În liniștea fricii
Prin lentila geamului, privesc un
fulg de nea cum coboară
imaginîndu-l cum se topește în
palma mea
venit din ultima ninsoare a lumii.
Cu toate drepturile printate în Biblia
zilei
n-am voie să ies la piață,
mănînc ce-mi aduce vînzătorul de
zdrențe,
el poartă un veșmînt făcut din toate
neputințele rîului
și umblă așa prin oraș, imun la toate
meandrele sufletului.
Pe deal înfloresc spinii
și peștii se bat în rîuri despre care
nu mai știi dacă-s limpezi,
nu, nu vă-ndemn să ieșiți
din spatele ferestrei deștepte,
dar unde erați ieri, acum o lună,
un an, un secol, o mie de ani?
Nu văd nimic, privind în trecut
cu ochelari înnoiți –
unde era gîndul meu de azi,
temător?
În loc de razele lunii,
prin liniștea orașului
pășește frica ieșită tiptil din spital –
un mod definitiv de-a simți.
Urzicile nu mai încropesc elitre albe
sub cireșii pe rod –
mor cei care vindecă.
Țin la distanță golul din mine –
de cad iar în el, sînt pierdut pentru
veci –
atunci cum să mai sufăr
încercînd să aflu noutăți despre
mine?
Ce cuvînt nemaipomenit să
inventez
ca neputința să nu dea doar ea
nume secolului?
Trenulețul de lemn
duce mici bucurii
prin memoria globului de păpădie.
Frica, da, înaintează prudentă pe
străzi,
nu i se aud pașii,
nici șoaptă, nici prăbușire de
trăsnet.
Bat tobele – tam-tamuri străine – și
urechile-s surde,
ciocîrlia e peste cîmp, dar vacile,
slabe sau grase, nu pasc
iar frunzele plopului nu se mai
clatină
în cîntecul apusului
– soarta nopții nu mai stă în
freamătul pădurii –
suflă trompetele îngerilor temători
dar cerurile nu se deschid!
Iisus, singur, urcă un deal transilvan
și-și așază singur pe cap
coroane de spini înfloriți –
pe cînd Iuda, ascuns,
nu mai trădează pe nimeni,
lăsînd istoria fără răspuns.
Nimeni cu vină – toți pedepsiți,
în dimineața incertă
soarele se oglindește
în ferestre greșite.
O fantomă cu pași de om hotărît…
eresuri reinventate, povești fără
tîlc…
Bucuria nu mai împrospătează apa
în vaza cu mușcate.
În ascunsul stejarilor
se aude cum bate
ultima inimă a lumii.
Nu zgomotul obosit mă înspăimîntă
ci liniștea prin care nu mai trece
niciun fior de simțire.
Fericirea din ochii poetului
se înserează.
Pe deal
înflorește un pom
fără om.
Lectură
Hai să citim împreună
o poezie:
tu, cu vocea ta profundă și abia
șoptită,
eu, cu mintea mea-labirint…
Prin cîte galerii
înaintează sufletul tău
pînă să aflu
dacă ai prins
sensul abia încolțit
al poemului meu?
Ea trece strada
Ea trece strada, pe zebră,
și eu nu o iubesc.
Ci numai pasul ei,
cît greutatea frumuseții ei, în aur…
Dar așa, la o iute privire,
ar încăpea foarte lejer într-un cîntec,
spus seara, cînd nu știi
dacă noaptea va avea un sfîrșit.
De o parte și alta a ei,
ținuți de mînă,
doi, trei, patru copii,
imaginari,
pe care cu nimeni nu îi va face,
căci e prea frumoasă
ca să-i dea cu mîna ei unui copil de
mîncare.
O secundă – enormă! – ba mai puțin
mă fulgeră cu privirea ei
parcă spunîndu-mi:
tu nu ai nevoie de mine,
nu-mi vezi privirea tristă
în care speranța
unei iubiri sub clar de lună
de mult a pierit.
Frumusețea ei,
care de nimic nu are nevoie,
și amprenta picioarelor ei
pe foaia asfaltului
citite degeaba.
Și nici măcar n-o cuprind
în poemul de dragoste citit în
adolescență.
Niciun poet nu va fi inspirat
de mersul
ce-i ascunde nefericirea.
La pescuit
E soare, dar cer nu-i,
nori hămesiți se mănîncă unul pe
altul,
ignorînd firul întins al undiței –
instalat pe scăunelul șubred
nu pot decît să vorbesc de unul
singur.
Sînt poetul operei fără aplauze,
numai cuvinte, cuvinte, cuvinte
așezate peste tulburarea apelor,
ca să îmbunătățesc peisajul –
nu văd cînd peștele trage,
dar sigur unul se prinde
pentru cina cu prietenii.
O cămașă prea strîmtă
La cîțiva metri sub scoarța
existenței, nu-n pielea ei,
imaginîndu-mi că vine Cineva
și mă învie.
În tina zilei, sperînd că suflul
din alt timp o să treacă
peste simțirea mea.
Să mă desprind din durerea de-a fi
ca dintr-o cămașă
prea strîmtă.
Doar cerul
În livadă cad petale din floare
în zbor foarte încet și minunat,
de parcă așezarea-n țărînă
e gestul adevărat.
În iarbă, un greier îngînă
un cîntec dus spre înserat,
de parcă intrarea în noapte
e dorul cel mai încercat.
Mai sus, ciocîrlia învață
înaltul să fie și mai înalt,
de parcă lumina ar crește
în privirea de nesperat.
Dar încet cu lumina pe dealuri
și încet cu pas la urcat,
de parcă e vreme destulă
să sosească veșnicia în sat.
Doar cerul, doar ceru-i hotarul
ce nu mai trebuie înconjurat,
de parcă trupul de humă
doar în cer se poate face scăpat.
Omul de fier
Oare cînd ne-am dat seama că
sîntem
mașini zburătoare?
(Privire aruncată peste floarea
nașterii.)
Făcuți dintr-un grăunte de fier,
găsibil și el în infima țărînă din care
am fost modelați,
dar nu din țărîna întreagă.
Nu mai avem loc în pămîntul
din care se zice că am fost zămisliți,
nici odihnă.
Unde să adăstăm?
Zburăm așa, hai-hui,
de la un munte la altul,
arătîndu-le pruncilor
unde și-a oprit Noe corabia,
furîndu-ne elicele de la unul la altul,
țintind undeva cît mai sus,
iar cînd ajungem în azur,
clipă de grație,
visăm să devenim păsări
și să zburăm înapoi,
spre pămînt.
Laudă poetului necunoscut
Înviază mereu în laudele primarului
din satul natal
la fiecare patru ani de alegeri locale,
în vreme ce ai lui
cresc buruieni
pe mormînt
furioși în eternitate
că nu le-a lăsat (doar) lor
pămîntul în care a fost înhumat.
A rîde în soare
Mie îmi place soarele,
dar citesc la umbră.
Ce caut eu în răcoarea metaforei
cu imagini triste ce mă ung la
inimă?
Mă cufund în amar
pînă dau de soarele putred
și-l storc de sensuri,
de drumuri ce duc
la izbînda cîntecului
unei lire de aur.
Supravegheri trecătoare.
Tu, Orfeu, tu, Muză,
viețuiri veline,
care dintre voi rîdeți mai tare
în soare
de mine?