Dacă ne aducem aminte de sfârșitul romanului lui Soljenițîn Pavilionul canceroșilor, putem înțelege și semnificația acestui titlu. Cum se încheie romanul? Oleg Kostoglotov, un alter ego, evident, al autorului, părăsește spitalul oncologic și, înainte de-a se urca în tren, face o vizită la grădina zoologică din respectiva localitate. Acolo va fi impresionat de o maimuță care nu mai vedea. Care era cauza? Un ticălos, ca să se distreze, îi aruncase jar în ochi. Așa că biața maimuță, gibon din câte am înțeles, deci o maimuță de talie mică, ajunge oarbă sau, mai corect spus, mutilată. Kostoglotov pleacă mai departe cu o mare amărăciune în suflet, dar și înseninat, pentru că mergea, după ani și ani, spre libertate. De ce a vizitat însă înainte de plecare grădina zoologică? De fapt, aici se ascunde tot sensul cărții. Acolo el descoperă că animalele sunt mai frumoase decât oamenii. Față de „fauna“ din sanatoriu, animalele în țarcul lor prezentau însușiri impecabile. Aveau demnitate și integritate. Nu erau prefăcute, false, mincinoase. Dar la rândul lor erau captive. Soljenițîn ne demonstrează că, într-un sistem totalitar opresiv, până și necuvântătoarele au parte de același regim ca și oamenii.
Mi-aduc aminte că, acum mai bine de 40 de ani, am fost pentru ultima dată la grădina zoologică de la noi, din Băneasa. Nu știu dacă mai este și acum. Mi-aduc aminte de toți puradeii care râdeau și se distrau, încurajați în această ocupație de părinții lor odioși. De ce folosesc un termen atât de dur? Deoarece aceia, probabil mulți activiști de partid, ar fi trebuit decăzuți din drepturile părintești, de vreme ce-și îndemnau progeniturile într-o direcție monstruoasă. Adică nu e clar ca lumina zilei că animalele acelea erau captive, prizoniere într-o pușcărie, cu gratii de jur împrejur, în imposibilitatea de-a se elibera? Și ce dacă sunt animale? Nu-s și ele tot ființe? Merită să ajungă atât de rău, prilej de amuzament pentru imbecilitatea noastră? Grădina zoologică este un lagăr odios care ar trebui desființat de pe toate meridianele. Nu poate fi comparată cu o grădină botanică. E cu totul altceva. Soljenițîn nu acentuează foarte mult această idee, dar tot acolo bate. Kostoglotov, acest personaj memorabil, este un simbol al omului care știe că pe lumea aceasta nimic nu are preț mai mare decât libertatea. Fie și cu burta goală, omul e om dacă e liber, dacă sufletul lui e liber și nu se lasă pervertit.Nu întâmplător în carte apare un personaj antinomic, Șulubin, simbol al lașității mergând până la aplatizare, care trăise până la dezgust epoca stalinistă, dar nu fusese în stare să zică nici pâs. Și tot neîntâmplător el suferă de cancerul cel mai fioros, cancerul colono rectal, care prin operație impune anus împotriva naturii. Față de toți ceilalți bolnavi, el este astfel cel mai nenorocit, fiindcă și viața lui a fost cea mai nenorocită, deși din punct de vedere material nu avusese de suferit. Lecția de moralitate pe care ne-o predă marele scriitor și istoric este exemplară și ne întoarce în ograda noastră ,unde s-au numărat atâția lași, dar care, vai, nici pentru o clipă nu au avut mustrări de conștiință…
De mic, de când l-am văzut pentru prima dată pe Soljenițîn pe coperta unui „Paris Match“, aceasta în 1970, când lua Premiul Nobel, am fost fascinat de personalitatea sa. Tot pe atunci am făcut eforturi uriașe pentru a citi cu dicționarul romanul despre care scriu, versiunea în franceză apărută, pare-mi-se, la Gallimard. Reluându-l cu ochii de acum, îmi dau seama că, din punct de vedere stilistic, are multe cusururi, dar, o spun cu toată convingerea, nu asta contează. Și Cel mai iubit… la un moment dat pare scris cu picioarele. Dar iarăși nu contează. Încă de la vârsta aceea, pe când eram un licean care-și închipuia că tot ce zboară se mănâncă, mi s-a făcut lumină în cap și am înțeles că nu vorbele frumoase au vreo importanță, nu poleiala scriiturii, ci forța mesajului transmis, vai ce proletcult sunt!!! Ai ceva de spus, scrie, n-ai, las-o moartă! Evident, o asemenea atitudine e descalificantă mai ales în condițiile lumii de azi când sclifoseala și răsfățul sunt pe prim-plan. Dar e un mod de-a fi conservator, adică de-a salva anumite valori pe care relativismul le spulberă neîncetat. Problema e însă alta: în ce măsură lupta lui Soljenițîn poate fi continuată? Părerea mea e aceea că nu se mai poate. Totalitarismul actual nu mai e ceva explicit. Dictatorul are acum o mie de măști și, presupunând că le-ai rupe pe toate, vei constata mirat că te confrunți cu vidul. Iar în fața vidului ce faci? Ești dezarmat, ești cu mâinile goale. Aici ne-a dus libertatea prost înțeleasă. Am ajuns liberi ca să alimentăm neantul. Nu infernul, vai, ce vremuri frumoase erau când sperai că odată și odată te vei elibera, ci neantul de unde nu ai scăpare și cu fiecare zi care trece te afunzi într-o dizolvantă irealitate. În ochii noștri nu mai cade fărâma de jar a torționarului, ci se scurge terciul indiferenței generale.