mi-a spus că şi-ar fi dorit să fie Estera. Asta nu se poate şi nici nu-i de dorit, i-am explicat, şi i-am promis să o duc în vara aceea la Lacul Roşu şi să petrecem câteva zile acolo. A fost chiar la mijlocul verii, dar dimineţile şi serile erau răcoroase, noaptea trebuia să facem focul în godinul cabanei, aveam lemne de brad al căror miros de răşină arsă mi-a intrat pe veci în memoria olfactivă. Ziua mergeam la lac, făceam plimbări lungi prin chei, seara cădeam frânţi. Am vrut să facem şi o plimbare cu barca pe lac, dar împotrivirea soţiei a fost de neînvins. Într-una din zile am cumpărat de la un vânzător de la tarabe o pungă de orzoaică şi am dat de mâncare răţuştelor de la gura lacului. Erau atât de îndrăzneţe, încât ieşeau pe mal şi se apropiau la un pas de noi, îşi băgau capul în punga cu orzoaică din mâinile Lindei. Erau obişnuite, nu eram singurii care făceau asta. Am revenit de multe ori pentru a traversa cheile, impresionat de fiecare dată de energia şi măreţia locului. Când nepoţii s-au făcut destul de mari pentru a gusta povestea, au primit cu chiote propunerea de a ne duce la lac. A fost într-un an când drumul de la Gheorgheni la Lacu Roşu a fost un dezastru, cu arcuri rupte la maşină şi gânduri nu prea măgulitoare la adresa celor ce ar fi trebuit să aibă grija drumurilor. Dar bucuria nepoţilor a meritat totul. Încă îmi răsună în auz chiotul celui mic când una dintre raţele foarte îndrăzneţe (trebuia să le dea şi ei grăunţe) l-a muşcat de un deget.
Nu pot uita nici toamna în care am trecut prin chei. Am prins o vreme mohorâtă, cu ceaţă deasă, încât a trebuit să stăm pe loc peste zece ore. Atunci am scris poemul acesta aproape melancolic: La Lacu Roşu, în ceaţa densă şi dură, ecoul/ tăietorilor de lemne dincolo de lac –/ sărind brusc şi-ntotdeauna/ cu o octavă înapoi/ în golul vibrat de şuierul astmatic –/ eclatante sonuri vâslind pe apa încremenită,/ nechezatul repetat al unui cal/ şi un corb zgribulit pe şindrila unei cabane/ cu obloanele lăsate;// în singurul bar deschis miroase a vin fiert/ şi a căldură de foc de brad./ La radio se anunţă cer senin. Pământul e înnorat.
Adrian Lesenciuc
Labirint interior
Am descoperit Creta prin studierea silabarelor cretane și prin Labirintul întunecat al lui Lawrence Durrell. Scriu din Creta sub puternica impresie a vizitării palatului din Cnossos, împletind căutarea în labirintul personal și în cel al istoriei, care refuză să parcurgă firul adevărului pentru a ieși la lumină.
Poate nu întâmplător Zeus o aduce pe Europa în Creta. Poate nu întâmplător în mituri fiica regelui fenician ajunge pe țărmul cretan arid, dă naștere lui Minos și lui Radamante și, devenind regina insulei, îi face loc la tron primului dintre fii născuți din Zeus. Poate că nu întâmplător povestea amestecului genetic (și al influențelor culturale) evidențiază o primă confluență a scrierilor, între cea hieroglifică și apoi silabară autohtonă și cea organizată în alfabet, de pe țărmul de răsărit al Mediteranei. Creta minoică, organizată în jurul cetății și al Palatului din Cnossos, umbrind ca strălucire și cunoaștere arida lume a aheilor din Peloponez, a dat naștere monstrului din mituri, minotaurul născut de Pasiphae, una dintre fiicele soarelui, soția lui Minos, și taurul alb apărut din adâncurile mării la porunca lui Poseidon. Locul primei civilizații europene e, așadar, locul în care s-a născut monstrul și cel în care s-a născut zborul, precum și cel în care s-a născut mitul pe care îl știm azi ca find al jertfei creației. Un labirint în care a fost azvârlit cel care l-a construit, Dedal, apoi un acoperiș pe care va fi abandonat mai târziu un meșter, Manole, pentru a nu reproduce creația, sunt doar expuneri în timp ale unicei povești a umanității, în fața căreia te trezești așezat odată pășind în Palatul din Cnossos. Oglindă a timpului, palatul acestei prime civilizații europene te așază față în față cu tine indiferent de povestea pe care o livrează. Mie mi-a spus povestea unei istorii încă neelucidate, a refuzului umanității de a crede că o puternică și pașnică civilizație agricolă a putut să scoată din nimic miracolele frescelor, palatului, dar mai ales ale scrierii. Prin Cnossos, Creta spune povestea unei libertăți pe care n-au putut-o răpi nici venețienii, nici otomanii, nici naziștii, cum n-o putuseră răpi nici aheii impresionați de măreția ei, nici dorienii care au distrus civilizația.
Ascult povestea scrierii și recompun imaginea umanității. Sper să am șansa să ies însoțit de semnele culturii, începând cu cele ale civilizației minoice. Sper să mă pot înălța parcurgând acest labirint interior precum personajele lui Durrell.
Ștefan Mitroi
În lumea lui Saramago
Drumul spre marea literatură al scriitorului portughez Jose Saramago a început cu o potecuță. Cu o Azinhaga, în limba portugheză. Așa se numește satul în care s-a născut. Am fost, cu mai bine de 15 ani în urmă, acolo. Trimis de cărțile lui. De două dintre ele, mai precis: Ridicat de la pământ și Fărâme de memorii.
A fost doar o zi de vacanță, ce numai vacanță n-a fost, semănând mai degrabă cu mersul la școală, în satul meu din Teleorman, identic, în multe privințe, cu Azinhaga. Case la fel de mărunte. Oameni strânși, întocmai ca la mine în sat, la cârciuma din centru. Și asta chiar în miezul zilei.
Sunt împreună cu Dan Caragea, primul traducător în limba română al Memorialului de la Mafra. Ne iese în cale o bătrână. O cheamă Laurinda, nume ce pare să vină din lumea cărților lui Saramago. Ea însăși vine din timpul copilăriei lui Saramago. Este cu trei ani mai tânără decât el. Sigur că-l cunoaște. Îl știe de copil. Doamna Laurinda ne arată apoi casa în care s-a născut scriitorul. Până de curând, a fost chiar a ei, căci a cumpărat-o de la bunicii lui Jose. A trăit aproape o jumătate de secol în ea. După ce i-a murit bărbatul, a vândut-o.
Nu departe de cârciumă, e biserica în care a fost botezat scriitorul. Cum să n-am emoții? Și cum să nu semene ziua aceasta cu mersul, din vremea copilăriei mele, la școală? Poate la aceeași școală la care a învățat și Saramago. Nu m-aș mira să fi fost colegi de clasă. Doar că-n timpuri diferite. Altminteri, aceeași lume.
Peste ani, o altă zi de vacanță, desprinsă parcă din cea mai importantă carte a… fostului meu coleg de școală, dacă e să mă iau după ce-mi zice inima, și mă iau, pentru că, în închipuirea sa fără nicio limită, ea are întotdeauna dreptate!
De data asta, o zi petrecută la Mănăstirea Mafra, la nunta fetei lui Dan Caragea, căreia i-am fost naș de botez, într-o biserică din România de dimensiunile celei din Azinhaga.
Doamne, ce mică e lumea! Și ce mare o poate face literatura, atunci când este ea însăși mare.
Mulțumesc, domnule Saramago! Obrigado!
Ovidiu Pecican
Ficțiune și locuri mirabile
Ar fi fost grozav, așa-i? Dar viața întrece filmul, literatura și pe toate celelalte arte, chiar dacă pe urmă, altfel, altcândva, acestea își iau revanșa. Ca să mă explic: e aici un binom ai cărui termeni îmi sunt relativ necunoscuți.
Întâi – vacanță. Vacanțele mele s-au terminat cam când am ales să încerc să devin, cum voi ști și voi putea, scriitor. Fiindcă munca înregistrată prin contract este cea care aduce salariu, pensie și asigurări sociale, plus drepturi medicale, am înțeles repede că, oricât de slab ești plătit în România pentru ceea ce faci la locul de muncă, este mai important să ai așa ceva decât să nu ai. Rămânea astfel ca scrisul să mi-l rezolv nopțile și diminețile devreme, în week-end-uri și în ceea ce alții numeau vacanțe, bucurându-se de ele. Am făcut asta un număr lung de ani, așa încât acum îmi pare că altfel nu se poate și că vacanță înseamnă, dacă există, răgazul pe care ți-l poți organiza după nevoi pentru a scrie și a te îndeletnici cu ceea ce îți place; sincopă într-un continuum de eforturi, uneori repetitive în mod necreator, pentru lungi perioade de timp, ordalie obligatorie pentru cine vrea să șadă, oarecum, pe picioarele proprii și să asigure celor care depind de el un minim de condiții decente de viață.
Locul literar visat pe urma lecturilor? O grămadă, dar nu să fi ajuns eu la ele altfel decât cu gândul, imaginându-mi… Când am văzut la Milano, la Galeria Vittorio Emmanuele, o inscripție în care se amintea că pe acolo se plimbau logodnicii din romanul lui Manzoni, m-am emoționat. Pe atunci însă nu citisem romanul, așa că nu se pune. Tot așa, am bătut Parisul cu harta în mână, pe jos, în lung și în lat, atunci când am beneficiat de o bursă în Orașul-Lumină. Am trecut și eu prin locurile pe unde vor fi parcurs trasee tot felul de eroi literari, ba și autorii lor, de la Rastignac la E. Lovinescu și de la Victor Hugo la Ion Codru-Drăgușanu –, dar n-am avut declicul necesar al intersecției ficțiunii cu locul adevărat.
Recunosc însă că am făcut altceva, inserând prin cărțile mele de ficțiune locuri care mi-au reținut atenția, mi-au plăcut, pe care am vrut să le port cu mine și în spațiul vieții alternative construite cu ajutorul unor eroi care circulau insistent prin imaginația mea. Recunosc și că am avut tresăriri de uimire și de încântare de fiecare dată când – în Maramureș, în Moldova sau chiar prin București – am dat de „locuri sacre“, de „locuri ale memoriei“ care, unele, populau studiile mele de istorie, iar altele veneau de prin romanele lui Petru Popescu, Nicolae Breban ori Gabriela Adameșteanu…
Să vedem ce îmi mai aduce viitorul însă…
Irina Petraș
Imposibila întoarcere
Nu. Nu am plănuit niciodată o vacanță într-un loc întâlnit în literatură (presupun că asta înseamnă „pe cale literară“). Locurile din cărți, descrise de autori (stil ekphrasis) și străbătute de mine cu ochii minții, devin și ele un fel de locuri trecute, în care, știm prea bine, nu putem reveni cu adevărat căci nu ne putem întoarce niciodată în acelaşi loc, ci îl putem revedea în alt timp şi în alte circumstanţe oricât de imperceptibil schimbate. Când am ajuns din întâmplare în astfel de locuri, în țară ori peste hotare, rareori am regăsit frânturi din ceea ce reținuse memoria/amintirea mea, mereu creatoare (ca la toți oamenii). Geografia din literatură nu are decât vagi legături cu geografia reală. Cred cam la fel chiar și despre jurnalele/relațiile de călătorie. Și ele conțin o doză mare de ficțiune/ima gi nație, nu le poți vedea întocmai verificând pe teren, „pe viu“.
În excursiile în circuit pe care le făceam vara cu părinții, am vizitat destule locuri legate de scriitori, de pildă Bojdeuca lui Creangă ori Casa lui Goga, la Rășinari. Bojdeuca mi-a rămas bine în minte și am scris mai târziu în cartea mea despre Creangă cu gândul la acea vizită: „bojdeuca, muzeu al apartenenţei, oferea toate înlesnirile unei vieţi simple, un surogat de viaţă la ţară, dar putea fi şi locul potrivit pentru rafinamente intelectualiceşti, locul în care sonorităţile cuvintelor erau «cercate» până la perfecţiune…“
La „Centenarul Sadoveanu“ (1980), am fost la Fălticeni cu câțiva colegi de la Litere. invitați fiind la Simpozionul Național. Fără să fi pus eu însămi la cale excursia, atunci am mers anume pe urmele unor locuri cu nume știute din cărți. Am vizitat Galeria Oamenilor de Seamă, Liceul „Vasile Lovinescu“. Am zărit Nada florilor. După un popas la Muzeul „Ion Irimescu“, am urcat, punct culminant, pe celebra Uliță a Rădășenilor. Mi-a rămas în amintire ca o uliță în pantă pieptișă, un fel de drum de țară curat, larg și luminos, modificat deja de ceea ce citisem despre ea. Căsuța lui Ion Creangă: mică, albă, cu un pridvor ca de casă de păpuși. Sus, pe deal, Casa lui Sadoveanu cu dumbrava minunată. Proprietarul de atunci încuiase poarta și nu lăsa pe nimeni să intre nici măcar în curte.
Am dat o raită, deunăzi, pe net. Muzeul Sadoveanu e acum vizitabil. Casa lui Creangă a trecut prin perioade de uitare, apoi a fost renovată ca sediu de partid (?!), i-a căzut un perete de vreme rea etc. Ulița Rădășenilor, azi strada Ion Creangă, e asfaltată și parcă mai îngustă, cu case arătoase și, pentru mine, străină. În mod firesc, ulița mea nu mai există decât în amintire. Și o văzusem, oricum, prin imaginea deja construită prin lecturi.
Adrian Popescu
O vacanță pe țărmul lui Montale
Din prima tinerețe literară l-am admirat pe poetul Eugenio Montale, Ossi di sepia, 1927, Occasioni, 1939 etc., tradus de Ilie Constantin, prin anii ’70, apoi de Marian Papahagi, prin anii ’80. Îi știam asemenea altor prieteni unele versuri pe de rost, iar descrierea lirică, dar atât de sobră, a Liguriei, cadrul natural unde se desfășoară lumea sa mediteraneană m-au cucerit de la început. Liguria poeziei unui Camillo Sbarbaro și Liguria reală, naturală, nu se deosebesc în mod categoric. Configurația reliefului stîncos cu satele cățărate pe munte, unde illo tempore romanii au cărat în spate pământul, construind incredibile terase, drumul îngust între muntele abrupt și mare, totul are un corespondent în poezia ligurilor, iar Montale este vârful încununat de laurii Premiului Nobel, 1975. De o sobrietate nobilă, poeții de aici elogiază un peisaj elementar, aspru, esențializat, peisaj unde uiți de trecerea timpului, vrăjit de austeritate latină însoțită de o convivialitatea fraternă. Am fost la casa de vacanță a poetului Montale, la Monterosso, unde Montale venea cu prietenii lui, sau mergea, vara, la criticul Carlo Bo, vecin cu el, la Sestri Levante, cum ne relatează Dragoș Vrânceanu, poetul român interbelic, care a cunoscut atmosfera intelectuală a lumii literare italiene. Tot din impulsuri literare am flanat pe străzile Genovei, unde a trăit un timp poetul Giorgio Caproni, am descoperit palatele, portul vechi, casa lui Columb. În Catedrala San Lorenzo am privit „sacro catino“, vasul de sticlă verde, nu de smarald, cum se credea, adus din Cesareea Maritima cu prilejul primei cruciade, recipient domestic considerat a fi conținut mielul pascal, consumat la Cina cea de Taină. Venețienii au adus de la Constantinopol vestiții cai de la Basilica San Marco, genovezii – un neprețuit artefact.
Oamenii locurilor de față erau comercianți pragmatici, navigatori și de voie și de nevoie, Liguria, de la est la vest, adica de la Oriente la Ponente, e o altă „Țară de piatră“, înghesuită între munte și mare. Te faci marinar de nevoie, expulzat din Camogli sau din Cinque terre, de sărăcie… Giorgio Caproni, mutat spre maturitate la Livorno, a regretat enorm părăsirea Genovei, pe care am bătut-o cu pasul în acea vacanță minunată, ghidat de poetul și traducătorul italian Bruno Rombi. Ștefan Damian traduce împreună cu el Poezia ligură contemporană, 1994. Cu Bruno am urcat cu un lift elegant (stil Liberty) botezat de Caproni „Liftul paradisului“, la Castelletto, o esplanadă deasupra orașului, de unde poți contempla vile somptuoase și grădini misterioase, oleandri și lămâi, iar în fundal marea. Aș fi stat o viață întreagă la Villa de Pini, unde Golful Paradisului își merita numele, chiar dacă baie am făcut nu acolo, ci la doi pași, la Bogliasco, pe o limbă de nisip îngustă, lângă un ceas solar cu pietre alcătuind cifrele romane și cu indicarea exactă, pe margine, a direcțiilor vântoaselor, care bat dinspre cele patru puncte cardinale.
Carmen Secere
Cu Casanova la Vrsar
Nu mai știu dacă am descoperit Croația datorită lui Casanova sau dacă l-am descoperit pe Casanova după ce am ajuns în Croația. Citisem „memoriile“ sale, mă lăsasem sedusă de neliniștile sale erotice, dar nu-mi imaginam că voi ajunge să pășesc prin locurile în care își va fi purtat pașii și își va fi împlinit destinul. L-am descoperit pe Casanova la Vrsar, portul din Croația care are linie maritimă directă cu Veneția, orașul „dragostei absolute“, după cum spun ghidurile turistice. La Vrsar, Casanova a trăit doi ani, iar locul amintește acest lucru prin plăcuțe „comemorative“ și o statuie amplasată strategic pe o bancă, în așa fel încât orice femeie se poate bucura de îmbrățișarea seducătorului. Ca o paranteză, am aflat de la localnici că nu era un bărbat frumos, dar era un bun „stăpân al cuvintelor“.
Cafeneaua Casanova este un popas obligatoriu pentru oricine trece prin zonă. Sunt săpate în interior, în marmură, „vorbe“ ale seducătorului absolut, pe care le citești fie cu inima, fie cu mintea. „Trei sferturi din dragoste înseamnă curiozitate“, zice Casanova, duci degetul la frunte și aprobi. Apoi, „o femeie este ca o carte care, bună sau rea, trebuie întotdeauna să placă din prima privire pe copertă“. Cum să-l contrazici? Este și diplomat: „Trebuie să iubești femeile, dar să nu fii curios în ce privește secretele lor.“ Iar cunoscînd firea feminină sau umană în general, concluzia este una fără niciun dubiu: „Fiica invidiei este calomnia.“ Și scufundîndu-se în sine, bătrînul amant oftează: „Privind în urmă, îmi dau seama că nu am avut suficientă minte pentru caracterul meu și nici suficient caracter pentru mintea mea.“
M-am întrebat, revenind la Vrsar cîțiva ani la rînd, ce l-ar fi putut atrage pe Casanova în acest loc, dincolo de pasiunile sale feminine. Vrsar este un melanj extraordinar de plaje pietruite cu apă turcoaz, un loc plin de istorie, de culori, de frumusețe arhitecturală, cu un mic port, cu un turn de clopote, cu biserici și cu o grămadă de străzi pietruite care toate duc la mare. De-a lungul timpului, orașul a fost sub stăpânire venețiană, austro-ungară, iugoslavă și urmele popoarelor care au trecut au rămas în arhitectură, în gastronomie cât și în limbile vorbite. Orașul nou se întinde în jurul portului, iar aleea de promenadă este străjuită de palmieri. Toate acestea sunt, da, argumente să revii la Vrsar, deși par mai aproape de adevăr cuvintele lui Casanova: „Rațiunea este cel mai mare dușman al inimii“. Da, Vrsarul este un loc al inimii.
Liviu Ioan Stoiciu
De cele mai multe ori, la Casa Scriitorilor din Neptun
Un răspuns „tehnic“, „la rece“. Până la Revoluție, nefiind primit în Uniunea Scriitorilor (deși Revoluția m-a prins cu patru cărți publicate, din care prima premiată de Uniunea Scriitorilor, ceea ce ar fi trebuit să mă valideze automat drept membru al ei, conform statutului; dar aveam dosar de urmărire operativă la Securitate), nu am avut acces la „casele de odihnă și creație“ ale Uniunii Scriitorilor, singurele care ar fi putut să asigure un… „loc de vacanță descoperit pe cale literară“. Îmi făceam vacanța modestă, cu bani strânși cu țârâita, de-a lungul fiecărui an, prin ONT și BTT din Focșani, unde locuiam din 1975, căsătorit, cu un copil (la mare, în principal; plătind bacșiș să obțin un loc; funcționa corupția amărâtă „comunistă“ a salariaților statului). De „loc de vacanță descoperit pe cale literară“ am avut parte numai după Revoluție, la „casele de odihnă și creație“ ale Uniunii Scriitorilor, inițial din curiozitate (să vedem cum e acolo; în vacanțe, în deplasare, eu nu scriu decât accidental poezie, să zicem; e adevărat, țin un jurnal superficial, pentru o eventuală reamintire a celor ce am făcut) – la Cumpătu (din Sinaia; nu și la Economat, la Palatul Regal, unde mergeau numai marii scriitori), în două vile cu etaj cu baie comună, încălzite cu lemne (retrocedate în anii ’90); la Călimănești (într-o vilă a primăriei inundată la subsol de apa infiltrată din lacul de acumulare de aici; mergeam prin apă la bucătărie și baie; mă mir și azi că nu ne-am electrocutat de la aparatele aflate în priză, de la frigider la plita electrică; vila a fost abandonată de Uniune); la Sovata (vila, cu etaje, în proprietatea primăriei, a fost demolată între timp, lăsată de Uniune de izbeliște, neavând bani de investiții; instalațiile sanitare nu mai funcționau, trebuia reînnoit totul), sau la Valea Vinului, două clădiri cu dormitoare, cu etaj (nu de mulți ani abandonate și ele de Uniunea Scriitorilor, autoritățile locale bistrițene, în subordinea căreia erau, refuzând să le întrețină la limite cât de cât rezonabile). Și la Neptun, vara, la Casa Scriitorilor „Zaharia Stancu“, singura proprietate a Uniunii Scriitorilor – la care, de la un moment dat (nu mai știu exact de când) vin în fiecare an, încântat că din vilă cobor direct pe plajă și că „mâncarea“ restaurantului ei e excelentă (noi, eu și soția, o apreciem, alții spun că e prea puțină; e un bucătar pe care multe restaurante și l-ar dori să-l aibă). La munte nu mai am nevoie de cazări în ultimii zece ani, mutându-mă flotant la Brașov (până să vin aici, mergeam din București, de câte ori îmi puteam permite, trăind din salarii minime și după Revoluție, în Bucegi, în principal pe Valea Prahovei, uneori la întâmplare, găsind cazare din gara CFR; după ce mi-am luat carnet de conducere, am înmulțit drumurile, îndeosebi la mănăstiri în întreaga țară sau la băi sărate calde, nu o dată profitând de o invitație la o manifestare literară, de la care rămâneam în vacanță).
Florin Toma
Despre ploieștenitate…
Premisa 1: Dacă ținem cont (deschis) că viața este, totuși, o sărbătoare (cf. George Santayana: „Nașterea și moartea nu pot fi remediate, dar ne putem bucura de ceea ce le desparte!!“) – da, știm că joacă la două capete, parșivește (și chiar că ne privește!), dar, n-avem ce face, asta e karmata salvării noastre – atunci cred că nimic nu ne poate opri ca, în timpul ei, să ne considerăm într-o juisanță de vacanță (normal, all inclusive)… Mă rog, până la (un) sfârșit!
Premisa 2: Dacă destinul a făcut ca o parte însemnată din această vacanță eu să mi-o petrec sub auspiciile și sub clopotul damblagiu al lui Nenea Iancu – a cărui operă bineînțeles că se cuvine ca, nu numai ploieștenii, ci întreaga suflare intra-carpato-danubiano-pontică s-o știe pe dinafară – atunci consider, fără tăgadă și fără milă, că am tot dreptul să vorbesc despre cea mai frumoasă și mai nobilă filosofie existențială din câte există pe lume. Ea se numește ploieștenitate. Adică eternitatea și solemnitatea Ploieștiului.
Concluzie: Nimeni, dar absolut nimeni (deci, excepțiile nu se admit!) – chiar și în numele teoriei crevaselor comunicante – nu are voie să folosească expresia „a o-ntoarce ca la Ploiești“, decât o dată-n viață. Doar în situația „(…) insultat grav dumnezeu mami și palme cafine central. Amenințat moarte. Viața onorul nesigure. Rugăm anchetat urgent faptu(n.n. sic!)“.
În general, Ploieștiul nu are cine știe ce mare trecere în dementalul colectiv al nației suverane. Nu se rostogolește vijelios pe vreo Tamisa (solemnis!) ori pe vreo Senă (deschisă). Nu se tolănește mândru pe nu știu câte coline, ca Roma sau Atena, și nici n-are vreo gură de metrou ori de ieșire la mare sau ocean. Nu i s-au închinat ode, studii academice, epopei gigantice, cronici savante sau ceasloave de istorie cu coperți pânzate și groase cât polonezii din galantare, ce țin loc de degete, unor anumiți sculeri-matrițeri fruntași partinici.
Ploieștenitatea beneficiază de câteva „momente“ tutelare, peste care nu se poate trece, exact cum lui Nenea Iancu, ieșind ușor magnetizat din restaurantul din Gara de Sud al prietenului său Costică Gherea, și urcându-se în tren, îi era peste poate ca s-ajungă la Berlin, dacă nu trecea musai prin Mizil. Una ar fi: „Bibicule, mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploiești, remâi singură și ambetată; sunt foarte rău bolnavă; vino, să-i tragem un chef“ (n.n. – tot e bine că enunțul a intrat în referențialul popular, mangafaua putând fi înlocuită cu oricine!)… Și, mă rog, altele (citiți Opera Magna!)
Aaa, și ar mai fi de adăugat, poate, și faimosul wishful thinking al bucureștenilor, din aprilie 1944, privind cerul brăzdat de sutele de bombardiere americane: Du-i, Doamne, la Ploiești! Însă forța de reacție a ploieștenilor (care, btw, au pătimit groaznic atunci, la bombardamentele din ’44!) a fost foarte rapidă, scornind și ei o observație, ce-i arde rău de tot la lingurică, și astăzi, pe locuitorii de pe ambele maluri ale Dâmboviței, din Berceni până-n Băneasa, și din Rahova, până-n Crângași, spune, neică, cui mă lași… Cărora ploieșteanul le zice, făcând cu ochiul: „Nene, de fapt, Bucureștii matale sunt cartierul de sud al Ploieștiului!“…
Sigur că sacul cu apropouri despre ploieștenitate nu se închide la gură, căci ele vin tot dinspre Patron: „eu am tăria opiniunilor mele“, „jocul la chilometru“, „boborul“ sau acea neuitată didascalie din binecunoscuta tiradă a Miței Baston: „ai uitat că sunt fiică din popor și sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevruarie; (formidabilă) ai uitat că sunt ploeșteancă – da, ploeșteancă! – Năică, și am să-ți torn o revuluție, da’ o revuluție… să mă pomenești!…“ No comment. Însă ar mai fi ceva:
Ploieștenitatea este strict proprietatea candriilor. Și sub nicio formă (nici măcar de intenție!), ea nu se împrumută celor cu casă de vacanță la Brebu sau la… Miami un singur dor!!!
Varujan Vosganian
Duhul locurilor
Dacă socotim că până în 1990 nu am ieșit din țară nici măcar până la Balcic, pot spune că mai toate locurile pe care le-am vizitat în străinătate mi le-am imaginat, înainte de a le vedea. Pe unele, cum ar fi, de pildă, cetatea pierdută și regăsită Machu Picchu, mi le-am închipuit, pur și simplu, fără să am o referință exactă despre ele. În ce le privește pe altele, am avut o referință generală care a părut să se potrivească cu locurile, cum ar fi pustiurile, ținuturile semi-deșertice, crestele zăpezilor veșnice. Unele îmi erau de-a dreptul familiare, din fotografii. De pildă, Parisul îmi era cunoscut din albumele de fotografii pe care mi le adusese tata din călătoria de studii pe care o avusese în toamna lui 1968, când, fiind unul dintre marii oenologi ai noștri, francezii l-au învățat cum să fabrice coniacul, dându-i și dreptul să scrie pe etichete „ după metoda Cognac“. Așa se face că tata a fabricat, la Vinalcool Vrancea, primul coniac din România, poate vă amintiți de el, se numea Triumf și era turnat în niște butelcuțe simpatice. Pot spune, așadar, că la Paris am fost adesea, înainte de a-l vedea cu propriii mei ochi. Ba chiar am învățat franceza, o vorbeam binișor înainte de a intra la liceu. Aș fi putut, la limită, să fiu un ghid și să explic ce și cum despre Sacré Coeur, Notre-Dame de Paris, Turnul Eiffel, Muzeul Luvru sau cartierele artiștilor. Eram, așadar, un vizitator virtual, dar inițiat al malurilor Senei. Și, lucru rar, nu m-am simțit dezamăgit când le-am întâlnit, ca să zic așa, pe viu.
Și tot așa, dar la altă dimensiune, am găsit satele rusești din romanele secolului al nouăspreze celea. Am vizitat prima oară Moscova în 1991, când rebeliunea pucistă abia se terminase și florile puse pe locul în care tancurile făcuseră primele victime încă nu se ofiliseră. Ministrul Consilier al Ambasadei noastre, Constantin Gârbea, m-a întrebat cum îmi place Moscova. I-am răspuns că are un aer imperial. El a zâmbit și mi-a spus că nu acolo trebuie căutată Rusia. M-a rugat să arăt cu brațul o direcție oarecare. Apoi ne-am suit în mașină și am mers o sută de kilometri în direcția aceea. Am ajuns într-un sat. Era o intersecție de ulițe înnămolite, cu case prăpădite, înghesuite unele într-altele. O femeie gârbovită, abia scoțându-și cizmele din noroi, căra o găleată de apă pe care o umpluse de la cișmeaua din colțul uliței. Asta e Rusia, mi-a spus Gârbea. Restul e protocol. Acolo erau, într-adevăr, mujicii despre care vorbea Tolstoi și lumea din care Cicikov al lui Gogol număra sufletele moarte.
Am avut ocazia să întâlnesc și locuri pe care le știam precis din cărți, cum ar fi, de pildă, Vila San Michele de pe insula Capri, Chateau d’If, fortăreața din preajma Marsiliei sau Cimitirul Evreiesc din Praga.
Dar cred că cel mai important lucru pe care îl afli din cărți nu e atât un loc anume, cât o atmosferă anume. Am colindat pampa pe urmele lui Borges, Barcelona ungherelor lui Zafón, întinderile tăcute din Deșertul tătarilor, câmpia din istorisirile lui Fănuș Neagu sau Panait Istrati, am privit, împreună cu bieții pescari cubanezi, marea bătrânului din povestirea lui Hemingway, am intrat în catacombe, pe urmele primilor creștini din romanul lui Sienkiewicz. Ceea ce oferă literatura mai ales nu sunt locurile, literatura de calitate nu e un ghid turistic. Ceea ce oferă literatura e mai ales duhul locurilor.
Florina Zaharia
Metafore și cafenele
Am revenit pentru câteva zile într-un oraș în care am participat pentru prima oară la un festival de metafore, o capitală situată la poalele munților Vitosha și Lyulin, un centru universitar prestigios, centru economic, social și industrial în continuă dezvoltare.
Sofia, orașul metaforelor scrise pe străzi sau în culisele marilor bijuterii arhitecturale sau ale clădirilor comuniste.
Sofia, orașul (capitala) al cărui slogan crește dar nu îmbătrânește, a reușit să mă provoace în câteva zile petrecute cu scriitori din șapte țări, să mă întorc pentru a explora și a intra în tainele ruinelor, muzeelor, bisericilor.
Orașul vechi, istoric, plin de poeți dar și de cafenele, deși te invită la metaforă, te lasă și fără cuvinte, apoi te transformă într-un povestitor. Te îmbie să cauți alte stări, alte vieți, alte suflete și simți, exact din mijlocul Poeziei că te poți îndrăgosti de un oraș în care nu ai fost niciodată și de oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată. Gândirea metaforică este esenţială modului în care ne înţelegem pe noi şi pe alţii, pentru cum comunicăm, învăţăm, descoperim şi inventăm. Dar metafora este mai întâi un mod de gândire, apoi un mod de exprimare a cuvintelor.
Faptul că acolo am mers prima oară să mă întâlnesc cu Metafora a rămas întipărit puternic și a creat în mine câteva căi de a vibra și a simți altfel orașul. Când urci pe acoperișul Palatului Național al Culturii și acolo ți se dă timp să te conectezi cu tine însuți și cu Metafora, a mișca, a respira, a zbura, a pluti, a câștiga, a cutreiera aceste senzații înseamnă a trăi. Clădirea hexagonală este impunătoare și invită artiștii la creativitate, are o suprafață totală de 120.000 de metri pătrați, repartizată pe opt etaje și trei etaje subterane cu diferite încăperi. Are 15 săli multifuncționale și o suprafață expozițională de 15.000 de metri pătrați, unde sunt organizate diverse expoziții pe tot parcursul anului. Dacă urcăm pe acoperișul palatului, ne putem bucura și de o vedere panoramică a orașului. Palatul este situat pe o esplanadă mare, un loc frecventat de sofiți și unde aceștia se plimbă în mod regulat.
Și poate că nu e chiar așa, dar momentul în care te întâlnești cu un oraș, cu un sătuc sau cu o țară anume își pune amprenta nemijlocit pe ceea ce urmează să vezi indiferent de ceea ce privești. Cineva spunea că nu poţi porunci cuvântului din tine să tacă din moment ce el este punctul de reper al metaforei, nu ai puterea să fugi de metafora liberă şi nemărginită: te regăseşti în ea, eşti fericit că n-ai tăcut, eşti liber şi nemărginit.