Poeme din șapte cărți anterioare, tipărite în perioada 1981-2019 și douăsprezece inedite reunește Nicolae Panaite, la șaptezeci de ani, în antologia Mîna scriitoare. Aceasta are un sumar structurat „în cronologie răsturnată“, cum spune Al. Cistelecan într-o pătrunzătoare prefață, Antologia în raccourci, de la cartea cea mai recentă, Ziua verde spre „noul“ început din Norul de marmură, precizând că „volumele publicate înainte de decembrie 1989 au trecut prin vămile cenzurii acelui timp“. Lirica lui Nicolae Panaite, vreme de patruzeci de ani, se revendică mereu de la aceleași teme și motive poetice, în progresie stilistică, într-o remarcabilă coerență a unui teritoriu literar. Totul este asumat cu orgoliul marginalului care construiește însă spectacole, mai întâi, cu tot felul de imagini ce surprind, în dinamica lor, semne și înfățișări ale realului mereu divers, deconstruit pentru a fi refăcut altfel în vers: „Sunt dimineți atât de pământoase,/ atât de grele,/ încât și îmbrăcămintea devine o povară/ iar răsăritul soarelui se mișcă încet,/ atât de încet/ de parcă ar fi un melc imens / ce cară lumină;/ chiar și fereastra a obosit,/ ajutând-o să intre în casă./ Absența vecinului meu/ de vizavi a dat lăstari;/ florile lor și anul acesta/ au rămas nepolenizate./ Pe tavanul și pe tencuiala pereților din lăuntru,/ unde ecoul respirărilor/ provoacă surpriza somnului,/ apar unele semne și înfățișări./ Dacă cineva ar putea să le deslușească / ar lua toate premiile Nobel deodată; / până atunci, femeia de serviciu/ le șterge urmele/ și mătură fărâmăturile lor/ la coșul de gunoi/ al multor istorii/ atât de apropiate nouă/ și vai! Atât de puțin știute“ (Sunt dimineți). Ziua e verde, în logica unei cromatici fauve (fumul e roșu, ca și foaia de hârtie, păsările au aripi roșii, sunt zile cu un soare vânăt, semințele au frunze albastre și roșii, pelerinii spre Bethleem sunt trandafirii, câinele e albastru etc.), în ofensivă imagistică, vizibilă, mai cu seamă în titlurile cărților (Ziua verde, Alergarea copacului roșu). Fântâna, canal de comunicare cu înaltul, se află „pe casă“, pietrelor le cresc crengi, prunii înfloriți „rămân pe cer“, zăpada e „gunoiul pe care l-a aruncat Dumnezeu după ce a măturat cerul“, cuiul, în care stă agățată până și neliniștea ființei, iese singur din grindă, marcând pierderea casei părintești, manuscrisele și hainele înverzesc, iar apocalipsa e „afectuoasă“, vestind „ceresc Ierusalim“, sau, dimpotrivă, mai aproape de paradigma suprarealismului: „Secetă întinsă și fără de sațiu!/ Străzile s-au ridicat parcă-n picioare./ Orașul se aseamănă pe alocuri / cu niște cucerite și arate ogoare./ Arșița-i ca o fariseică ispită./ Vaiere se aud în cuibul matern./ Aeru-i parcă o încinsă plită/ pe care cade din cer kerosen./ O pustie migratoare a-ncremenit în văzduh,/ Umbra s-a veștejit și-i rară,/ Arborii au ajuns ca un stuh,/ Viii si morții se încurcă pe afară./ Cuvântul a început săpatul / până într-ale firii refugii./ Din nerostiri am strâns oasele și predicatul/ pentru dospirile rugii“ (O pustie migratoare).
Spectacolul din poezia lui Nicolae Panaite este, înainte de toate, al formulărilor contrastante, al oximoronului, aproape de „expresionismul paroxistic“, cum scrie prefațatorul antologiei, unde lumea e „străbătută simultan de viscol și vară“, florile se scutură dintr-un arbore negru în „rumoarea“ unui viscol dintr-un vreasc aprins, iar ființa se scaldă în apele negre și albe ale lunii. Discursul liric pivotează în jurul unor figuri bizare, cu trăsături provenite din recuzita suprarealismului: Fragola, „ca o leoiacă fără gheare și dinți“, Laiceon care „își pune cămașa la uscat pe propriul corp“, Elnora scufundată „în lizierele nopții“ și cu „pustiul ei ca un scrânciob prin rămurișul trupului“ sunt protagoniști ai poemelor în proză din volumele Alergarea copacului roșu și Secetă și ai unei geografii lirice particulare, trecută prin filtrul unei conștiințe artistice puternice: un Iași trans-figurat, într-un pelerinaj fantast pe la rondul Bibliotecii, la „ora zero“, palatul Braunștein, Cinema „Victoria“, Teatrul evreiesc, Copoul cu tăcerile sale, dealul Galatei cu „același duh al lui Dumnezeu“, Țicăul lui Mihai Ursachi, Bahluiul cu „poeții trimbulinzi“ și departele unor țărmuri unde „glezne roșii tulbură apele“, în izomorfismul cer-fântână, cu ieșirea din „canaanul humei“, din „imperiul“ ei, segmentat de imaginea oamenilor care își duc crucea în pustia și seceta unei „sahare mistuitoare“, susținut însă într-o altă ordine, de simbolistica spațiului mito-poetic românesc (fântâna, salcâmul, șarpele casei) de un poet, „iremediabil coșar al melancoliei“, într-o viață „încenușată și fără de cer“, ale cărui manuscrise sunt în „grădina Ghetsimani, Edentul artei mele“.
Experimente lirice, precum poemul fără verb, nominal, Reverber, acroșante poeme de dragoste (Pe unde treci, Poem de dragoste etc.) și ineditele care pot fi semnul unui nou început pentru lirica lui Nicolae Panaite completează sumarul unei antologii, unde se poate recunoaște timbrul unui poet adevărat.