Există, aș putea spune, în ce-i privește pe câțiva dintre prozatorii americani ai ultimilor zeci de ani, o serie de „frumoși nebuni ai marilor orașe“. Sexul, alcoolul, drogurile, crimele, patologiile deviante, distrugerile la scară mare, violența gratuită, distopiile întunecate, gustul morții și al extincției sunt tot atâtea teme prolifice ale unor texte de proză care au schimbat profund fața literaturii de peste ocean, mergând cronologic dinspre imediat după Al Doilea Război Mondial până aproape de anii 2000. Alternativa unei patriarhalități convenționale și consumate (eventual de inspirație creștină), multiculturalismul structural, stratificările intelectuale, o anumită etică „a părinților“ văzută ca impusă, ambiguitățile psiho-somatice specifice modernității (depresia, criza identității sexuale, bipolaritatea, adicțiile, traumele moștenite sau căpătate), divertismentul excesiv, fascinația morții, proliferarea televiziunii și a societății de consum au alcătuit câmpul potrivit pentru ficțiuni revoluționare la unii ca William S. Burroughs, Kurt Vonnegut, Stephen King, Chuck Palahniuk sau Cormac McCarthy. Între ei, Bret Easton Ellis ocupă un loc important, e, poate, cel mai șocant și mai controversat dintre ficționarii americani de ultimă generație.
Ca și regretatului Paul Auster, nici lui Easton Ellis (n. 1964) nu-i sunt străine experimentele metaficționale cu inserții autobiografice. Romanele sale au protagoniști cu numele său ori sunt prezente în romane titluri care-i aparțin și în realitate. Desigur, American Psycho (1991) a devenit un roman-cult (ecranizat în 2000, cu Christian Bale în rolul infatigabilului corporatist dement Patrick Bateman, maniac sexual și criminal în serie), dar nici Lunar Park (2005) nu e mai prejos prin cruzime, fascinație imaginativă și forță narativă. Erotism debordant, afectivitate tarată, vieți ruinate de droguri și alcool, voință acerbă de salvare și căutare a prestigiului social prin scrisul de literatură se împletesc în povești care nu iartă nimic din ceea ce mainstream-ul etic ar condamna drept penal sau completamente bolnav. Etichetat ca nihilist, dezgustător, cabotin sau snob, ori dimpotrivă, ca briliant, îndrăzneț, pamfletar sau profund, Bret Easton Ellis și-a asumat etichetele cu aroganța scriitorului încrezător în formulele sale estetice (nici unul ca Truman Capote n-a fost străin de ele). Oricum, educația sa universitară și multiplele calități publice (prozator, eseist, scenarist, entertainer media) au acoperit îndeajuns gesturi intelectuale și texte care să nu pară pur decorative.
Între multe altele, The Shards (2023) e un roman despre adolescența sălbatică în anii 1980, trăită în jurul unui colegiu exclusivist din Los Angeles. Un grup de tineri bogați de șaptesprezece ani, în pragul absolvirii și al pregătirii pentru admiterea la universitate, își trăiesc la maximum vârsta, statutul și libertatea, într-o societate pentru care traumele Războiului Al Doilea au rămas ale bunicilor, revirimentul politico-social e al părinților (deveniți oameni de succes – avocați, afaceriști, designeri, regizori, actori, producători cinema), iar pofta de a experimenta totul la discreție e, în sfârșit, a descendenților tuturor acestora. Vile cu piscine și grădini private pe culmi înverzite, mașini tari, bani la discreție, petreceri luxoase, pornografie, cumpărături scumpe, relații homo, hetero și bisexuale, inteligență și gusturi probate cât încape (din acest punct de vedere, romanul e o cronică a muzicii, cinematografiei și literaturii timpului, pentru că sunt invocate mulțime de cărți, trupe, soliști, piese, filme, reviste, emisiuni și firme de haine la modă), prin toate adolescenții romanului nu vor decât să-și testeze invincibilitatea – să se distreze (părinții sunt mai mereu absenți de acasă), să iubească, să-și facă prieteni și să guste din plin bucuriile unei vieți lipsite de orice inhibiție sau limită. Ei știu că nu peste mult timp, după colegiu, vor intra într-o altă vârstă, cu alte responsabilități, care-i vor arunca în vâltorile maturității și-i vor obliga la renunțări, conformări și sacrificii: „Eram tineri, vii și puternici și nimic nu ne putea face rău, nimic nu ne încețoșa percepția asta, o fabulă despre locul nostru în lume, și ignoram noțiuni intruzive ca soartă, groază și moarte hidoasă ce ne-ar fi putut răpi din globul de aur al adolescenței în care locuiam.“
Acest hedonism cu iz de paradis inversat (denunțat chiar în epocă de o voce americană cu autoritate precum Allan Bloom) e sfâșiat însă cum se-ntâmplă de obicei în romanele lui Bret Easton Ellis, de intervenția unui rău teribil, de neoprit, probând ideea că întotdeauna o lume prea glossy e simultan și una cu partea ei de întuneric. Plaizirul vieții finalului de colegiu din 1980-1981 e umbrit de năvala subită a unui șir de asasinate în serie, misterioase, înfricoșătoare, amenințând pe rând pe mai toți membrii grupului. Prezența în oraș a unui psihopat poreclit Mreajă, a unei secte violente numite Călăreții Vieții de Apoi, la fel ca și venirea unui seducător coleg nou în gașcă, despre al cărui trecut se află lucruri nu tocmai liniștitoare (și-ar fi agresat sexual sora vitregă, ar fi împins oameni la sinucidere, ar fi petrecut ceva timp într-o clinică psihiatrică și ar fi mințit cu nerușinare în legătură cu toate acestea) subminează treptat siguranța și bucuria locuitorilor din „globul de aur al adolescenței“. Disparițiile de fete tinere se succed, unii dintre băieți sunt și ei urmăriți, agresați și uciși, cadavrele profanate îngrozitor (cu mesaje ostentative obținute din organe mutilate) sunt găsite mai târziu în locuri ascunse, viitoarele crime sunt anunțate ritualic prin telefoane fără voce, prin dispariția anticipată a animalelor de companie ale victimelor, prin incursiuni în case și schimbarea aranjamentului mobilelor dinăuntru. Cercul victimelor și al suspecților se strânge, prieteniile vechi încep să se destrame, intervin bănuieli, certuri, secrete de ținut, poliția și presa intră pe fir, iar eroul (nimeni altul decât un tânăr cu numele autorului, care, desigur, visează să devină scriitor și, la peste cincizeci de ani de la fapte, rememorează totul în încercarea de a lămuri aspecte rămase neclare) pare singurul din grup care vrea să mențină cu orice preț relațiile și să-i apere de răul endemic pe cei vulnerabili. Dramele umane pe care le narează după atâta timp devin drame ale întregii lumi americane din anii aceia, apoi drame intelectuale ale unui scriitor în devenire și deopotrivă la apogeu (prezentul narat precedă debutul real al lui Ellis din 1985 cu Less than Zero, pomenit autoreferențial în roman, iar prezentul narațiunii e datat la vârsta de cincizeci și șapte de ani, deci mult după). Nu întâmplător The Shining, celebra peliculă a lui Stanley Kubrick din 1980, e des pomenită în roman printr-un fel de punere în abis, pentru că și ea aducea pe scenă involuția psihică a unui scriitor aflat în plină criză creatoare. Cu o mașină de scris electrică pe biroul din dormitorul casei părinților din Mulholland, cu notițe luate pe caiete și decupaje din presă, alături de casetele cu muzica preferată, adolescentul Ellis din roman visa să scrie un roman despre ce i se-ntâmplă lui și prietenilor săi, despre cum răul s-a ițit treptat în luxoasele cartiere ale Los Angelesului de atunci fără ca nimeni să-l poată opri, despre cum au dispărut prieteni și prietenii și despre cum s-a-ncheiat dramatic nu doar o vârstă, ci și o epocă. El va fi scris, însă, mulți ani mai târziu (prezentul narațiunii, cum spuneam, cuprinde un fictiv autor cinquagenar), fără ca neapărat să clarifice multe dintre întâmplări. Întrebat, la un moment dat, de un scenarist celebru despre ce va fi romanul la care lucrează, somat să spună pe scurt ce fac tinerii din LA care-i sunt personaje, eroul răspunde: „Pentru mine nu era important ce făceau (s.a.) personajele, așa că n-am știut ce să-i răspund. Existau și ele acolo, nu voiam decât să transmit o stare de spirit, să introduc cititorul într-o atmosferă anume, clădită din amănunte selectate cu grijă. Ce făceau tinerii respectivi? Asta ar fi sugerat existența unei intrigi, o poveste care să-și afle deznodământul. Își țineau tovărășie, ascultau muzică, făceau sex, se duceau prin cluburi, consumau și droguri uneori, umblau pe la chefuri ținute la conace cu piscine și terenuri de tenis și săli de cinema, hoinăreau cu mașinile prin metropolă nopțile, părinții lor lipseau, făceau cumpărăturile pe Rodeo Drive, umblau singuri prin lumea largă, erau pe acid și se zgâiau la candelabre. Cum să rezum totul la un unic fir narativ?“
Satiră socială în tușe groase, tablou de viață americană din secolul trecut, parabolă terifiantă despre sfârșitul inocenței și splendid exercițiu metaliterar cu accente thriller, romanul lui Bret Easton Ellis captivează, încântă, și șochează. Aș zice ca de obicei. Consistent, dur, antimetafizic, deloc pudibond, el se citește cu sufletul la gură, deși nu menajează niciuna dintre sensibilități. Acesta e și un avertisment, și o provocare, pe văzute și-ncercate.