Vedea musca izbindu-se de geam, o dată, de două ori, de mai multe ori, îi asculta bâzâitul, combinat cu rezonanța loviturii repetate de sticlă. Îl uimea perseverența ei de insectă mare și proastă, care percepea lumina prin ocelii ei în câmpuri multicolore caroiate, dar nu simțea și obstacolul din cale. Dacă el i-ar spune ceva, dacă i-ar spune, de pildă, „uite, tâmpito, nu vei putea ieși până nu deschid eu geamul!“, oare cum i-ar putea înțelege cuvintele? Cum ar suna cuvintele umane în mintea unei muște? Probabil ca un răcnet extraterestru, totalmente de neînțeles, n-ar fi avut niciun efect.
Închise capacul laptop-ului, odată cu pagina de word unde încercase să scrie acum la cald un poem, să nu-i dispară starea stârnită de cearta cu Cristina. Se ridică și deschise geamul și plasa de afară. Musca mai dădu un rotocol larg prin cameră, se mai izbi o dată de sticlă, dar dibui până la urmă largul dreptunghi prin care intra aerul și țâșni afară, pierzându-se în lumina apusului. Cuvintele nu i le-a priceput musca asta, dar uite că gândurile neformulate încă, da. E și ăsta unul dintre marile mistere ale lumii.
Laurențiu se așeză la loc și se apucă să repete ca pe o mantră textul început cu numai câteva minute în urmă pe ecranul laptop-ului. „Păcătosule, / întoarce-te, fugi, ascunde-te / chiar cuvintele tale te vor ucide, / chiar cuvintele tale te vor răni, / ele te vor mântui de lumea aceasta / o, da, așa să știi, păcătosule, / dar acum ele sunt cele mai puternice / ele pot schimba scheletele tuturor lucrurilor și ale ființelor / sau le pot arde definitiv ca-n ziua cea dintâi / sau ca-n ziua cea din urmă, când Duhul se va fi plimbat pe deasupra apelor / asta numai pentru că tu le-ai rostit și tu le-ai scris de curând, / de aceea / păcătosule, /acum întoarce-te, fugi, ascunde-te…“.
Cristina deschise ușa precaut, își scosese prosopul din păr și-și acoperise corpul gol, proaspăt dușat, cu un halat moale, alb, gros, pufos ca o blană de iepure polar.
– Deci ce-ai hotărât, Laurențiu? Pleci la festival?
– Da, plec! Așa am hotărât!
– E ultimul tău cuvânt?
– Este. Da. Ultimul meu cuvânt.
Cristina închise ușa la fel de precaut și se duse în camera fetiței. Febra nu-i scăzuse, îi schimbă compresele și pregăti următoarea doză de sirop cu paracetamol. Laurențiu intră și se așeză pe pat, lângă ele, tăcut. Cristina îl privi și începu să plângă șoptit, lăsând lacrimile să-i picure de pe fața cremuită proapăt cu o pastă hidratantă direct pe cearșaf, în pete albicioase.
– Băi tâmpitule, nu vreau să mergi la festival nu fiindcă nu vreau eu să te las, ce, n-ai mers de fiecare dată, oricând ai vrut tu? Zi, mă, n-ai plecat când ai vrut?
– Nu trebuie să mă lași tu…
– Nu trebuie, da, marele independent nu trebuie să ceară voie! Da´ acuma e un caz special, un caz de forță majoră, înțelegi? Delia e bolnavă, și doamna Cecilia e și ea bolnavă și ne-a lăsat baltă! Cine știe pentru cât timp! Și nu mă descurc singură, înțelegi? Nu mă descurc! De aia ziceam să nu mă lași acuma singură! Nu că nu vreau eu să mergi tu la festival!
– Cristina, festivalul ăsta, ca multe altele…
– Știu, băi tâmpitule, știu! Festivalul ăsta, ca toate celelalte, blablabla, e foarte important pentru tine, pentru cariera ta de poet, de… „scriitor național tradus și-n afară“, cum îți place să te autointitulezi! Știu, că tu nu din… căcatul ăsta de firmă trăiești cu adevărat, tu trăiești din poezie, din puterea nevăzută a literaturii, blablabla! Nu zic bine, ha? Și că la festivalurile astea tu te vezi cu alții ca tine, cu redactori, cu directori de reviste, editori, pizda mă-si, care-or mai fi! Nu? Și că-ți prind bine…
– Păi da, prind bine… și lecturile publice…
– Păi da! Da, da, da! Da´ acuma, Laurențiule, acuma tu mă sacrifici pe mine, sacrifici fetița, familia ta, ca să te aplaude… gagicile patetice și toți spectatorii ăia plicticoși! Da, da! Delia e bolnavă, doamna Cecilia e bolnavă, nici eu nu mă simt bine, ai tăi și ai mei sunt departe, la mama dracului, nu are cine să mă ajute acuma, înțelegi? Nu mă descurc singură!
– Doamna Cecilia nu e grav, are așa, o stare… Se va face bine azi-mâine, va veni, o să vezi… Tu n-ai nimica…
– Știi tu? Știi tu că se va face bine, că nu e grav? Și dacă e? Dacă nu mai poate veni nu trei zile, câte pleci tu, ci o săptămână, hă? Ce fac eu, ce facem noi, că tu pleci la muncă, hă? Zi!
– Păi la muncă e la muncă, nu am cum să…
– Asta zic, la muncă e la muncă! Nu poți evita! Da´ festivalu´ pizdii mă-si îl poți evita! De data asta, numai de data asta! Îți cer prea mult, Laurențiule? Fii rezonabil și zi-mi, îți cer prea mult? Poete!
„…acum întoarce-te, fugi, ascunde-te…“…
Cristina luă un șervețel mare, își șterse fața și-și suflă nasul zgomotos, cu muci din abundență. Căldura muia atmosfera și-o făcea lichidă, vâscoasă. Îi puse mâna pe umăr lui Laurențiu:
– Măcar de-ar fi doamna Cecilia ok, ai putea pleca, jur! N-aș avea nicio pretenție! Dar așa nu pot! Înțelegi? Nu mă descurc singură! NU-MĂ-DES-CURC!
– Da, înțeleg, dar ocaziile astea nu mai revin, Cristina! Nu mai revin! Trebuie să înțelegi. Doamna Cecilia e aici mereu.
– Fă-o tu sănătoasă pe doamna Cecilia! Uite, nu zic nimic de Delia, dar pe doamna, pe doamna fă-ne-o tu sănătoasă! Și poți pleca o lună, două, zece, jur! Mie oricum concediul îmi priește! Poți face asta?
„…ele pot schimba scheletele tuturor lucrurilor și ale ființelor / sau le pot arde definitiv ca-n ziua cea dintâi / sau ca-n ziua cea din urmă, când Duhul se va fi plimbat pe deasupra apelor…“
– Deci te-aș ruga să nu pleci la festival, de data asta, Laurențiu! Asta zic. Fă-o pentru noi! Dacă-ți pasă de noi!
Laurențiu privi pe geam, începea să se întunece. Unde s-o fi dus musca aia proastă, ce-o fi făcând ea acuma, prin lume? Bâzâia cum bâzâie acuma Cristina, degeaba, lovindu-se de un geam imaginar. Se ridică, își trase un tricou peste cap și blugii, se dădu cu puțin spray pe deasupra, merse în hol la intrare și începu să-și încalțe tenișii.
„…păcătosule, /acum întoarce-te, fugi, ascunde-te…“
Merse vreo zece minute și intră în pub-ul de la colțul bulevardului, făcu semn băiatului de la tejghea că ia masa liberă în fund, să fie cât mai ferit și să poată fuma. Să-i aducă două beri, făcu semn să fie reci, brobonate, aveau codurile lor din degete și mimică pentru asta. Se așeză, își aprinse o țigară și văzu că numai masa lui era goală, restul erau ocupate toate, de fapt era full înăuntru, abia acum văzu că nu puteai arunca un ac de lume. Își puse ochelarii, își întinse picioarele dedesubt, deschise telefonul și, cu toată gălăgia, încercă să continue poemul început acasă. Butonă concentrat un timp, până când văzu cu coada ochiului că cineva trase scaunul din fața lui. Ridică privirea, era un tip tânăr, smead, slab, cu o barbă mijită, cu părul lung până la ceafă, des, cârlionțat, nepieptănat de zile-ntregi. Purta sandale de piele maro, cam scâlciate, blugi și un tricou soios, vag albastru, pe care se mai distingea cu alb I ♥ Jesus. Părea un hippiot reînviat după anii 2000, când aproape nimeni nu mai auzise de Led Zeppelin, Credeence Clearwater Revival, Bob Dylan, Jimmy Hendrix și Joan Baez.
– Pot să stau aici, cu tine? N-am mai găsit locuri libere…
Deranjat de tutuială, Laurențiu îl privi pe sub gene, disprețuitor, aprobă din cap și-și continuă butonarea. Străinul făcu semn de-o bere, pe care o primi suprinzător de repede și-n care își muie repede mustața, sorbind-o cu poftă. Se scurseră minute bune, se auzeau doar clicurile tastelor de la telefon, clinchetele de pahare și gălăgia de fond dinăuntrul pub-ului. Când Laurențiu trase ultimul fum și zdrobi țigara în scrumieră, ridică privirea către vecinul de masă, îi văzu ochii calzi, albaștri și deveni deodată mai prietenos. Îi întinse mâna:
– Laurențiu! Poți sta aici cât vrei, nu am pe nimeni invitat! Am intrat la nimereală, că aveam chef de-o bere acuma, seara. Și nici nu prea mai sunt mese libere.
Străinul nu-i întinse mâna înapoi, ca să se prezinte. Zise numai sec, sorbind încă o dată din halbă:
– Păi asta ziceam și eu… că nu mai sunt locuri… și de aceea am venit aici, lângă tine… Nu știu de ce-i așa plin la ora asta.
Laurențiu încuviință din cap și-și dădu prima bere gata. O apucă pe a doua și arătă spre înscrisul de pe tricoul străinului:
– Chiar?
– Chiar ce?
– Chiar… îl iubești?
Străinul râse și-și sorbi și el berea până la fund, cu înghițituri discrete, mici. Coborî bărbia spre piept și sublinie cu degetul literele.
– Eeei… îl iubesc… sunt doar niște cuvinte, man! E un tricou, ce naiba, prietene! N-ai mai văzut din astea cu I ♥ Jerusalem sau I ♥Rome? Bine, uneori știu că ele sunt puternice, cele mai puternice, uneori ele pot schimba lumea… scheletele tuturor lucrurilor și ale ființelor dimprejur… Dar nu e cazul unor cuvinte de pe un tricou, nu? Nu m-am gândit niciodată că poți iubi ceva ce scrie pe un tricou. Dar mai știi?
Laurențiu puse a doua halbă pe masă și-l privi fix, puțin mirat.
– Stai, stai! Cum ai zis?
– Ce… am zis?
– Cum ai zis mai înainte. Te rog, mai zi o dată!
– Păi ce am zis, prietene? Că nu mai știu…
– Asta, cu cuvintele care schimbă….
– Aaa… Ziceam și eu în glumă că uneori cuvintele pot schimba chestii. Chestii mai așa, mai adânci, nu neapărat la suprafață, cum s-ar crede.
– Tu nu ai zis „chestii“, ai zis „scheletele lucrurilor și ale ființelor“, exact așa ai zis. De unde ai luat cuvintele astea?
– Păi nu știu, prietene, mi-au venit, pur și simplu! Are vreo importanță? Era așa, o vorbă, erau doar niște cuvinte… Să facem conversație… Habar n-am dacă le-am luat de pe undeva, dacă sunt ale cuiva. Poate le-am auzit la tv și mi-au rămas. Le-oi fi citit pe undeva.
Laurențiu sorbi din bere fără să-și ia ochii de la partenerul de masă. Privirea îi deveni rece, tăioasă, amenințătoare.
– Dumneavoastră… În fine… Tu nu crezi că au putere cuvintele? Cuvintele performate în scris sau oral? Și apropo, aia cu „scheletele lucrurilor și ale ființelor“ sunt dintr-un poem recent al meu. N-aveai cum să le știi așa, din senin. Aici e o chestie pe care trebuie s-o lămurim neapărat.
– Uau! Ești poet, prietene? Stau la masă cu un poet adevărat, prin urmare? Ce onoare! Am cunoscut artiști la viața mea, dar poeți în carne și oase nu. Bine, poezie am mai citit eu… dar nu prea din asta contemporană.
– Cam așa ceva…, tinere domn! Sunt poet, da. Dar nici nu mi-ai spus cum te cheamă, nu știu cui mă adresez, în timp ce eu…
– Și tu crezi că au putere cuvintele? Așa crezi, pe bune? Ele fac ce spui, adică, ele creează ce numești tu prin ele? Totdeauna sau numai uneori? Sau numai la anumite persoane, care trebuie să facă anumite chestii pentru asta… Asta numai Dumnezeu poate, dacă e să fie.
– Păi la poeți cam așa e! De fapt sigur așa e la poeți Și poate nu numai la poeți.
– Cum ar veni, dacă un om e bolnav, și tu zici ceva de genul „fă-te sănătos acum!“, el se face sănătos?
– Hm… dacă crezi asta, cum zice-n Evanghelii, se poate face, uneori.
– Ca-n chestia aia cu muntele, nu? Zici muntelui să…
– Exact, da, tinere domn, ca-n chestia aia cu muntele!
– Ai avut cazuri, exemple? În viața ta de poet vreau să spun! Chiar sunt curios.
– Mmmm…. nu știu, poate am văzut și nu mai țin minte sau poate numai am citit. Ca tine. Acum, de pildă, uite!, e bolnav cineva din familie de la mine, și dacă aș zice…
Străinul se ridică de la masă și-și apropie fața de Laurențiu, cu o imensă ardere în ochi:
– Dacă ai zice cum, prietene? Dacă ai zice „să se facă bine!“, te-ai aștepta să se facă?
– Da, da, mi-ar plăcea. Și mai ales, m-ar ajuta într-o chestie spinoasă.
Hippiotul râse și se trânti înapoi pe scaun, făcând să zăngăne halbele de pe masă.
– Păi tu chiar crezi că se-ntâmplă asta, prietene? Hahaha! Se-ntâmplă dacă numai zici?
– N-ar fi fain?
– Păi ar cam fi, sigur c-ar fi. Ce-ai zice să rostesc eu acuma așa, sobru, ridicând mâinile, „să se facă sănătos cel din familia ta!“, și el chiar să se facă?
– Ar fi „uau“! Atunci chiar că… Păi nu? Deși ar fi cam teatral…
– Să se facă sănătos așa, ca din nimic, doar prin vorbe, fără să meargă la doctor persoana sau să vină doctorul acolo, la ea, s-o atingă, s-o consulte, s-o trateze, mă rog. Deci dacă aș zice eu „să se facă“, și s-ar face doamna aia, Cecilia, doar fiindcă am zis eu, ce-ar fi, cum ar fi?
„…asta numai pentru că tu le-ai rostit și tu le-a scris de curând…“
Și Laurențiu arătă către inscripția de pe tricou.
– L-aș iubi, ce să mai, așa cum scrie… Dar stai! Stai, frate! De unde știi tu de doamna Cecilia? Băi, ce se-ntâmplă aici?
Străinul se ridică deodată râzând și-și ceru scuze, spuse că merge până la baie, nu înainte de a-i arunca din mers:
– Asemenea credințe eu nu am mai văzut… Poate fiindcă nu prea am mai întâlnit poeți la viața mea… Hahahaha! Vin imediat! Mă-ntorc și mai vorbim de… puterea cuvintelor și de doamna Cecilia. Să mă ușurez un pic, cu berea asta… Bei bere, trebuie să te piși, e clar.
Trecură trei ore și, preocupat din nou de scris poemul trecut în memoria mobilului, Laurențiu nici nu observă că pauza de discuție se prelungise nelimitat și că străinul nu mai revenise la masă. Ceasul arăta peste 12 noaptea, era târziu, trebuia să se întoarcă acasă, nici nu mai avea bani la el. Poate că Delia își mai revenise, poate-i mai trecuse supărarea Cristinei, știau amândoi că n-avea cum să dea înapoi, că va merge la festival, orice-ar fi. Fără festivalurile astea cu lecturi publice nu avea niciun sens să mai scrie și să mai publice poezie, iar poezia era tot ce avea el mai scump. Într-o țară unde mai nimeni nu dădea doi bani pe ea, nu doar pe ea, pe literatură, în general. Se ridică, lăsă banii pe masă și-și roti privirea după străin, de care abia atunci își aminti c-ar fi trebuit să se-ntoarcă la masă. Nu se vedea pe nicăieri.
Ieși la aer, răcoarea nopții îi făcu bine, grăbi pasul și apelă ecranul pe „Cristina“. Nu-i răspunse din prima, închise, lăsă trei minute, privi cerul spuzit de stele în timp ce gâfâia mergând, apoi apelă iar. De data asta îi răspunse imediat:
– Hei, ce faceți? Vin acum acasă. Cum mai e Delia? Tu cum ești?
Cristina părea veselă, total alta decât aceea pe care-o lăsase când pornise la pub.
– Băi Laurențiu, am vorbit mai-nainte cu doamna Cecilia! Și ce să vezi? Cică e mai bine, de fapt e bine de tot, și-a revenit. Nu știu cum naiba, așa, dintr-o dată. Cică poate veni să stea cu Delia.
„…ca-n ziua cea dintâi / sau ca-n ziua cea din urmă, când Duhul se va fi plimbat pe deasupra apelor / asta numai pentru că tu le-ai rostit și tu le-ai scris de curând…“
– E bine Cecilia? Tare asta! Adică pot pleca la festival, hm? C-așa ai zis!
– Hai acasă, că vorbim! Ia de la colț o sticlă de apă minerală, te rog! Rece!
Se așeză pe o bancă de pe trotuar și-și mai aprinse o țigară. Se gândi că ar fi trebuit să zică și de Delia, totuși. Unde naiba o fi dispărut așa de brusc ciudatul ăla cu Jesus pe tricou? Zicea că se duce la baie să se pișe. Ce tip straniu, ce chestii știa! Numai noaptea târziu poți întâlni așa ceva într-un pub, la capătul străzii, după o ceartă cumplită cu soția.
Da, ar fi trebuit să zică și de Delia, poate și de Cristina un pic, și atunci toate s-ar fi rezolvat, ar fi plecat liniștit să citească poezie la festival, să se-ntâlnească bucuros cu toți, s-audă și să schimbe cuvinte.