Sunt mare amator de cărți de convorbiri cu scriitori, însă realitatea e că puține dintre ele au și altă valoare în afara celei sentimentale. Scriitorul român își mistifică bucuros existența și-și supralicitează opera, și ce ocazie mai potrivită să facă asta dacă nu întâlnirea cu un partener de dialog amabil și călduț?
Cartea lui Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Alex Ștefănescu, este de cu totul altă factură. E, desigur, o carte cordială, scrisă de doi critici care se cunosc demult, se respectă și se raportează unul la celălalt cu afecțiune. Daniel Cristea-Enache este, probabil, continuatorul cel mai autorizat al lui Alex Ștefănescu. Acesta, la rândul său, s-a referit public de multe ori la Daniel Cristea-Enache ca la discipolul și „urmașul“ său critic. Cartea care a rezultat din convorbirile lor nu putea fi decât așezată și liniștită, cum sunt și temperamentele celor doi autori.
Însă dincolo de această cordialitate și civilitate a dialogului – care, nu știu de ce, pare tot mai mult… de pe altă lume, în violența vieții literare actuale –, cartea aceasta nepretențioasă e scrisă realmente pe viață și pe moarte. Prieten apropiat al lui Alex Ștefănescu, autorul întrebărilor a fost informat cu privire la degradarea stării de sănătate a magistrului său și l-a convins să se arunce în această ultimă aventură scripturală. Reamintesc și faptul că, pe patul unei lungi suferințe, autorul Istoriei literaturii române contemporane. 1941-2000 a mai finalizat alte două cărți, Timp retrăit (2022) și Despre impuritatea literaturii (2022). Despre ambele am scris în cadrul rubricii de față, semnalând – pe lângă valoarea intrinsecă a respectivelor volume – importanța testamentului moral pe care îl conțin, și anume, mărturia unui devotament față de literatură dus până la capăt.
Convorbiri cu Alex Ștefănescu, cartea „regizată“ de Daniel Cristea-Enache, este mai mult decât atât. Discipolul a reușit să smulgă de la magistru nu doar ultima mărturisire de iubire față de literatură, ci și o serie întreagă de observații pe care, până acum, Alex Ștefănescu le-a ținut bine ascunse. Ceea ce, la o personalitate extrovertită, care a publicat numeroase jurnale, amintiri și confesiuni, e de-a dreptul remarcabil.
Cartea are, cum spuneam, o „regie“, sau mai bine zis un scenariu. Cel care întreabă cunoaște opera critică a lui Alex Ștefănescu și a citit și volumele confesive ale acestuia. Convorbiri cu Alex Ștefănescu este, prin urmare, o carte bine documentată, cel mai bine dintre cărțile similare realizate de Daniel Cristea-Enache. De aceea, întrebările urmează logica devenirii personalității celui intervievat, mai curând decât o cronologie de istorie literară. Firește, pe anumite segmente, nu au putut fi ocolite scrierile confesive ale criticului, care s-a referit extensiv, în ele, la copilăria sa bucovineană, la anii de școală și la peripețiile unei studenții bucureștene încheiate cu o anchetă la Securitate. Interesant este că, deși cel care întreabă nu a putut evita aceste episoade – căci ar fi știrbit scenariul cărții –, cel care răspunde nu s-a repetat, reciclând formulări, fraze sau fragmente din cărțile anterioare. Mai mult decât atât, se vede limpede că Alex Ștefănescu a fost conștient de caracterul testamentar al acestei cărți de convorbiri: dacă în jurnale și memorii a pus adesea accentul pe dimensiunea ludică a propriei existențe, aici nu se pierde în rememorări de întâmplări comice sau tragi-comice. Latura gravă a experiențelor prin care a trecut, în special în perioada comunistă, se bucură de mai multă atenție.
Iată, de exemplu, cum se raportează acum, pe patul de suferință, la propria sa notorietate literară (considerabilă, după standardele lumii de azi): „Adevărata răsplată pentru efortul pe care îl investesc în scris este acum cu totul alta. Poate fi numită bucuria de a fi citit cu atenție și înțeles. Într-o zi, am văzut în metrou un tânăr care citea o carte a mea. Părea absorbit de lectură, nu auzea nimic din vociferările din jur. Această dovadă că scrisul meu interesează înseamnă pentru mine mai mult decât un premiu literar.“ Sau cât de limpede, de tranșant și fără strop de emfază își caracterizează stilul critic: „Modelul cel mai la îndemână era G. Călinescu, care se face repede înțeles, captivează cititorul cu un spectacol de inteligență și nici nu sacrifică nuanțele, ci, dimpotrivă, le… nuanțează și mai mult. Nu întâmplător, diverși critici l-au imitat la începuturile lor. Eugen Simion l-a imitat, Nicolae Manolescu l-a imitat, pentru ca ulterior să-și găsească fiecare stilul lui. Eu nu l-am imitat nici măcar o zi, nu pentru că aș fi mai inteligent decât toți (nu sunt), ci pentru că mi-era clar ce pot și ce nu pot să fac. G. Călinescu asociază cuvinte care n-au mai fost asociate vreodată și obține sensuri neașteptate, un fel de scântei electrice, greu de uitat. El este un poet al ideilor. Are geniul concentrării și al formulărilor memorabile. Mie îmi lipsește această înzestrare. Gândirea mea este mai degrabă narativă decât lirică. Dacă nu găsesc repede cuvântul de care am nevoie, povestesc ceva. Narațiunea face parte din limbajul meu critic.“
Mă impresionează profund – tocmai pentru că am fost și eu la curent cu cumplita și îndelungata suferință care ni l-a răpit – capacitatea lui Alex Ștefănescu de a se obiectiva și de a se privi pe sine cu un grăunte de ironie. Care acum, din perspectiva tragicului său sfârșit, contrastează pilduitor cu volubilitatea „pu blicitară“ pe care o arborase cu ani în urmă, când devenise indiscutabil cel mai cunoscut critic literar român: „Dacă s-a nimerit să scriu critică literară, m-am străduit să-mi asum această profesie, să o practic cât mai bine, să mă bucur de ce are frumos. Totuși, ție pot să-ți spun, nu am renunțat niciodată la ideea de a mă întoarce cândva la poezie sau la proză. Am făcut critică literară mereu cu sentimentul provizoratului, Și provizoratul, până la urmă, s-a eternizat. Spre deosebire de un poet sau de un prozator, care inspiră cititorilor admirație și chiar dragoste, criticul literar inspiră un respect rece și un fel de teamă. Mi-ar fi plăcut să fiu iubit. Dar, asta e! Revin la întrebarea ta cu un răspuns tranșant. Nu am vocație de critic literar. Și, culmea, nici de poet. Cel mai mult și mai mult mi-ar fi plăcut să povestesc la nesfârșit, ca Șeherezada, întâmplări reale sau imaginare. Și să-l înduplec cu istorisirile mele pe încruntatul Șahriar să-mi mai amâne cu o noapte, și cu încă o noapte, până la adânci bătrâneți, moartea.“ Ce i-ar mai rămâne cronicarului de comentat după aceste rânduri, pe lângă faptul evident că ele îi fac de rușine pe diverșii gogonei nerușinați, care au profitat de dispariția criticului spre a-i nega opera? Doar că Alex Ștefănescu, pe de-o parte, și-a făcut datoria de critic față de literatura pe care a iubit-o cu pasiune, iar pe de alta, a reușit pe deplin și în ipostaza visată, de prozator. Scrierile sale confesive – jurnale intime (și nu prea) și memorii – sunt printre cele mai savuroase creații de gen din literatura noastră postbelică.
ntregul volum este plin de pagini memorabile, pe care curiozitatea afabilă a lui Daniel Cristea-Enache i le smulge „ultimului Alex“: atât de multe, încât nu ajunge spațiul unei cronici pentru a le cita, darămite comenta. Unele vizează literatura, altele oferă o perspectivă culturală mai largă. Toate îndeamnă la reflecție și aparțin unui intelectual profund, camuflat în spatele unui spirit jovial: „Sunt adeptul competiției, chiar o încurajez. Dar îi privesc cu bunăvoință pe toți competitorii. Mă caracterizează o dorință insațiabilă de comunicare. N-am nimic din egoismul exacerbat al unei vedete. Sunt un om bun și generos. Mă comport spontan ca un creștin. În realitate, însă, nu sunt compatibil cu creștinismul, care mi se pare o religie tristă, a suferinței și compătimirii și, în același timp, a renunțării la competiție, adică la esența însăși a vieții. M-a fermecat întotdeauna mitologia greacă (precreștină), pentru că exprimă, cu o inepuizabilă inventivitate epică, bucuria de a trăi. […] Pe de altă parte, mă înduioșează modul naiv în care poporul român a asimilat creștinismul. Îmi sunt foarte dragi românii, îi recunosc cu o tresărire de emoție și tandrețe oriunde i-aș găsi și îmi este dragă și religiozitatea lor stângace și luminoasă.“ În asemenea pagini, nu doar că îl găsim pe Alex Ștefănescu cel adevărat: el însuși își află capacitatea de a găsi vocabulele potrivite, pe care, am văzut, din admirație față de Călinescu și-o refuzase.
Daniel Cristea-Enache a făcut un gest de cultură, provocându-l pe Alex Ștefănescu la aceste ultime confesiuni: dureroase, tăioase, fără menajamente. Abia acum portretul criticului a devenit complet, prin scoaterea la iveală a unor fațete pe care, din prea multă discreție, le-a ascuns toată viața. O carte fundamentală pentru cine dorește să cunoască unul dintre modurile posibile de a fi critic literar român.
Aș mai spune ceva și despre cel care întreabă. Daniel Cristea-Enache e în pericol să devină victima propriului succes: cărțile sale de convorbiri – cu Octavian Paler, cu Paul Cornea, cu Nicolae Manolescu, acum cu Alex Ștefănescu – sunt atât de reușite, încât riscă să-i acopere cărțile de critică.