La Editura Curtea Veche a apărut, foarte recent (traducere de Florica Ciodaru-Courriol), seducătoarea carte Milan Kundera. Scrisul, ce idee! de Florence Noiville. „O biografie a lui Kundera, de la o autoare care i-a fost prietenă în ultimii ani de viață, care adună laolaltă, ca într-un mozaic, fragmente din viața și opera marelui scriitor, într-o călătorie pasionantă“. Florence Noiville a absolvit L’École des hautes études commerciales (HEC) și Institutul de Științe Politice din Paris, dar a renunțat la cariera în economie pentru scris. După o scurtă perioadă la Bayard Presse, în 1994 devine jurnalistă la „Le Monde“. În prezent, este redactor-șef adjunct la suplimentul „Le Monde des livres“. În ultimii zece ani, a fost interesată de literatura pentru copii, căreia îi dedică o rubrică regulată. Scriind pentru tineri și pentru cei trei copii ai săi, a publicat mai multe cărți la diverse edituri. Florence Noiville este, de asemenea, autoarea unei biografii a laureatului american al Premiului Nobel pentru Literatură, Isaac Bashevis Singer, pentru care a primit, în 2004, „Prix du récit biographique“.
Cristian Pătrășconiu: Milan Kundera: viața sau opera? Unde puneți dumneavoastră accentul? Ce are prioritate?
Florence Noiville: Cărțile lui Kundera. Și nu am nici cel mai mic dubiu în această privință. Pentru că Milan Kundera ura biografiile și nici nu avea vreo părere prea bună despre oamenii care doreau să vorbească și să scrie despre viața lui. El obișnuia să spună că viața – viața sa în mod particular – nu este importantă. Ceea ce e cu adevărat important e munca, e opera cuiva. Știți, întrebarea dumneavoastră îmi amintește de o propoziție a lui Isaac Bashevis Singer, laureatul Nobel pentru Literatură. Un scriitor despre care, de asemenea, am scris o biografie. Kundera și Singer aveau multe în comun – și, cu siguranță, amândoi urau biografiile. Aveau asta în comun. Nu doar Kundera, ci și Singer ura biografiile. Isaac Bashevis Singer obișnuia să spună că, atunci când îți e foame, ceea ce contează este pâinea și calitatea coacerii acestei pâini și nu viața brutarului. Așadar, și la Kundera, și la Singer: „pâinea“ – opera, adică – și nu viața scriitorului, a „brutarului“.
Reformulat: viața lui Milan Kundera se află în cărțile sale? E o întrebare pe care vă rog să o primiți împreună cu această nuanță: Kundera însuși are o carte care se intitulează Viața e în altă parte.
Da, viața e în altă parte. Viața a fost, pentru el, scrisul. Viața a fost în scris.
De fapt, de ce nu îi plăcea să vorbească despre viața lui?
Dacă v-ați afla în fața unei picturi de Picasso, să zicem, întrebări de genul „când a pictat așa ceva, a fost el într-o dispoziție proastă?“ sau „oare în acele zile avea o durere la un picior?“ sunt irelevante. Sunt absolut irelevante. Ele nu pot explica, nu pot spune nimic cu adevărat interesant despre o pictură, despre frumusețea unei picturi. Și în cazul unui scriitor e ceva asemănător – cel mai adesea, nu putem spune ceva interesant despre opera – mai cu seamă despre opera de ficțiune a – unui scriitor dacă apelăm la viața lui. Ceea ce e cu adevărat important e ce e acolo, în textul său, în interiorul textului său.
Dar ce e, de fapt, acolo, în cărțile sale? Ce fel de viață?
Și obișnuită, și neobișnuită. Cărțile lui Kundera ne spun ceva esențial despre viață în general și despre viață în particular. Ele ne arată ce formidabilă este viața, cât de complexă, cât de plină de paradoxuri este, cât de încărcată de ambiguitate. Asta arată sau asta sugerează textele sale – și o fac într-un mod adânc, merg în profunzime. Kundera descrie foarte precis și foarte subtil un personaj sau altul. Acest mod de a gândi și de a scrie este, cred, unul foarte prețios. Nu e doar un fel obișnuit de a descrie o viață obișnuită – e, de fapt, un mod neobișnuit de a descrie până și cele mai obișnuite vieți.
Prima dumneavoastră întâlnire cu Milan Kundera? Cum a fost, când a fost?
Cărțile sale – și, în mod special, una anume – au fost cele care au mijlocit prima mea întâlnire cu el. Și aceasta mi-a plăcut foarte mult. Eram tânără, făceam studii despre arta romanului și ceea ce am găsit despre aceasta la Milan Kundera m-a uluit. Inițial am crezut că voi fi față în față cu încă o carte de teorie literară. Dar, de fapt, era o carte de non-ficțiune strălucită despre literatură, muzică, teatru, arhitectură, film – și toate acestea puse împreună într-un mod pe care nu-l mai văzusem până atunci. Am fost cucerită – totalmente cucerită de acest mod de a face conexiuni. Cartea aceasta despre arta romanului a fost, așadar, prima mea întâlnire cu Milan Kundera.
Și mai apoi?
Și mai apoi am devenit jurnalistă, mai precis critic literar. La un moment dat am devenit gazda unei emisiuni de televiziune – o emisiune literară. Și l-am invitat la una dintre edițiile emisiunii mele. Kundera a spus – hai să ne întâlnim mai întâi. Ocazia cu care mi-a spus: uite, în niciun caz o emisiune de televiziune; televiziunea este prea stupidă pentru mine. Însă mi-a mai spus și asta: tu lucrezi pentru „Le Monde“, asta e interesant pentru mine, aș putea să îți dau din când în când unele articole sau bucăți de proză. Ceea ce a și făcut. Așa am ajuns să mă îngrijesc de publicarea unor articole semnate de Milan Kundera – sunt, precizez, texte care nu au apărut publicate în cărțile sale; sau nu încă. Și așa ne-am întâlnit pentru prima dată în realitate. Apoi am început să lucrăm pe texte – cum să le ilustrăm, cum să le facem să arate mai bine în pagină, cum să le punem și mai bine în valoare. Și așa am început să bem votcă (râde). Apoi am devenit prieteni. El și soția lui, eu și soțul meu – cele două cupluri au devenit prietene.
Cât de des v-ați văzut cu el?
Depinde. Uneori ne vedeam la Paris, alteori în Le Touquet, apartamentul unde obișnuiau să se instaleze în fiecare vară. Ne întâlneam acolo, apoi îi luam pe Milan și pe Vera, soția lui, și mergeam la un restaurant. Alteori mă suna la telefon și îmi spunea: Florence, m-ai uitat! Și eu, normal, îi spuneam: cum aș putea să te uit? Cum? Ne-am văzut de multe ori, de foarte multe ori…
Cum era omul Milan Kundera? Cum l-ați simțit?
Mai întâi: desigur, a fost un privilegiu să-l întâlnesc. Apoi: era un om foarte bun sufletește și foarte cultivat – în această privință, cred că răspunsul meu era previzibil și evident. De asemenea: foarte amuzant. Foarte amuzant!
Era născut pe 1 aprilie…
Da, da. Și cred că acest fapt are o mare relevanță. Să vă dau numai un exemplu. Milan Kundera desena. Coperta cărții mele reproduce – și în franceză, și în ediția română – unul dintre desenele sale. Să vedeți ce de ironie și, mai ales, autoironie avea. Desenul la care fac referire este scriitorul. Cel care își scoate un ochi – pentru a putea să vadă totul. O persoană normală nu poate vedea totul. Dar el, scriitorul, poate – și are și un fel de zâmbet. Umor, un umor care este copios alimentat de cultură, cum spuneam; mult umor la Milan Kundera. Bunătate, repet. Și o a treia mare calitate: generozitatea. Era un om foarte generos.
Vin sau votcă?
Votcă, în mod clar, atunci când lucram. Vinul? Hm, nu sunt așa de sigură… Însă cidrul îi plăcea în mod special. Și, foarte mult: puii de baltă cu usturoi și pătrunjel prăjit. Când mânca așa ceva, nu era doar despre a mânca –, ci și despre cultură, pentru că (avea o întreagă teorie în acest sens) broasca însemna antiromantismul, spiritul neseriozității. În cartea mea povestesc mai multe despre acest episod care este numai în aparență unul frivol. Odată cu broasca aceasta – care ne stătea adesea în farfurie, într-un fel delicios – era vorba și despre confruntări subtile de idei din Europa Centrală: bunăoară între Max Brod și Leoš Janáček.
Care erau marile sale pasiuni?
Muzica, în mod evident. Leoš Janáček – foarte, foarte mult. Cel care, de fapt, a fost un compozitor uriaș pe care, din păcate, noi nu îl cunoaștem astăzi decât foarte puțin. Dar, de fapt, dumneavoastă știți că…
Era să devină pianist!
Da, da. Milan Kundera ar fi putut să fie pianist. În plus, îi plăcea foarte mult să picteze. Îi plăcea foarte mult Francis Bacon, marele pictor britanic. De fapt, era deschis la tot felul de arte. Milan Kundera iubea, de fapt, frumusețea în toate formele sale.
Râdeați mult împreună?
Da. De fiecare dată. Râdeam foarte mult. Și asta era reconfortant.
Ce e(ra) umorul, din punctul dumneavoastră de vedere, pentru Milan Kundera? Ce era umorul, în mod particular, pentru el?
În orice caz, ceva minunat și ceva complicat. Umorul la Kundera este și despre comic, și despre tragic, în același timp. La suprafață, Kundera era un om foarte simpatic, funny, am spune astăzi, dar în adânc era ceva profund melancolic. Am putea spune că era acel sau acea litost – melancolia cehă. Nu numai umor, nu numai ironie, nu numai bucurie, ci și melancolie. Litost – așa i se spune în limba cehă; litost – un cuvânt pe care Milan Kundera îl repeta adesea. Melancolic, desigur – dar asta nu înseamnă nici pe departe a fi deprimat. Milan Kundera nu își permitea să fie deprimat. De fapt, sentimentul meu – bine exersat în timp – e că el folosea această melancolie ca pe o forță pentru a râde, pentru a fi ironic. Ceea ce, în sine, este dovada unei mari forțe interioare.
Care este cea mai frumoasă, cea mai puternică amintire sau una dintre cele mai puternice amintiri pe care o aveți împreună?
Poate că, de fapt, nici nu este o amintire. Aș spune că este mai degrabă o propoziție pe care el obișnuia să mi-o spună tot timpul. Când încercam să mă gândesc la lucruri, la lume, la încercarea de a fi inteligent, obișnuia să spună așa: „Omul plănuiește, Dumnezeu zâmbește“. Exact așa: „Omul are planuri; despre ele, Dumnezeu zâmbește“. Este ceva ce am păstrat foarte aproape de sufletul meu – adesea văd oameni care au planuri foarte mari, care încearcă să construiască măreț și, deodată, parcă nu mai e nimic din ceea ce aceștia au plănuit…
Da. Această formulă e, de fapt, un proverb evreiesc, nu-i așa?
Exact. Unul foarte puternic.
Lui Milan Kundera nu îi plăceau biografiile. Cum ați început să scrieți la această carte – nu doar o simplă biografie?
Într-o zi am avut o conversație cu cei de la Gallimard. Sigur, era binecunoscut că noi – familia mea și familia Kundera – eram apropiați. La acel moment, trebuie să spun, Milan era încă în viață, dar nu se simțea chiar foarte bine. Cei de la Gallimard mi-au sugerat că ar fi bine să ne gândim la ceva legat de Milan Kundera și să luăm această decizie împreună. Ar fi bine să ne gândim poate chiar la o carte…
V-am întrebat despre începuturile cărții. O să întreb și despre sfârșitul ei: cum a fost ziua în care ați încheiat-o?
Da… Punctul ultim al unei cărți este, adesea, și un nou început. Pentru că, mai cu seamă în cazul unei asemenea cărți, provocarea era ca, după ce ajunge la public, Kundera să reînvie cumva. O să vă spun ceva – care este foarte important pentru mine: am vrut în mod special ca această carte să ajungă la o audiență tânără, mai cu seamă la cei care nu l-au cunoscut deloc sau aproape deloc pe acest uriaș scriitor. Asta este ceea ce am vrut în mod aparte. Pentru că – la mine nu e niciun dubiu, dar mulți oameni e probabil că nu știu asta – Milan Kundera este unul dintre marii creatorii ai lumii, în domeniul literaturii, din aceste ultime două secole.
În revista „Elle“ s-a scris despre cartea dvs. – Un eseu care încearcă să dezvăluie adevărul despre Kundera. Pasionant. Ce fel de adevăr despre Kundera ați vrut să transmiteți, ați vrut să scrieți?
Nu un adevăr absolut, desigur. Eu, cum vă spuneam, am avut marea bucurie să-l cunosc, pentru multă vreme, îndeaproape pe Milan Kundera. E un adevăr onest aici, în cartea mea, un adevăr în mișcare, în progresie.
De fapt: cine a fost Milan Kundera, mult mai mult decât se știe de regulă despre el?
Primul răspuns care îmi vine în minte – unul foarte cinstit, de altfel: răspunsul e în cartea mea despre el. Apoi: nu există un singur răspuns – liniar, la o asemenea întrebare. Și în carte, și în afara ei la întrebarea „cine a fost Milan Kundera?“ există multe fragmente de răspunsuri. Le putem pune laolaltă. Pe unele dintre ele, de altfel, chiar le-am pus împreună în carte. E ca un puzzle. Ei bine, această tehnică nu a fost una inocentă – am procedat așa, pentru că am vrut ca aceia care citesc această carte să aibă ei înșiși propriul răspuns la o asemenea întrebare. Pentru că Milan Kundera este mai mult decât un simplu om, e un artist plin de paradoxuri, de con tradicții. Am oferit o carte, am oferit un text onest, desene, fotografii – fiecare cititor poate să își facă propria idee despre cine a fost acest mare om. Cu adevărat mare om! Așadar, te uiți pe text, te uiți la fotografii și îți faci o idee despre cine a fost. Există acolo chiar și una dintre ultimele fotografii cu el – e o fotografie unde el stă la un pian. Ceea ce încerc să spun e că fiecare om, cu acest text și cu aceste imagini, poate avea propria sa percepție despre Milan Kundera. Și, mai ales, ceea ce încerc să spun e că opera sa este una majoră pentru secolul 20 și pentru secolul în care trăim acum și că este foarte bine să o citim din nou și din nou. Pentru că el vorbește despre umanitate într-un mod profund, despre iubire și despre crize. De asemenea, despre istorie.
Și despre Europa Centrală, și comunism…
Exact. E o operă care se ridică deasupra istoriei, vorbind despre multe istorii concrete, vorbind din interiorul unor mari istorii. Este vorba și despre comunism, și despre ruși, și despre estici, și despre vestici, despre istoria mare și despre istoriile mici; de asemenea, despre alegerile pe care le facem, despre răscrucile în care ne aflăm. Ceea ce spune el ar trebui să fie citit din nou și din nou și, de asemenea, ascultat, pentru că mesajul său este unul foarte puternic.
De ce nu a primit Premiul Nobel?
… (tăcere)
Pentru că Milan Kundera e un gigant…
Da. Poate tocmai din acest motiv. Mulți giganți nu au primit Premiul Nobel pentru Literatură.
Ce credeți că ar fi spus în legătură cu cartea dvs. despre el?
Nu știu. Chiar nu știu. Dar Verei, soția lui, i-a plăcut foarte mult. Și chiar mi-a spus: cred că, dacă Milan ar fi putut citi această carte, ți-ar fi dat un mare sărut.
Vera, cea care a transmis în 1968 invazia sovietică din Cehoslovacia. Nu greșesc, așa e?
Da. Da. Era crainică la televiziunea publică din Cehoslovacia.
Ultima zi cu el, ultima întâlnire? Cum vă amintiți aceasta?
Nu, despre aceasta nu voi vorbi. Prefer să nu vorbesc.
Înțeleg…
Să trecem la o altă întrebare!
În regulă. Milan Kundera e născut pe 1 aprilie. O glumă, oarecum, nu?
Da. E ca o glumă.
E relevant pentru profilul său de scriitor…
Da. Să vă amintiți că el a început cu un roman cu titlul Gluma. Și, de asemenea, că a terminat cu o carte care se intitulează Festivalul Insignifianței.
Cum ați descrie șarmul, carisma lui Milan Kundera?
Parcă nu le-aș descrie, nu m-aș aventura să le descriu. Însă, în mod evident, pentru mine, șarmul lui era unul intelectual. E un șarm despre puterea unei imense culturi, a unei minți extrem de inteligente. Mai mult decât atât: a unei capacități ieșite din comun de a gândi și de a râde superior. Inclusiv a acelei însușiri ieșite din comun de a râde de el însuși.
Tatăl său era muzician. Un muzician cu cotă, chiar un muzician cunoscut în țara lui. A existat un transfer de muzică de la tată la fiu? Mă refer și la „muzica“ textelor sale, la exercițiile de mare stil, între altele…
Știți – am mai și vorbit, de altfel – că Milan Kundera a fost aproape să devină pianist. De altfel, el a și compus muzică, atunci când era adolescent. Putem spune că era, realmente, dăruit pentru muzică. Cred, ca să revin direct la întrebarea dumneavoastră, că există o legătură directă între muzică și textele lui Kundera – una puternică. Ritmul frazelor sale, construcția textelor sale – fie ele romane sau eseuri – au, toate, o structură muzicală. Cred că și în lite ratura pe care a făcut-o, în marea sa literatură, Kundera auzea diferite voci, diferite „instrumente“ umane cum se aud, diferite ritmuri. Există un ritm muzical al cărților sale. Mai mult decât atât: cărțile sale cântă. Cărțile lui Kundera sunt, după părerea mea, fără nicio ex cepție, foarte muzicale. Da, fără discuție, există un asemenea transfer – de la muzică la literatura lui Milan Kundera…
Arhiromanul. Așa îi spunea. Este invenția sa. Ar fi meritat să obțină…?
…Și Premiul Nobel și oricare alt premiu. Pentru că Milan Kundera este unul dintre marii scriitori ai lumii acestor vremuri. Arhiromanul încorporează și ficțiune, și realitate, și istorie, și comentariul ei, și dramă, și comic, și ludic și luciditate. E despre o lume a ambiguității, despre o lume a tensiunilor și a crizelor. E ca un fel de, fastuos, roman-octopus care poate include, la limită, orice. Orice, dar nu oricum. E un roman care adună, cu stil, cu rafinament, cu discernământ și, deopotrivă, un roman care nu e tezist, care nu judecă. Un roman cu voci inter-conectate, un roman al înțelepciunii, aș spune. În viziunea lui Milan Kundera, romanul, romanele ar trebui să ne învețe, la limită, să ne educe, despre nuanțe, despre complexitatea acestei lumi. Există înțelepciune în roman, există o școală a înțelepciunii pe care ne-o oferă romanele. Prin ur mare: toate premiile din lume ar fi și ar fi fost binemeritate pentru Milan Kundera. Revin: à propos de înțelep ciunea despre care vorbeam puțin mai înainte – e foarte important să înțelegem aceasta, pentru că suntem foarte departe de această înțelep ciune… Astăzi, adesea, e sau alb sau negru, nu e loc de nuanțe; la Kundera poți înțelege resorturile tuturor punctelor de vedere și poți tu însuți sau tu însăți să decizi ce e bine și ce e rău.
Așadar: Milan Kundera a fost un scriitor? Sau mai mult decât atât – poate un magician?
Un scriitor. Un mare scriitor. Și un om înțelept.
În 1975, Milan Kundera a părăsit Cehoslovacia. De ce credeți că nu s-a mai întors niciodată în țara natală. Nici după căderea Zidului Berlinului?
Milan a spus că Franța este ca o a doua patrie pentru el. O țară-mamă adoptivă. E evident că i-a plăcut Franța foarte mult.
Totuși, era foarte simplu să revină în țara în care s-a născut, fie și pentru câteva zile…
Nu știu. Nu știu de ce nu a revenit. Poate că nu era sau nu mai era pregătit să revină…
